Rudolf Steiner – Entitatile ierarhice ale sistemului nostru solar si regnurile pamantesti
Omul, aşa cum ne apare în viaţa sa în timpul zilei, este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Noaptea, în timp ce el doarme, în pat nu mai rămân decât corpul fizic şi corpul eteric. Conştienţa clarvăzătoare poate vedea atunci cum în aceste două corpuri pătrund fiinţe superioare. Cine sunt aceste fiinţe? Sunt cele despre care am spus mai înainte că şi-au transferat câmpul lor de acţiune pe Soare. Nu este nimic imposibil în asta. Numai cel care îşi reprezintă spiritul în mod fizic şi care ar vrea să aplice legile în reprezentările fiinţelor spirituale ar putea să spună: Cum se poate ca fiinţe care locuiesc pe Soare să pătrundă în timpul nopţii într-un corp fizic şi într-un corp eteric omenesc? – Pentru fiinţele aflate la un nivel atât de elevat încât pot sălăşlui pe Soare nu există aceleaşi condiţii spaţiale ca pentru fiinţele lumii fizice. Pentru ele este cu totul posibil să locuiască pe Soare şi să-şi îndrepte în timpul nopţii forţele lor către corpul fizic şi corpul eteric al omului.
Putem deci spune: În timpul zilei, când omul este treaz, el locuieşte, ocupă corpurile sale fizic şi eteric. În timpul nopţii, când doarme, el se află în afara acestor corpuri, care acum sunt vegheate de zei sau de alte fiinţe suprapământeşti. Chiar dacă acest mod de exprimare este pe jumătate simbolic, el descrie foarte bine ceea ce se petrece. Ştim aşadar de unde vin entităţile care pătrund în timpul nopţii în corpurile noastre fizic şi eteric. Şi vedem astfel cum se îmbină cele două puncte. Vom vedea însă imediat că aceste fiinţe nu au importanţă numai în timpul somnului nostru, ci că acţiunea lor se extinde încet-încet şi asupra vieţii noastre de veghe. Pentru a ne deveni şi mai limpede importanţa pe care o are separarea Lunii de evoluţia pământească să luăm în considerare şi altceva. Să analizăm astăzi, privitor la modul în care ele au apărut în evoluţie, şi celelalte entităţi aflate în jurul nostru.
Dacă privim în urmă spre vechiul Saturn, putem spune: Pe Saturn nu existau decât oameni. Pe el nu exista nici urmă de regn animal, regn vegetal sau regn mineral. Întregul glob saturnian era alcătuit doar din aceşti primi germeni umani. El arăta precum o zmeură formată din mai multe zmeure mici. Ceea ce mai ţinea de Saturn se afla răspândit de jur împrejurul lui şi acţiona din afară asupra acestuia. Ne întrebăm încă o dată: De unde a venit oare acel ceva care, pe vechiul Saturn, a depus primul rudiment al corpului fizic al omului? Într-un anumit sens, putem spune că acest ceva a venit din două direcţii diferite. Mai întâi, entităţi spirituale înalte au revărsat propria lor substanţă. Ele au împlinit pe vechiul Saturn o mare jertfa; aceste entităţi care au făcut această mare jertfă le numim, în sensul esoterismului creştin, Tronuri. Gândirea omenească şi chiar şi clarvederea omenească nu se pot încumeta să arunce o privire în acea evoluţie sublimă pe care au trebuit să o parcurgă Tronurile înainte ca ele să fie în stare să jertfească ceea ce a devenit apoi primul germene al corpului fizic omenesc. Să încercăm să ne reprezentăm ce înseamnă o astfel de jertfă.
Dacă priviţi astăzi omul, fiinţa pe care dumneavoastră o cunoaşteţi cel mai bine, veţi spune: Omul, aşa cum este el astăzi, pretinde anumite lucruri de la lume şi dă anumite lucruri lumii. Goethe a rezumat admirabil aceasta în cuvintele: „Viaţa umană curge într-o perpetuă metamorfoză între a lua şi a da.”. Omul nu trebuie să ia doar hrana fizică din lumea exterioară; şi intelectul său trebuie să-şi ia hrana din lumea exterioară. Aceasta este ceea ce îl face să crească şi îi furnizează mijloacele pentru a se dezvolta. Dar prin asta el dobândeşte şi facultăţile care îi permit ca, la rândul său, să dea ceea ce s-a maturizat ca idei, sentimente şi, în cele din urmă, ca iubire în el. Prin faptul că el ia din lume ceva şi dă celor din jur altceva facultăţile lui se dezvoltă tot mai mult. El devine o fiinţă inteligentă, dotată cu intelect, poate dezvolta concepte, pe care apoi să le jertfească în folosul comunităţii umane. Omul dezvoltă sentimente şi simţăminte care se transformă în iubire când acestea se revarsă asupra semenilor lui, el îi însufleţeşte, îi umple de viaţă. Căci noi ştim din proprie experienţă ce efect binefacător are asupra noastră şi cât de mult ne poate consola şi înălţa sufleteşte cel care cu adevărat este în stare să ne dăruie iubirea sa. Aici omul are darul de a jertfi ceva. Dar oricât de mult am fi dobândit noi în privinţa capacităţii noastre de dăruire, de sacrificiu, este infim în comparaţie cu cea a Tronurilor. Evoluţia constă însă în aceea că o fiinţă dobândeşte tot mai mult şi mai mult facultatea de a jertfi, până când, în final, devine în stare să îşi sacrifice, să zicem aşa, propria sa substanţă şi entitate, să resimtă ca o supremă fericire să aducă drept ofrandă ceea ce a dezvoltat ca materie şi substanţă.
Există astfel de fiinţe înalte care, prin faptul că îşi jertfesc propria lor substanţă, se ridică la o treaptă superioară a existenţei. Un spirit materialist poate să se întrebe: Cum se face că fiinţe care au ajuns la punctul de a-şi jertfi propria lor substanţă pot să se înalţe pe o treaptă superioară, deşi după sacrificiul lor nu mai supravieţuieşte nimic? Acest spirit materialist spune asta pentru că el nu poate înţelege că există o lume spirituală, că o astfel de fiinţă care dăruie mereu, care jertfeşte ceea ce ea a primit în timp continuă să subziste. Pe vechiul Saturn, Tronurile se aflau pe o astfel de treaptă, încât au putut să-şi reverse substanţialitatea dobândită în cursul evoluţiei lor precedente. Prin aceasta ele însele s-au ridicat la o treaptă mai înaltă de evoluţie. Iar substanţa care izvora de la Tronuri, asemănătoare cu cea pe care o secretă păianjenul pentru a-şi ţese pânza, a fost prima temelie pe care s-a clădit corpul omenesc. A venit apoi un alt fel de entităţi, mai puţin elevate decât Tronurile, pe care noi le numim Spirite ale personalităţii sau Începătorii sau, în sensul esoterismului creştin, Arhai. Aceste Spirite ale personalităţii au preluat, ca să spunem aşa, ceea ce a emanat de la Tronuri. Astfel, din conlucrarea acestor două feluri de entităţi s-a născut primul germene al corpului fizic omenesc.
Acest germene a fost elaborat în lungi perioade de timp. Apoi, aşa cum am văzut ieri, a venit o noapte cosmică sau un Devachan cosmic, după care a avut loc a doua întrupare a Pământului, treapta solară. Oamenii au apărut din nou şi, de asemenea, alte entităţi spirituale au venit să se alăture. Este voba de Spiritele focului sau, în sensul esoterismului creştin, Arhanghelii şi Spiritele înţelepciunii sau Kiriotetes. Ele s-au axat în special pe dezvoltarea în continuare a ceea ce a reapărut drept corp fizic omenesc. Kiriotetes, sau Spiritele înţelepciunii, sau Domniile, au putut jertfi acum propria lor substanţă, în corpul lor fizic revărsându-se ceea ce noi numim corpul eteric. Spiritele focului sau Arhanghelii şi-au unit eforturile cu Spiritele personalităţii pentru a prelucra în continuare corpul fizic. Prin aceasta omul ajunge la nivelul vegetalului. Pe Saturn omul se afla la nivelul mineralului. Mineralele nu au decât un corp fizic, iar pe Saturn omul nu avea decât un corp fizic. Pe Soare omul se afla la nivelul plantei; el avea un corp fizic şi un corp eteric.
Intervine acum un fapt de o importanţă esenţială, pe care trebuie să-l reţinem dacă vrem să înţelegem evoluţia în ansamblul ei.
Vedem cum în viaţa obişnuită unii copii rămân în urmă, nu reuşesc să atingă nivelul unei clase şi trebuie să o repete, spre marea disperare a părinţilor lor. Ceva analog există şi în Cosmos. Unele entităţi rămân în urma ţelului unei anumite trepte cosmice. Aşa s-a întâmplat cu unele Spirite ale personalităţii care ar fi trebuit să se ridice la acest nivel pe Saturn, dar au rămas în urmă, nefăcând tot ceea ce trebuia pentru a-i permite omului să atingă treapta mineralului şi a-l perfecţiona cât mai mult, chiar la acest nivel. Aceste entităţi trebuie, atunci, să recupereze în faza următoare ceea ce au neglijat să facă. În ce mod puteau acţiona aceste Spirite ale personalităţii rămase în urmă, în timpul existenţei solare? Ele nu puteau să creeze o fiinţă aşa cum ar fi trebuit să fie omul pe Soare, adică o fiinţă dotată cu un corp fizic şi cu un corp eteric. Pentru aceasta au fost necesare Spiritele focului. Ele, Spiritele personalităţii rămase în urmă, au trebuit să facă pe Soare tot ce făcuseră şi pe Saturn: un germene fizic de valoarea mineralului. Prin acţiunea lor au apărut pe Soare fiinţe cu o treaptă mai jos decât cea a omului. Acestea au format un regn inferior, precursorul regnului animal din zilele noastre. În timp ce regnul omenesc actual avansase deja pe Soare la nivelul de vegetal, regnul animal actual se afla atunci la nivelul mineralului, avea doar un corp fizic. Regnul nostru animal s-a alăturat astfel în forma sa de germene regnului uman.
Vedem astfel că omul este cel mai vechi în evoluţie printre fiinţele pământeşti; el este primul născut al Creaţiunii. Celelalte fiinţe s-au născut prin faptul că forţele evoluţiei legate de existenţa omenească menţin în urmă aceste fiinţe, care pe o altă treaptă ar fi putut deveni oameni, făcând posibil ca pe o treaptă ulterioară să devină fiinţe de un nivel inferior. Dacă Spiritele personalităţii rămase în urmă şi-ar fi împlinit pe Saturn lucrarea pe care nu au efectuat-o decât pe Soare, regnul animal nu s-ar fi născut.
Și tot aşa este – nu fac acum decât să amintesc – în privinţa evoluţiei lunare: omul a progresat pentru că anumite entităţi, pe care le numim Îngeri, împreună cu alte spirite mai înalte, cu Spiritele mişcării – în terminologia creştină numite Dynamis sau Puteri – i-au dat corpul astral. Prin aceasta omul a devenit în timpul existenţei lunare o fiinţă de nivelul animalului. Dar fiinţele care în timpul existenţei solare apăruseră ca un al doilea regn au atins acum, pe Lună, în marea lor majoritate, nivelul de plantă. Ele sunt predecesorii animalelor noastre. Apoi, sub acţiunea entităţilor spirituale rămase în urmă – în modul pe care l-am arătat – au apărut acele creaturi care astăzi aparţin regnului vegetal. Pe Soare nu exista încă un regn vegetal, ci numai un regn uman şi un regn animal. Regnul vegetal se adaugă celorlalte regnuri abia pe Lună. Pe Lună încă nu exista un regn mineral aşa cum îl găsim astăzi, ca teren şi sol pe care stau toate celelalte regnuri. Regnurile naturii au apărut deci succesiv, unele după altele. Regnul uman, regnul cel mai înalt, a apărut primul. Regnul animal este un fel de rebut al acestui regn uman, un element întârziat; iar ceea ce a întârziat încă şi mai mult a devenit mai târziu regn vegetal.
După ce s-a terminat evoluţia lunară, a început evoluţia pământească. Despre această evoluţie am arătat cum Soarele şi Luna s-au separat de Pământ. În acest timp ies la iveală toţi germenii regnurilor anterioare: regnul animal, regnul vegetal şi, în final, pe când Luna mai era încă unită cu Pământul, regnul mineral. Tocmai formarea regnului mineral, a scoarţei terestre solide, a produs fenomenele de durificare şi mumifiere care ameninţau să pustiască Pământul. Căci regnul mineral care ne înconjoară astăzi nu este în realitate altceva decât ceea ce au eliminat regnurile superioare. Am menţionat cândva că pentru a vă reprezenta modul în care s-a format treptat regnul mineral din celelalte regnuri, ca un produs de eliminare, este suficient să vă gândiţi la cele descrise de ştiinţa modernă. Cărbunele pe care îl extragem din pământ este o veritabilă substanţă minerală, dar ce era el altădată, cu mult, mult timp înainte? Aceste blocuri pietrificate au fost cândva arbori, plante care creşteau pe Pământ şi care după ce au murit s-au mineralizat. Tot ceea ce extrageţi acum drept cărbune a fost odinioară o masă vegetală. Acesta este deci un produs care mai întâi a fost eliminat; iniţial, în loc de cărbuni erau plante. La fel vă puteţi reprezenta că tot ceea ce formează terenul şi solul Pământului nostru este rezultatul unor procese de eliminare ale regnurilor superioare. Uitaţi-vă cum şi astăzi încă anumite produse minerale, precum cochiliile de melci, scoici etc. sunt reziduuri ale fiinţelor animale. Mineralul n-a existat înainte. El a apărut abia în cursul timpului prin eliminare. Regnul mineral s-a format abia pe Pământ şi el s-a format pentru că întotdeauna au existat şi încă mai există fiinţe a căror acţiune se exercită în felul în care se exercita pe Saturn. Regnul mineral a luat naştere în principal prin activitatea Spiritelor personalităţii. Aceste entităţi sunt active pe toate treptele superioare. Dar dacă evoluția s-ar fi continuat în acest fel ar fi rezultat atât de multe minerale, atât de multe durificari şi pietrificări încât Pământul întreg s-ar fi pustiit treptat.
Ajungem acum la un punct important al evoluției Pământului nostru. Să ne reprezentăm cum s-a separat Soarele şi cum, odată cu substanţele cele mai fine, au plecat şi entităţile care acum sunt entităţi spirituale pe Soare. Să privim Pământul cum se pustieşte, cum învelişul său mineral devine tot mai dens, cum şi făpturile aflate pe el, omul de asemenea, devin tot mai secătuite. Încă de pe atunci avea loc un fel de alternanță de stări în viaţa omului. Vă voi ilustra despre ce este vorba referindu-mă la evoluţia plantelor, lucru ce s-a întâmplat atunci şi cu omul.
Primăvara, din grăuntele insignifiant răsare planta care creşte, îşi dezvoltă florile şi fructele, iar apoi toamna se veştejeşte. Ceea ce primăvara şi vara ne umple de bucurie dispare toamna şi nu mai rămâne, exterior, fizic, decât ceva insignifiant. Dar dacă dumneavoastră credeţi că în timpul iernii n-ar mai subzista nimic din esenţa planetei, sau dacă aţi căuta această esenţă doar în grăuntele fizic, aţi înțelege greşit planta. Desigur, planta este alcătuită dintr-un corp fizic şi un corp eteric, dar, la partea sa superioară, privirea clarvăzătoare mai observă că ea este învăluită de o entitate astrală, ca un chenar. Această astralitate îşi primeşte şi ea forţa din Soare, din spiritualul Soarelui care se revarsă pe Pământ. Conştienţa clarăvăzătoare poate vedea astfel fiecare floare ca fiind nimbată de un fel de nor. Acest nor respiră viaţa care pulsează între Soare şi Pământ. În timpul primăverii şi verii, când plantele încolțesc şi răsar, de la fiinţa Soarelui se apropie ceva ce zburdă în jurul plantelor, la suprafaţa lor. Când vine toamna, fiinţa astrală se retrage, se uneşte cu viaţa solară. Putem spune: Această astralitate vegetală îşi caută pe Pământ vara corpul său fizic, în care să se încorporeze, dacă nu cu totul în el, cel puţin în jurul lui. Toamna, ea se reîntoarce în Soare şi nu lasă în urmă decât sămânța ca un fel de gaj, care o face să îşi regăsescă drumul către entitatea sa fizică.
O pulsație asemănătoare exista şi între entitatea omenească fizică, aflată încă la un stadiu primitiv şi simplu, şi entităţile solare. Au fost timpuri când entităţile solare acţionau asupra corpurilor omeneşti ca asupra plantelor astăzi, încojurându-le cu astralitate de primăvara până toamna. Pentru acele timpuri putem spune că fiinţa astrală a omului era în anumite epoci unită oarecum cu corpul fizic de pe Pământ, că apoi ea se retrăgea pe Soare pentru a reveni mai târziu. În urmă nu rămânea decât germenele.
Pământul însă se durifica tot mai mult. Ceea ce a urmat a avut o consecinţă de cea mai mare importanţă. Dacă mai înainte, vă rog să reţineţi bine, când Soarele abia se despărţise de Pământ, mai era posibil ca entităţile astrale care părăsiseră Pământul să se unească cu corpul fizic atunci când reveneau după o oarecare despărţire, datorită influenţei lunare crescânde aceste corpuri s-au durificat atât de mult acolo jos încât fiinţele solare care coborau şi voiau să le locuiască nu mai puteau face nimic cu ele. Am zugrăvit aici mai exact ceva ce ieri nu am putut să vă spun decât în mod abstact, şi anume că forţele solare pierduseră posibilitatea de a modela substanţele rămase pe Pământ. Spus mai concret, asta înseamnă că aceste substanţe s-au întărit iar entităţile nu au mai găsit corpuri potrivite. Acest lucru a dus şi la pustiirea Pământului, iar sufletele umane care voiau să coboare din nou găseau în cele din urmă că trupurile nu mai erau corespunzătoare pentru ele. Ele au trebuit să le lase să se descurce singure, şi numai corpurile cele mai robuste au putut supravieţui. Această perioadă de pietrificare a atins punctul culminant în timpul în care Luna era unită cu Pământul şi tocmai începea să se despartă de el. Sufletele care mai doreau să fie suflete omeneşti nu mai erau în stare să locuiască aceste corpuri. N-au mai rămas atunci pe Pământ decât foarte puţine fiinţe umane. Această pustiire care a pus stăpânire pe Pământ se asemăna cu o moarte lentă, treptată. Pentru a descrie şi mai exact cele ce s-au petrecut, putem spune: Când Luna s-a desprins, nu mai existau decât foarte puţini oameni care să suporte această unire a sufletelor care voiau să coboare cu trupurile rămase jos.
Vă voi descrie acum şi mai în detaliu aceste condiţii. Să ne întoarcem din nou la momentul în care evoluţia lunară s-a încheiat iar Pământul reapare din sânul Universului. Pământul nu s-a născut aşa cum s-a născut odinioară vechiul Saturn. Tot ceea ce a căpătat viaţă conţinea în sine consecinţele tuturor evenimentelor trecute. Aveam acolo nu numai materie fizică, ci alături de ea toate fiinţele care acţionaseră mai înainte. Faptul că Tronurile s-au unit cu Saturn înseamnă că ele au rămas unite cu întreaga evoluţie. Ele intră din nou în acţiune când Pământul reapare din întunericul sânului Universului. Odată cu ele revin şi Spiritele personalităţii, Spiritele mişcării etc. şi, de asemenea, germenii oamenilor, animalelor şi plantelor, căci toate acestea erau în el.
Ştiinţa noastră fizică avansează ipoteze care sunt pură fantezie. Ea ne învaţă că la obârşii era o imensă nebuloasă cosmică ce se întindea până dincolo de Saturn. O astfel de nebuloasă formată din vapori şi ceaţă n-a existat niciodată. Dacă ai fi putut să vezi doar cu ochii fizici ce se petrecea atunci, ai fi putut într-adevăr observa ceva ca o enormă masă ceţoasă. Dar în această masă ceţoasă exista ceva ce ochii fizici n-ar fi putut vedea: toate fiinţele legate de această evoluţie. Tot ce s-a format şi s-a structurat mai târziu nu s-a născut printr-o simplă mişcare de rotaţie, ci datorită necesităţilor fiinţelor care erau unite cu Întregul. Nu vă puteţi face o idee rezonabilă despre aceste lucruri decât eliberându-vă de concepţia care se inoculează copiilor noştri de când încep să meargă la şcoală. Lor li se spune că popoarele primitive aveau idei şi reprezentări copilăreşti: bieţii indieni credeau într-un Brahma care umplea întreg Universul! Şi acei persani de altădată credeau în Ormuzd, zeul bun, căruia îi contrapuneau pe Ahriman! Nu mai vorbim de vechii greci, cu mulţimea lor de divinităţi: Zeus, Pallas Athena etc.! Asta ştim noi astăzi, că toate acestea s-au născut din imaginaţia populară, că sunt fiinţe născocite de minţi infantile! Şi zeii vechilor germani,Wotan, Thor, nu mai sunt decât nişte figuri mitologice. Noi am depăşit toate acestea! Acum ştim că aceste divinităţi nu au avut de-a face cu evoluţia Universului. La început n-a existat decât o imensă nebuloasă care a început să se rotească. Din masa ei s-a desprins mai întâi un glob. Ea a continuat să se rotească. Cu timpul s-a desprins un al doilea glob, apoi un al treilea şi aşa mai departe. Toate aceste reprezentări însă nu sunt decât o altă formă de mitologie fizic-copernicană din ziua de azi. La rândul ei, ea va fi înlocuită de o altă mitologie. Numai că mitologiile vechi au avantajul că sunt mai adevărate decât cele moderne, care nu reprezintă decât coaja, partea abstractă, cea mai exterioară a lucrurilor. E comod să le demonstrezi copiilor cât de plauzibilă este formarea unui astfel de sistem cosmic. Nu ai decât să pui o picătură de ulei în apă, să decupezi un disc în formă de cerc dintr-o foaie de carton şi să îl aşezi pe direcţia Ecuatorului. Înţepi apoi acest disc cu un ac mare, care va fi axa, şi îl pui în apă; el va pluti. Începi să învârţi acum tot acest mecanism „precum se învârtea nebuloasa originară odinioară”, se spune. Se formează întâi o pată de ulei, din care se desprinde apoi o picătură, a doua picătură, a treia, în mijloc rămânând o picătură mare: s-a născut un sistem cosmic în miniatură! Şi acum poţi să dai o explicaţie plauzibilă: Aşa cum vedeţi că se prezintă lucrurile în mic, la fel s-a petrecut şi în mare! Cei care fac astfel de experienţe uită un lucru, care este bine să-l uite, dar în alte situaţii: se uită pe ei înşişi. Uită că ei sunt cei care învârtesc de sus acul. Comparaţia nu ar avea valoare decât dacă profesorul ar avea cinstea şi curajul să spună: Aşa cum eu stau aici şi rotesc, învârt acul, aşa a fost odinioară un profesor colosal în Univers care a pus totul în mişcare de rotaţie. Planetele au început să se desprindă, aşa cum am făcut noi în mic cu ajutorul picăturii de ulei. În acest caz ar mai merge.
Noi ştim că niciun profesor colosal nu roteşte acul, ci că acolo sunt entităţi de toate gradele şi că aceste entităţi spirituale sunt cele care atrag spre ele materia corespunzătoate. Entităţile care aveau nevoie de anumite condiţii de viaţă când s-au retras pe Soare au atras la ele, au luat cu sine materia de care aveau nevoie, creându-şi prin puterea forţelor lor spirituale scena de acţiune. – Şi tot astfel au existat alte entităţi care au separat substanţa pământască. Spiritul este cel care acţionează până în cele mai mici particule materiale, până în atomi, dacă vrem să le numim aşa! Şi este un neadevăr dacă i se atribuie materiei ca atare o modalitate de acţionare. Nu vom înţelege cum se petrec lucrurile în cele mai mici particule spaţiale decât atunci când vom înţelege că spiritul acţionează până în cea mai mare particulă spaţială. Şi nu spiritul la modul general, despre care se spune că „el umple orice materie”, un „spirit universal” sau „spirit originar”. Aici puteţi, de asemenea, să amestecaţi, să învârtiţi ce vă place. Cu asta nu am făcut nimic. Noi trebuie să recunoaştem spiritele în concreteţea lor, în ce au ele aparte, în diferitele lor necesităţi de viaţă.
Aş vrea să adaug acum ceva la ceea ce a fost spus în treacăt ieri, că Soarele s-a despărţit de Pământ plus Lună şi că apoi Luna s-a despărţit de Pământ. În principiu, acest lucru este corect, dar tabloul trebuie completat.
Înainte ca Soarele să se fi despărţit, pentru anumite fiinţe spirituale a apărut necesitatea de a separa, de a departaja anumite locuri de acţiune. Ceea ce au separat astfel formează ceea ce avem astăzi ca planete exterioare: Saturn, Jupiter şi Marte. Putem deci spune: În materia universală, acolo unde se aflau la început şi Soarele şi Luna, se aflau Saturn, Jupiter etc., şi anumite fiinţe. Acestea s-au separat primele, antrenând aceste corpuri cereşti. Ele aveau nevoie de anumite condiţii de viaţă pe care le-au putut găsi pe aceste planete. Apoi s-a detaşat Soarele cu fiinţele cele mai sublime, rămânând în urmă Pământul plus Luna. Acestea au evoluat împreună până ce Luna a fost expulzată în modul arătat. Dar nu toate fiinţele care au plecat odată cu Soarele au fost în stare să-l urmeze în evoluţia sa. Dacă ne este îngăduit să folosim o imagine figurativă – este greu de găsit cuvintele corespunzătoare într-o limbă prozaică; uneori este nevoie să vorbeşti metaforic – am putea spune: Atunci când Soarele s-a desprins, unele entităţi s-au crezut destul de puternice pentru a putea întreprinde împreună cu el această călătorie. În realitate, numai cele mai sublime entităţi au putut să o facă, celelalte au trebuit să se desprindă ulterior. Ele şi-au creat propriul lor loc de acţiune, şi astfel s-au născut Venus şi Mercur. Saturn, Jupiter şi Marte s-au desprins înainte de despărţirea Soarelui de Pământ. Venus şi Mercur s-au despărţit după aceea de Soare şi, în final, s-a despărţit de Pământ Luna.
Iată toată această evoluţie sub aspectul său spiritual. Ea ne descrie istoria sistemului nostru solar, arătând-ne că pe fiecare corp ceresc se află entităţi diferite. Şi când acest tablou trăieşte cu adevărat în faţa sufletului nostru putem găsi şi răspunsul la întrebarea: Ce s-a întâmplat oare cu acele entităţi spirituale astrale care au vrut să coboare pe Pământ, iar aici jos nu au găsit decât trupuri învârtoşate pe care nu le puteau locui?
Nu toate s-au putut uni cu spiritele solare; ele nu aveau maturitatea necesară pentru asta. Atunci s-a petrecut următorul lucru: entităţile care au trebuit să abandoneze corpurile pe Pământ s-au retras pentru câtva timp pe Saturn, Jupiter şi Marte. În timp ce jos Pământul a devenit un deşert, în timp ce el nu mai producea decât corpuri care nu mai puteau sluji de locuinţă sufletelor omeneşti, ele au pornit în sus, spre lumile planetare, aşteptând timpul când vor găsi iarăşi corpuri omeneşti în care să revină.
Numai foarte puţine corpuri omeneşti, cele mai robuste, au mai putut adăposti suflete pentru a perpetua viaţa dincolo de criza cauzată de plecarea Lunii. Celelalte au plecat spre alte corpuri cereşti. După ce Luna a fost expulzată din Pământ, forţele solare au putut acţiona din nou asupra formelor umane, care au primit un nou impuls. Ele au devenit iarăşi suple şi plastice, încât au putut absorbi din nou sufletele care au aşteptat pe Saturn, Jupiter şi aşa mai departe. Dacă mai înainte aceste suflete au trebuit să părăsească Pământul, acum, după ieşirea Lunii, ele revin şi încep treptat să populeze corpurile umane nou apărute. Avem deci, după ieşirea Lunii, un timp în care corpurile au proliferat. După criza lunară a existat doar un număr foarte mic de oameni. Urmaşi ei au avut întotdeauna, dar sufletele care coborau pe Pământ nu puteau utiliza progeniturile respective şi le-au lăsat să degenereze. Treptat, rasa umană se stingea. După ce însă a intervenit revigorarea, urmaşii oamenilor care au supravieţuit crizei lunare au fost din nou în stare să primească sufletele care se refugiaseră pe Saturn, Jupiter, Marte. Încet, încet, Pământul a fost populat cu suflete. Și acum puteţi înţelege importanţa crucială a acestui eveniment al separării Lunii. Prin această separare s-a modificat de fapt totul.
Să trecem încă o dată în revistă evoluţia de dinainte de separarea Lunii. A trebuit să-l considerăm pe om a fi primul vlăstar al Creaţiei. El a apărut încă de pe Saturn. Pe Soare a apărut regnul animal, pe Lună regnul vegetal şi pe Pământ regnul mineral. Or, din momentul în care Luna părăseşte Pământul lucrurile se schimbă. Dacă Luna nu ar fi plecat totul ar fi murit pe acest Pământ: mai întâi oamenii, apoi animalele, şi în final plantele. Pământul s-ar fi mumificat. Această mumificare a fost evitată prin plecarea Lunii. Totul s-a reanimat, s-a revigorat. Cum s-a petrecut aceast reanimare?
Regnul cel mai de jos, regnul mineral, avea cel mai puţin nevoie de aşa ceva. Regnul vegetal era, într-un anumit fel, aproape uscat, dar putea fi şi el readus repede la viaţă. Și regnul animal putea, într-o anumită măsură, să-şi reia progresiv evoluţia. Cele care au avut nevoie de cel mai lung timp pentru a-şi reveni şi a primi în ele sufletele venind din regiunile cele mai înalte ale Cosmosului au fost făpturile umane. Astfel, după plecarea Lunii, întreaga ordine a evoluţiei se răstoarnă. Dacă înainte primul care s-a născut a fost regnul uman, apoi regnul animal, apoi regnul vegetal şi la sfârşit regnul mineral, acum regnul mineral este primul în stare să valorifice forţele revigorante. Vine la rând regnul vegetal, care se dezvoltă până la formele cele mai înalte, apoi regnul animal şi abia la urmă regnul uman poate să se dezvolte până la formele cele mai înalte. După plecarea Lunii, întreg sensul evoluţiei suferă o răsturnare. Fiinţele care au avut forţa de a aştepta cel mai mult pentru a-şi uni spiritualul lor cu elementul fizic sunt cele care, în sensul cel mai înalt al cuvântului, s-au ridicat într-o sferă mai spirituală după plecarea Lunii. Cele care au ajuns mai devreme la capătul evoluţiei lor spirituale au rămas la o stare mai puţin desăvârşită. După plecarea Lunii apar mai întâi fiinţele rămase în urmă. Înţelegeţi uşor de ce.
Să ne reprezentăm un suflet omenesc sau o fiinţă sufletească care, datorită durificării, nu a vrut să se încorporeze prematur. Dacă vrem să traducem în limbaj omenesc întrebarea pe care şi-o punea ea, am putea să ne exprimăm astfel: Trebuie să mă încorporez acum sau să mai aştept încă? Să presupunem că Luna nu ar fi plecat decât de puţin timp şi că totul ar fi încă într-o stare de durificare evidentă. Fiinţa care doreşte să se încorporeze este însă grăbită; indiferent de circumstanţe, ea vrea să coboare, mulţumindu-se cu un corp puţin evoluat. Prin aceasta ea a rămas la o treaptă inferioară de evoluţie. O altă fiinţă spune: Prefer să rămân încă un timp în spaţiul cosmic, până când Pământul va fi uşurat şi cizelat natura sa fizică. O astfel de fiinţă aşteaptă deci un moment ulterior, prin aceasta ea reuşind să exercite o influenţă mai mare asupra corpului fizic al entităţii care se încorporează, să facă din ea imaginea fizică a sufletului său. Astfel, toate fiinţele care s-au încorporat prea devreme au trebuit să rămână la o treaptă inferioară de dezvoltare în raport cu cele care au aşteptat mai mult. Cele care constituie astăzi animalele superioare au rămas la nivelul de animal pentru că n-au putut aştepta suficient timp după plecarea Lunii. Ele s-au mulţumit cu corpurile pe care le-au putut găsi. Cele care au coborât mai târziu şi-au putut modela corpul numai până la treapta raselor umane inferioare, care au pierit sau erau în curs de a pieri. A venit apoi momentul în care sufletele s-au putut uni armonios cu corpurile fizice. Acest fapt a creat propriu-zis ceea ce era apt de a evolua din punct de vedere omenesc.
Astfel, până la plecarea Lunii vedem cum pe Pământ are loc o pustiire, apoi, după plecarea Lunii, o reînflorire a condiţiilor de viaţă, după ce acele entităţi care părăsiseră Pământul, pentru că acesta devenise impropriu pentru ele, se reîntorc. Însă acest lucru nu se referă numai la entităţile care au plăsmuit doar omul superior, ci şi la altele care au venit pe Pământ în cu totul alte scopuri decât pentru a-l forma pe om. Şi ele au trebuit să aştepte momentul potrivit pentru a intra într-un corp pământesc.
Să mergem în urmă, în India antică. Acolo întâlnim oameni pe o înaltă treaptă de evoluţie. După cum sufletele care veneau de pe Marte, Saturn şi Jupiter căutau să găsească corpuri fizice adecvate, tot aşa aceste fiinţe mai evoluate căutau corpuri superioare, pentru ca să poată acţiona în interiorul oamenilor. De pildă, marii învăţători ai Indiei antice, sfinţii Rishi, şi-au pus o parte din fiinţa lor la dispoziţie; anumite entităţi superioare şi-au instalat locuinţa în ei. Alte entităţi superioare au preferat însă să aştepte pentru ca jos, pe Pământ, oamenii să-şi maturizeze interiorul, sufletele care existau atunci nefiind încă suficient de pregătite pentru a le primi.
În timpul civilizaţiei persane au existat anumite fiinţe superioare care au hotărât să coboare în interiorul omenesc, aşa cum era el dezvoltat în acel moment. Şi tot aşa în epoca egipteană.
Dar cea mai înaltă dintre entităţile solare a aşteptat în continuare. Ea îşi trimitea din exterior forţele sale către sfinţii Rishi. Aceştia îşi ridicau privirea către cel pe care îl numeau Vishva Karman, şi despre care spuneau: Vishva Karman este dincolo de sfera noastră. – El aştepta, căci îşi spunea: Interiorul omenesc nu este încă destul de pregătit pentru ca eu să pot locui în el. – În timpul civilizaţiei persane Zoroastru îşi ridica ochii către Soare şi contempla acolo pe Ahura Mazdao. Dar, deocamdată, această fiinţă sublimă nu a coborât în sfera pământească. A venit apoi epoca egipteană şi apoi cea a poporului, care a aşteptat cel mai mult. Atunci a venit acel om care a ştiut să aştepte cel mai mult şi care s-a dezvoltat lăuntric în cursul a numeroase încarnări. Fiinţa solară a privit spre Pământ şi a văzut sufletul acestui om care locuia în Iisus din Nazaret şi care îşi pregătise interiorul. Fiinţa solară cea mai înaltă privi în jos şi spuse: Aşa cum odinioară entităţile inferioare au coborât pentru a edifica corpurile, tot astfel voi cobori eu acum şi voi locui interiorul acelui om care a aşteptat cel mai mult. – Desigur, au existat şi înainte entităţi superioare care s-au unit cu oamenii. Însă doar cel care a aşteptat cel mai mult, acela l-a primit pe Christos în el. La Botezul în Iordan sufletul acestuia se afla atât de sus încât spiritul care până atunci se menţinuse în sferele spaţiului cosmic a putut să coboare şi să se unească cu interiorul său. De la Botezul în Iordan Christos a locuit în corpul lui Iisus din Nazaret, dat fiind că individualitatea care acţiona prin Iisus din Nazaret ajunsese, în cursul a numeroase încarnări, la maturitatea necesară, prin care să poată primi acest înalt Spirit în trupul astfel spiritualizat.
Acest Spirit christic a fost întotdeauna prezent. Însă după separarea Lunii toate entităţile au trebuit mai întâi să se maturizeze. Mai întâi au apărut entităţile cele mai inferioare, cele care au fost cel mai puţin în stare să aştepte o adecvare cu partea lor spirituală; au urmat apoi entităţi din ce în ce mai înalte. Când omul a putut să-şi dezvolte şi mai mult interiorul şi când Iisus din Nazaret a devenit matur să-l primească în el pe Christos, atunci cel dotat cu o înaltă capacitate de clarvedere putea să spună: Am văzut cum Spiritul a coborât asupra lui! Şi ce ar fi spus cel asupra căruia coborâse Spiritul, dacă lăsa să vorbească ceea ce trăia acum în sufletul său? Era aceeaşi fiinţă pe care Rishi o numeau Vishva Karman. Ce ar fi trebuit să spună Vishva Karman despre sine dacă nu Rishi ar fi vorbit, ci el însuşi? El este desigur Marele Spirit solar care acţionează ca Spirit în lumină; el ar fi trebuit să spună: Eu sunt Lumina lumii! – Ce ar fi trebuit să spună Ahura Mazdao dacă ar fi voit să vorbească despre sine? Eu sunt Lumina lumii! – Şi ce spunea acelaşi spirit când un om a devenit matur pentru a-l primi? Cum vorbeşte cineva care mai devreme era în spaţiul cosmic, pe Soare, şi acum trăieşte în om? Eu sunt Lumina lumii!
Ceea ce a răsunat din înălţimile cosmice către Pământ, ca o autocaracterizare a Spiritului cosmic conducător, auzim răsunând din nou dintr-o gură omenească, fiindcă fiinţa însăşi a luat loc într-un interior omenesc. Atunci, din Iisus din Nazaret, în momentul în care Christos se află în El, se aude pe bună dreptate:
„Eu sunt Lumina lumii!”
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina