site
	stats

Rudolf Steiner – Armonizarea fortelor interioare ale omului prin intermediul impulsului christic

Din conferinţele ţinute până acum în cadrul acestui ciclu va fi rezultat în suficientă măsură faptul că prin cercetare spiritual-ştiiţifică evenimentul christic trebuie privit ca punctul cel mai important din întreaga evoluţie a omenirii, că el a adus un impuls cu totul nou pentru întreaga evoluţie a Pământului. Astfel că noi a trebuit să spunem: Prin Misteriul de pe Golgota, prin evenimentul din Palestina şi prin tot ceea ce este legat de acesta înainte şi după, în evoluţia omenirii a intervenit ceva cu totul nou şi, dacă acest evenimente nu ar fi avut loc, cursul evoluţiei omeneşti ar fi fost cu totul altul. Pentru a înţelege Misteriul Golgotei va trebui să intrăm puţin în detaliile intime ale evoluţiei christice.

Desigur, este imposibil să spui totul, chiar şi în 14 conferinţe, despre ceva ce ar cuprinde o lume întreagă. O spune însuşi autorul Evangheliei după Ioan: Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă ar fi de spus tot ce este de spus, cred că lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris. Aşa nici dumneavoastră nu puteţi pretinde ca în 14 conferinţe să se spună tot ce stă în legătură cu evenimentul christic şi este descris prin Evanghelia după Ioan şi celelelalte Evanghelii înrudite cu ea.

Ieri şi alaltăieri am văzut cum prin prezența Spiritului lui Christos, a individualității lui Christos în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret s-au putut produce treptat cele ce ne sunt zugrăvite în Evanghelia după Ioan, până la învierea lui Lazăr inclusiv. Am văzut astfel că Christos avea să-şi dezvolte treptat corporalitatea triplă, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, jertfite lui de către marele iniţiat Iisus din Nazaret. Nu vom putea înțelege cu adevărat ce a înfăptuit Christos în învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret decât dacă evocăm mai întâi în suflet legătura dintre elementele constitutive ale fiinţei Sale.

Până aici nu am descris decât în linii mari cum îi apare omul conştienţei clarvăzătoare, arătând că, în starea de veghe, corpul fizic, corpul eteric sau al vieţii, corpul astral şi Eul se întrepătrund reciproc iar în timpul nopţii corpul astral şi Eul se desprind de corpurile fizic şi eteric, care rămân întinse în pat. Pentru a putea descrie mai precis Misteriul Golgotei să urmărim cum se întrepătrund cele patru mădulare ale fiinţei omeneşti în starea de veghe şi ce se petrece atunci când, la trezire, corpul astral şi Eul se reintegrează în corpul eteric şi corpul fizic. Un desen schematic va face să înțelegem mai bine acest lucru.

Să ne repezentăm jos corpul fizic şi deasupra corpul eteric al omului. Dimineaţa, când corpul astral şi Eul coboară din lumea spirituală şi pătrund în corpul fizic şi corpul eteric – vă rog să ţineţi cont de ceea ce vă spun acum – acest lucru se face în principiu astfel încât corpul astral pătrunde în principal în corpul eteric şi Eul în corpul fizic. Astfel că în desen liniile orizontale înseamnă corpul astral şi corpul eteric, iar liniile verticale Eul şi corpul fizic.

Dacă spun „în principiu” este pentru că, desigur, în om totul se întrepătrunde, astfel încât se poate spune că Eul se află şi în corpul eteric etc. Acesta este, în principiu, cazul indirect, când întrepătrunderea este cea mai puternică.

Ce s-a petrecut în timpul Botezului în Iordan? Aşa cum am spus, la Botezul în Iordan Eul lui Iisus din Nazaret iese din corpul fizic, din corpul eteric şi din corpul astral şi cedează entităţii christice acest înveliş triplu. Astfel, ceea ce a rămas din Iisus din Nazaret după ce Eul Său a părăsit corpul fizic sunt corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. În locul Eului lui Iisus din Nazaret, în acest înveliş triplu pătrunde – sigur, tot în principiu şi cu preponderenţă în corpul fizic – Fiinţa christică. Aceasta o putem reprezenta schematic în felul următor:

Atingem aici o taină profundă; căci, dacă luăm în considerare ceea ce s-a petrecut atunci, trebuie să spunem că aceasta atinge toate acele situaţii majore ale omenirii despre care am vorbit în ultimele zile.

Vă aduceţi aminte, spuneam că tot ceea ce este general în om, principiul uniformizator, să zicem aşa, al oamenilor din cadrul unui anumit grup, este localizat în elementul feminin al eredităţii. Vă spuneam că prin intermediul femeii se perpetuează din generaţie în generaţie ceva care face ca la un popor un chip să se asemene cu altul. Prin elementul masculin se transmite din generaţie în generaţie ceea ce deosebeşte un om de altul, ceea ce face din om o fiinţă individuală aici pe Pământ, care aşază Eul său pe un sol propriu. Acele spirite care se află în contact cu lumea spirituală au simţit întotdeauna acest lucru în mod just. Iar omul ia cunoştinţă şi apreciază ceea ce au spus oamenii mari, cei care erau în legătură cu lumea spirituală, abia atunci când pătrunde în aceste profunzimi ale realităţii cosmice.

Să privim încă o dată primul desen schematic. Omul îşi spune: În mine trăieşte un corp eteric şi în acest corp eteric este corpul astral. Corpul astral este purtătorul reprezentărilor, al ideilor, al gândurilor, al senzaţiilor şi sentimentelor noastre; el trăieşte în corpul eteric. Pe de altă parte am văzut cum corpul eteric este cel care prelucrează cel mai mult corpul fizic, care conţine forţele ce modelează corpul fizic. Trebuie, aşadar, să spunem: În acest corp eteric, când el este străbătut de corpul astral, sălăşluieşte tot ceea ce îl plăsmuieşte pe om ca om, tot ceea ce îi imprimă dinăuntru, dinspre părţile spirituale spre exterior, o anumită formă. Ceea ce face ca un om să se asemene cu un altul este o forţă care acţioneză dinspre interior. Ea nu este ceva pur exterior, ceva care depinde deci de corpul fizic, ci ceva care depinde de corpurile eteric şi astral. Căci acestea sunt mădularele interioare. Omul care pătrunde astfel de lucruri poate simţi că ceea ce străbate corpul său eteric şi corpul său astral îl are de la elementul matern. Despre ceea ce îi dă corpului fizic o anumită formă, care îi este imprimată prin intermediul Eului în corpul fizic, despre aceasta omul trebuie să îşi spună că este o moştenire paternă.

„De la tată am statura,
Ţinuta serioasă în viaţă,
De la mamă, firea veselă
Şi bucuria de a fabula”,

spune Goethe. Aceste versuri sunt o interpretare a ceea ce tocmai v-am figurat în mod schematic. „De la tată am statura”, adică ceea ce se elaborează dinspre latura Eului. Ideile, darul de a fabula, imaginaţia sunt calităţi ale corpului eteric şi ale corpului astral. Multe expresii provenite de la spiritele mari ale omenirii rămân mult timp de neînţeles dacă credem că ele pot fi abordate cu ajutorul reprezentărilor omeneşti obişnuite.

Acum însă să aplicăm la evenimentul christic ceea ce tocmai am ilustrat. Din acest punct de vedere, să ne întrebăm întâi ce s-ar fi întâmplat cu omenirea dacă acest eveniment nu ar fi avut loc.

Dacă evenimentul christic nu s-ar fi produs, evoluţia umană s-ar fi desfăşurat în acelaşi mod în care a început odată cu epoca postatlanteeană. După cum am putut vedea, în epocile de demult, la baza culturii omeneşti a stat o iubire legată strâns de lanţul rudeniei tribale, al înrudirii de sânge. Se iubea ceea ce era de acelaşi sânge. Şi am văzut cum pe măsură ce omenirea a avansat această legătură a sângelui a fost din ce în ce mai slabă, fiind în cele din urmă ruptă. Treceţi acum de la acele epoci străvechi ale evoluţiei omenirii la epoca în care a apărut Christos Iisus.

În timp ce în toată acea perioadă străveche predomina legătura în cadrul unui aceluiaşi trib, a unei aceleiaşi seminţii, vedem cum în perioada stăpânirii romaneşi asta este epoca în care s-a petrecut evenimentul christic – căsătoria apropiată a fost tot mai mult încălcată. Vedem cum în această perioadă tocmai datorită expediţiilor romane se produce un amestec de popoare dintre cele mai diferite, cum în mod expres în această perioadă căsătoria îndepărtată ia locul căsătoriei apropiate. Legăturile de sânge au trebuit sfărâmate treptat, pe măsură ce evoluţia omenirii înainta, pentru că oamenii erau destinaţi să stea pe propriul Eu.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Christos nu ar fi venit să reverse o forţă nouă în evoluţie şi să înlocuiască vechea iubire de sânge printr-o iubire nouă, spirituală? Forţa care îi uneşte pe oameni, iubirea, ar fi dispărut treptat din sfera pământească; în natura umană ar fi murit ceea ce îi uneşte pe oameni în iubire. Fără Christos, neamul omenesc ar fi ajuns să vadă iubirea dispărând treptat în relaţia dintre ei. Oamenii s-ar fi închis în individualitatea lor proprie. Dacă privim lucrurile doar cu ajutorul ştiinţei exterioare, bineînţeles că nu vom vedea adevărurile profunde ce se ascund aici. Dacă se studiază sângele – nu cu mijloace chimice, ci prin mijloacele pe care le pune la dispoziţie ştiinţa spiritului – veţi constata că sângele unui om din zilele noastre diferă de sângele unui om care a trăit cu câtva milenii înainte de Christos; sângele a luat un caracter care îl face tot mai puţin purtător al iubirii.

Cum ar fi trebuit să îi apară viitorul unui om înţelept din timpurile de demult, unui om care putea să întrevadă mersul evoluţiei omenirii, care ştia să prevadă profetic tot ce urma să se întâmple, dacă ar fi continuat doar vechea direcţie evolutivă şi evenimentul christic nu ar fi avut loc? Cum i s-ar fi înfăţişat unui astfel de iniţiat evoluţia viitoare a omenirii? Ce tablouri ar fi trebuit să prezinte el sufletelor omeneşti dacă ar fi vrut să arate ce urma să se întâmple în viitor dacă, pe măsură ce iubirea de sânge dispărea, o altă iubire, iubirea sufletească, iubirea christică, nu i-ar fi luat locul? El ar fi trebuit să spună: Dacă oamenii se vor izola tot mai mult unii de alţii, dacă omul se va închista tot mai mult în propriul lui Eu, dacă liniile care separă un suflet de alt suflet vor fi tot mai mult accentuate, încât sufletele nu vor mai reuşi să se înţeleagă între ele, oamenii vor ajunge să se certe, să se confrunte tot mai mult în lumea exterioară, iar pe Pământ locul iubirii va fi luat de războiul tuturor contra tuturor. Iată ce s-ar fi produs urmând linia de evoluţie a sângelui omenesc dacă nu ar fi intervenit Christos. Oamenii ar fi fost expuşi, fără putinţă de salvare, acestui război al tuturor contra tuturor, care oricum va veni, dar numai pentru cei care nu se vor fi pătruns într-un mod just de principiul christic. Aşa ar fi văzut un văzător în mod profetic sfâşitul evoluţiei pământeşti, cu spaimă şi teamă că sufletele omeneşti, întrucât nu se mai pot înţelege între ele, se vor dezlănţui unele împotriva altora.

În ultimele zile v-am spus că principiul christic îi va putea reuni pe oameni doar treptat. V-am arătat pe baza unui exemplu cum două spirite nobile cred, fiecare, că propovăduiesc adevăratul creştinism – este vorba despre Tolstoi şi Soloviov –, dar în acelaşi timp fiecare vede în celălalt pe Antichrist. O divergenţă de opinii între un suflet şi altul ajunge să se manifeste în lumea exterioară şi degenerează curând într-un conflict general. Aşa dictează evoluţia sângelui.

Să nu îmi spuneţi că în ciuda evenimentului christic noi nu vedem nici astăzi în jurul nostru decât războaie şi certuri şi că suntem încă departe de orice adeverire a iubirii christice. Vă mai spuneam că noi nu suntem încă decât la începutul evoluţiei christice. Marele impuls ca în cursul evoluţiei viitoare a Pământului Christos să se înrădăcineze în sufletele omeneşti şi să-i unească spiritual pe oameni a fost dat. Certurile şi divergenţele care există astăzi, care vor conduce la excese şi mai mari în viitor, provin din faptul că omenirea nu s-a pătruns decât într-o foarte slabă măsură de principiul christic. Continuă încă să predomine principiile care au guvernat lumea veche. Acestea nu pot fi învinse decât încet şi treptat. Tot încet şi treptat vedem făcând-se simţit în omenire impulsul lui Christos.

Iată ce ar fi prezis iniţiatul timpurilor precreştine care ar fi contemplat clarvăzător cursul evoluţiei omenirii. El ar fi putut spune: Eu am primit ultimele resturi ale vechii clarvederi. Voi, oamenii, aţi avut odinioară posibilitatea de a privi în interiorul lumilor spirituale printr-o clarvedere confuză, crepusculară. Aceasta s-a pierdut treptat. Mai există însă, ca un vestigiu din timpurile de demult, posibilitatea de a privi, în anumite stări spirituale anormale, în stări ca de vis, în lumea spirituală. Atunci omul mai poate vedea ceva din cele aflate dincolo de suprafaţa exterioară a lucrurilor. Toate vechile legende, basme şi mituri, care realmente conţin mai multă înţelepciune decât ştiinţele actuale, mărturisesc în ce măsură oamenii de atunci aveau capacitatea de a se transpune în stări speciale. Numiţi-le vise, dar în aceste vise se făceau cunoscute realităţi şi fapte. Desigur, toată această înţelepciune nu era de ajuns ca să-l ferescă pe om de ceea ce înseamnă lupta tuturor contra tuturor. Acest lucru era puternic negat de înţelepţii de odinioară. Ei spuneau: Noi am primit o înţelepciune străveche. În epoca atlanteeană oamenii o receptau în stări anormale. Și astăzi încă anumiţi oameni, dacă sunt transpuşi în stări anormale, o mai pot percepe. Acest fapt prevesteşte ceva ce se va întâmpla în viitorul apropiat. – Dar ceea ce se vestea atunci în somn nu le dădea oamenilor niciun fel de siguranţă; era ceva iluzoriu şi va deveni din ce în ce mai iluzoriu. Asta învăţa înţeleptul timpurilor precreştine şi asta prezenta el poporului.

Dacă înţelegi întreaga ascuţime şi tărie a impulsului christic ajungi să cunoşti un mare adevăr: fără impulsul christic, prin izolarea şi separarea oamenilor, prin contrapunerea lor unii altora, se introduce în lume un fel de luptă pentru existenţă – lucru pe care o teorie materialist-darwinistă îl atribuie azi şi omului –, o luptă pentru existenţă ca cea din lumea animală, care însă nu ar trebui să existe între oameni. Folosind un mod grotesc de a vorbi, s-ar putea spune: Cândva, la sfârşitul zilelor lui, Pământul ne-ar oferi tabloul pe care îl schiţează anumiţi materialişti, în sensul unei teorii darwiniste despre lume, tablou împrumutat din lumea animală! Astăzi însă această teorie, aplicată omenirii, este falsă. Ea este justă pentru animale tocmai pentru faptul că în lumea animală nu domneşte un astfel de impuls care să transforme conflictul în iubire. Prin faptă, Christos, ca forţă spirituală în omenire, combate orice darwinism materialist!

Dacă ne-am dat seama de asta trebuie să ne fie clar că oamenii, în lumea senzorială, nu pot evita faptul de a se contrapune unii altora prin opiniile, sentimentele şi faptele lor diferite decât dacă combat în ei înşişi, dacă aplanează în ei înşişi divergenţele care altfel s-ar răspândi în lumea exterioară. Cel care combate în primul rând în el însuşi ceea ce este de combătut, care realizează armonia dintre diferitele mădulare ale fiinţei sale, nu va combate o altă părere dintr-un alt suflet. El se va înfăţişa lumii exterioare nu ca unul care se luptă, ci ca unul care iubeşte. Este vorba, de fapt, de a îndrepta lupta nu spre în afară, ci spre înăuntrul omului. Forţele care domnesc în natura umană trebuie să se înfrunte lăuntric. Două păreri diferite trebuie să le privim în felul următor: o părere este aceasta, este posibilă, o altă părere, cealaltă, este şi ea posibilă. Dacă numai pe una dintre ele o consider justă iar pe cealaltă o resping, ajung pe planul fizic la ceartă. A nu susţine decât părerea proprie înseamnă să fii egoist. A considera îndreptăţită doar propria ta faptă însemană să fii egoist.

Presupunând că iau în mine părerea celuilalt, că încerc să întronez armonie în mine însumi, mă voi situa într-un cu totul alt mod faţă de celălalt. Abia atunci încep să-l înţeleg. Transformarea luptei interioare într-o acţiune de armonizare a forţelor interioare ale omului poate fi considerată şi ca un progres în evoluţia omenirii. Prin Christos i-a fost dată omului posibilitatea de a realiza în sine o armonie, de a echilibra forţele contrare din sufletul său. Christos îi dă omului forţa de a elimina mai întâi din sine orice luptă. Fără El acest lucru nu va fi niciodată posibil. Referitor la lupta exterioară, cei ce au trăit înaintea erei creştine considerau pe drept că nimic nu era mai înspăimântător decât lupta copilului împotriva tatălui şi a mamei sale, şi nicio crimă mai cumplită ca paricidul. Înţelepţii din Antichitate, care au prevăzut venirea lui Christos, cunoşteau perfect şi ce consecinţe ar fi rezultat pentru lumea exterioară dacă lupta nu s-ar fi dat mai întâi în interiorul omului.

Să privim în propriul nostru interior. Am văzut că în interiorul omului, acolo unde corpul eteric şi corpul astral se întrepătrund, domneşte mama şi că în corpul fizic în care locuieşte Eul se exprimă tatăl. Cu alte cuvinte, în ceea ce aparţine în noi generalului, în caracteristicile de specie, în ceea ce constituie înţelepciunea noastră şi viaţa noastră de repezentare, acolo stăpâneşte mama, acolo trăieşte elementul feminin; în ceea ce ia naştere prin unirea Eului cu corpul fizic, în forma exterioară diferenţiată, în ceea ce-l face pe om un „Eu” acţionează tatăl, elementul masculin. Ce trebuiau deci să le pretindă oamenilor, înainte de orice, vechii înţelepţi care ştiau asta? Ei cereau ca omul să îşi facă o idee clară despre raportul corpului lor fizic şi al Eului cu corpul lor eteric şi astral, ca să-i fie clar elementul matern şi patern care stăpânesc în el. Prin faptul că are un corp eteric şi un corp astral, omul are în sine elementul matern. În afară de mama fizică omul are în sine principiul matern, mama. Şi, în afară de tatăl fizic, omul are în sine principiul patern, tatăl! Se considera un mare ideal să armonizezi pe tatăl din tine cu mama din tine. Dacă nu ajungi să faci asta, dizarmonia dintre elementele patern şi matern existente în om se transmite în afară, unde produce ravagii. Înţeleptul antic spunea atunci: Omul are datoria să realizeze o armonie între elementul patern şi elementul matern. Dacă nu se realizează acest lucru, faptul se propagă în lume, ceea ce trebuie să ni se pară cel mai îngrozitor lucru posibil.

Cum făceau vechii înţelepţi ca oamenii să înţeleagă ceea ce tocmai am explicat acum, ca să zicem aşa, în termeni antroposofici? Ei le spuneau: Din timpurile de demult, noi am moştenit o înţelepciune străveche. Omul poate fi transpus şi astăzi în această înţelepciune, în anumite stări anormale; dar aceste stări devin tot mai greu de atins şi chiar şi vechea iniţiere nu va mai putea fi transmisă oamenilor dincolo de un anumit punct al evoluţiei omeneşti. – Să ne amintim în ce constă vechea iniţiere, aşa cum am descris-o în ultimele zile.

În cursul unei astfel de iniţieri corpul eteric şi corpul astral erau desprinse din ansamblul corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, însă Eul rămânea pe loc. De aceea, în timpul celor trei zile şi jumătate ale iniţierii omul nu putea avea o conştienţă de sine. Conştienţa de sine era stinsă. Omul căpăta o conştienţă din lumile spirituale superioare care îi era insuflată de către preotul care făcea iniţierea, care conducea totul. El îi punea la dispoziţie propriul Eu. Ce se întâmpla de fapt prin acesta? Lucrul ar putea fi exprimat printr-o formulă care s-ar putea să vi se pară la început stranie. Dacă înţelegeţi însă despre ce este vorba, nu vi se va mai părea aşa. Acest fapt se exprimă astfel: Când cineva era iniţiat în sensul vechi, elementul matern se desprindea, în timp ce elementul patern rămânea pe loc. Aceasta înamnseă că omul omora în sine elementul patern – şi se unea cu mama sa – sau, cu alte cuvinte, el îl omora în sine pe tatăl şi se căsătorea cu mama sa. Aşadar, în timpul acestui somn letargic de trei zile şi jumătate vechiul candidat la iniţiere se unea cu mama şi îşi omora tatăl în sine. El nu mai avea tată. Era necesar să fie aşa fiindcă el trebuia să renunţe la individualitatea sa, trebuia să trăiască într-o lume spirituală superioară. El se identifica cu poporul său. Dar ceea ce trăia în poporul său era dat tocmai în elementul matern. El devenea una cu întregul organism al poporului său. El atingea treapta lui Natanael, care întotdeauna era denumită cu numele poporului din care făcea parte. Aşa, de pildă, iniţiatul evreu se numea „Israelitul”, iniţiatul persan se numea „Persanul” etc.

Înţelepciunea care există în lume vine numai din Misterii; nu există alta. Cei care au învăţat cele corespunzătore în Misterii devin mesageri pentru lumea exterioară, iar lumea exterioară învaţă ceea ce se contemplă în Misterii. Aceasta însă s-a învăţat în sensul vechii înţelepciuni, cucerită prin faptul că te uneai interior cu mama ta şi-l omorai în tine pe tatăl. Dar această veche înţelepciune n-a putut să-l treacă pe om dincolo de un anumit punct al evoluţiei. În locul acestei vechi înţelepciuni a trebuit să apară altceva, ceva cu totul nou. Dacă omenirea ar fi trebuit să primească doar vechea înţelepciune, cucerită astfel, ea ar fi fost împinsă, aşa cum am spus, în războiul tuturor contra tuturor. Am fi văzut ridicându-se opinie contra opinie, sentiment contra sentiment, voinţă contra voinţă, iar imaginea înspăimântătoare a omului care îşi omoară tatăl şi se uneşte cu mama sa ar fi devenit realitate. Această imagine a fost zugrăvită de vechii iniţiaţi, care primiseră iniţierea dar de fapt îl aşteptau pe Christos, în scene de o forţă şi măreţie pline de semnificaţie. Amprenta acelor viziuni din timpurile precreştine o aveţi în mituri şi legende. Să ne amintim numai de numele lui Oedip şi de antica legendă prin care înţelepţii antici dădeau expresie celor ce ei aveau de spus în această direcţie. Iată această veche legendă, aşa cum o descriu într-un mod atât de grandios şi plin de forţă tragicii greci:

În Teba era un rege cu numele de Laios, a cărui soţie se numea Iocasta. Ei rămăseseră mult timp fără de copii. Laios a consultat atunci oracolul de la Delfi pentru a şti dacă nu ar putea avea un fiu. Răspunsul oracolului a fost: Dacă vrei să ai un fiu, el va fi unul care te va omorî! – În stare de turmentare, adică într-o stare de conştienţă diminuată, Laios a împlinit actul prin care urma să capete un fiu. Se născu Oedip. Laios ştia că acest fiu avea să-l omoare şi hotărî să îl abandoneze. Şi pentru a-l face să piară, el porunci să i se străpungă picioarele, după care să fie părăsit. Un cioban a găsit copilul şi i s-a făcut milă de el. L-a adus în Corint, unde regele acestei ţări îl adoptă şi îl crescu în palatul său. Devenit mare, Oedip consultă oracolele şi află că el îşi va omori tatăl şi se va uni cu mama sa. Faptul nu a putut fi evitat. Şi-a părăsit ţara în care a trăit şi în care trecea drept fiul regelui. Pe drumul său şi-a întâlnit adevăratul tată şi, fără să îl cunoască, îl omoară. Se întoarce la Teba şi, pentru că dezleagă enigma îngrozitorului monstru ce pricinuise moartea multor oameni, Sfinxul a trebuit să se sinucidă. Prin aceasta Oedip a devenit un binefacător al patriei sale. Este ales rege şi primeşte mâna reginei, care era mama sa. Fără să o ştie, el şi-a omorât tatăl şi s-a unit cu mama sa. Acum domnea ca rege. Dar, prin faptul că şi-a dobândit aşa cum şi-a dobândit domnia, prin faptul că era urmărit de acest lucru îngrozitor, atrage asupra ţării sale nenorociri cumplite şi, în final, Oedip ne apare în drama lui Sofocle drept orbul care şi-a luat singur lumina ochilor.

Acesta este un tablou provenit din vechile lăcaşuri de înţelepciune. Prin asta voia să se spună că Oedip putea încă să intre, într-o anumită situaţie, în legătură, în sensul vechi, cu lumea sprituală. Cum a intrat el în legătură cu lumea spirituală? Tatăl său se adresase oracolului. Oracolele erau ultimele vestigii ale vechii clarvederi. Dar acestea nu erau suficiente pentru a instaura pacea în lumea exterioară. Ele nu-i puteau da omului ceea ce trebuia cucerit: armonia dintre elementul matern şi elementul patern.

Prin Oedip este avut în vedere un om care ajunge prin simpla ereditate la o anumită clarvedere în sensul vechi, lucru care ne este indicat prin faptul că el a putut dezlega enigma Sfinxului, adică cunoştea natura umană, în măsura în care această cunoaştere putea fi dată de ultimele resturi ale vechii înţelepciuni. Aceasta n-ar fi fost niciodată în stare să-i oprească pe oameni de a se dezlănţui unul împotriva celuilalt, de a comite paricidul şi incestul. Oedip, cu toate că era în legătură cu vechea înţelepciune originară, nu mai putea vedea cu ajutorul ei corelaţiile ascunse. Această veche înţelepciune nu te mai făcea văzător. Aşa ceva voiau să arate vechii înţelepţi. Dacă ea te-ar fi făcut să vezi, în sensul vechilor legături de sânge, atunci sângele ar fi vorbit când Oedip l-a întâlnit pe tatăl său, sau mai târziu, când a stat înaintea mamei sale. Dar sângele nu mai vorbea! – Ne este înfăţişat astfel în mod plastic declinul vechii înţelepciuni originare:

Ce trebuia să se întâmple pentru a fi posibilă o dată pentru totdeauna realizarea unei armonii între principiile patern şi matern, între Eul propriu – care are în el elementul patern – şi elementul matern? Era necesar un impuls nou, cel al lui Christos! Să privim acum dinspre încă o latură anumite profunzimi ale nunţii din Cana Galileii.

Se spune acolo: „Mama lui Iisus era acolo. Iisus şi ucenicii Săi au fost invitaţi şi ei la nuntă.” Iisus – sau mai curând Christos – trebuia să aşeze în faţa oamenilor imaginea-model a unei fiinţe care a realizat în ea însăşi unirea dintre Eu şi principiul matern. La nunta din Cana Galileii El spune următorul lucru în legătură cu mama sa: „Ceva trece de la mine la tine”. Aceasta era o transmitere nouă, „de la mine la tine”. Nu mai era ceva în sensul vechi, ci o înnoire a întregului raport. Marele ideal al echilibrului armonios din sine însuşi între principiul matern şi Eu a fost înfăptuit o dată pentru totdeauna fără ca pentru aceasta să fie nevoie să-l omori mai întâi pe tatăl, adică fără să ieşi mai întâi din corpul fizic. A venit timpul în care omul învaţă să combată în el însuşi forţa prea mare a egoismului, a principiului Eu, şi să o aşeze într-un raport just cu principiul matern, care stăpâneşte în corpurile eteric şi astral. Nunta din Cana ne oferă o imagine minunată a acestui raport dintre Eul propriu, sau principiul patern, şi principiul matern, ca simbol al armoniei interioare, al iubirii care domneşte în lumea exterioară între Christos Iisus şi mama Sa. Ea vrea să fie un simbol al echilibrului armonios din sine între Eu şi elementul matern. Acest lucru nu a existat mai înainte, ci s-a produs doar prin fapta lui Christos Iisus. Pentru că s-a produs prin fapta lui Christos, prin această faptă apare singura anihilare posibilă a tot ceea ce ar fi trebuit să vină prin influenţa vechii moşteniri de înţelepciune, care ar fi condus la a-ţi omori tatăl şi a te uni cu mama. Deci ce anume se combate prin principiul christic?

Când vechiul înţelept care îl contempla pe Christos compara Vechiul şi Noul, putea să îşi spună: Dacă se caută în vechiul mod unirea cu mama, nicicând nu va putea veni ceva bun pentru omenire. Dacă însă unirea cu mama se caută în noul mod, aşa cum se arată prin nunta din Cana, dacă omul se uneşte în felul acesta cu corpurile astral şi eteric din el, vom vedea tot mai mult coborând printre oameni salvarea, pacea şi fraternitatea, prin aceasta fiind combătut şi vechiul principiu, cel al uciderii tatălui şi al unirii cu mama. – Care era deci adevăratul element ostil pe care Christos trebuia să îl facă să dispară? Nu vechea înţelepciune trebuia combătută. Aceasta şi-a pierdut forţa, încet-încet s-a stins de la sine. Cei care, precum Oedip, s-au încrezut în ea, au ajuns tocmai prin aceasta la o dizarmonie. Răul nu s-ar stinge însă de la sine dacă, să presupunem, ai întoarce spatele noii înţelepciuni, adică modalităţii în care acţionează impulsul christic, şi ai rămâne închistat în vechiul principiu. Faptul că nu se rămâne la vechiul principiu, că nu se insistă pe vechea linie, ci se recunoaşte ceea ce a venit în lume prin Christos a fost resimţit ca cel mai mare progres. Este indicat acest lucru undeva? Da! Îl găsim relatat în mituri şi legende. Ele conţin cea mai profundă înţelepciune. Există o legendă – nu în Evanghelie, dar asta nu înseamnă că este o legendă mai puţin creştină şi, implicit, un adevăr mai puţin creştin – care spune aşa:

Trăiau cândva doi soţi care multă vreme nu au avut niciun copil. Într-o zi femeia are un vis – luaţi bine aminte la acest detaliu! – care îi arată că va avea un fiu dar că acest fiu îşi va omori tatăl, se va căsători cu mama sa şi va abate asupra întregului său neam nenorociri îngrozitoare.

Şi aici aveţi de-a face cu un vis, precum oracolul în cazul lui Oedip, adică un vestigiu al vechii clarvederi. Mamei i-a fost revelat după vechea modalitate ce ar urma să se întâmple. Îi este suficient aceasta ca ea să pătrundă şi să întrevadă resorturile lumii, pentru a putea să împiedice nenorocirile care i s-au arătat? Să întrebăm legenda. Legenda ne spune în continuare:

Sub impresia înţelepciunii transmise prin acel vis, mama duce pe insula Cariot copilul pe care l-a născut, unde îl abandonează. Copilul a fost găsit de către regina unei ţări vecine care îl adoptă, fiindcă ea şi soţul ei nu aveau copii. Mai târziu se naşte propriul lor copil, din care motiv cel adoptat se simte neglijat şi, împins de temperamentul său pasional, îl omoară pe fiul perechii regale. Neputând să mai rămână acolo, el a trebuit să fugă şi ajunge la curtea guvernatorului Pilat, unde devine curând supraveghetor în problemele acestuia de gospodărie. Într-o zi are o dispută cu un om, despre care nu ştia mai nimic decât că îi era vecin. În această ceartă îl ucide în bătaie, neştiind că acesta era însuşi tatăl său. La puţin timp după aceea, el ia în căsătorie pe femeia acestui om, mama sa! Acel copil abandonat era Iuda din Cariot. Când devine conştient de situaţia înspăimântătoare în care se afla, el fuge din nou. Şi nu găseşte milă în altă parte decât la Cel care avea compasiune pentru toţi care se adunau în jurul Lui, care stătea la masă nu numai cu vameşii şi cu păcătoşii; El îl ia în preajma Lui şi pe acest mare păcătos, deşi privirii Sale nu-i rămânea nimic ascuns, căci menirea Sa nu era de a acţiona numai pentru cei buni, ci pentru toţi oamenii, şi a-i îndrepta de la păcat la mântuire. Aşa ajunge Iuda Iscarioteanul în apropierea lui Christos Iisus. Şi acum el atrage nenorocirea care fusese prevestită şi care – aşa cum spune Schiller: „Blestemul faptei rele este că ea continuă mereu să genereze răul” – a trebuit să se extindă în interiorul cercului lui Christos Iisus. Iuda a devenit cel care L-a trădat pe Christos Iisus. În fond, ceea ce trebuia să se împlinască prin el se împlinise deja odată cu paricidul şi incestul. Dar el rămăsese, ca să spune aşa, un instrument, căci instrument urma să fie, un instrument al răului care avea să aducă cu sine binele, adăugând astfel o nouă faptă dincolo de împlinirea destinului său.

Cel care ne este prezentat în Oedip îşi pierde lumina ochilor ca urmare a răului comis, de îndată ce devine conştient de ce a făcut. Celălalt însă, având acelaşi destin cu al lui Oedip prin legătura sa cu vestigiile vechii înţelepciuni originare, nu orbeşte, ci este desemnat să împlinească destinul şi să comită actul care va aduce cu sine Misteriul de pe Golgota, care va provoca moartea fizică a celui care este „Lumina lumii” şi care produce Lumina lumii în vindecarea orbului din naştere. Oedip a trebuit să îşi piardă lumina ochilor; orbului din naştere Christos îi dă lumina ochilor. Dar El a murit prin cel care avea acelaşi caracter precum Oedip, Oedip care vrea să ne arate declinul vechii înţelepciuni, care nu mai este suficientă pentru a aduce oamenilor salvarea, pacea şi iubirea. Pentru acesta era necesar impulsul christic şi evenimentul de pe Golgota. Pentru acesta era necesar mai întâi să se producă acel model de relaţie între Eul lui Iisus Christos şi mama Sa la nunta din Cana Galileii. Pentru aceasta mai era necesar în continuare şi altceva, ceva ce autorul Evangheliei după Ioan descrie în felul următor:

Jos, la picioarele crucii se afla mama şi discipolul „pe care Domnul îl iubea”, Lazăr-Ioan, pe care El înuşi îl iniţiase şi prin care înţelepciunea creştinismului urma să fie transmisă epocilor viitoare, care trebuia să influenţeze corpul astral al oamenilor în aşa fel încât principiul christic să poată trăi în ei. Acolo, în corpul astral al omului, trebuia să trăiască principiul christic şi Ioan trebuia să îl reverse în sine. Dar pentru aceasta mai era nevoie ca acest principiu christic să se unească de sus, de pe cruce, cu principiul eteric, cu mama. Tocmai de aceea Christos, de pe cruce, face să se audă jos aceste cuvinte: „De acum aceasta va fi mama ta”, şi „acesta este fiul tău!” Ceea ce înseamnă că El uneşte înţelepciunea Sa cu principiul matern!

Vedem astfel cât de profunde sunt atât Evangheliile cât şi toate legăturile de natură misterială. Da, într-adevăr, legendele antice sunt într-o strânsă legătură cu profeţiile şi Evangheliile erei noastre precum prevestirea şi împlinirea prevestirii! Vechile legende despre Oedip şi Iuda ne spun clar un lucru: odinioară a existat o înţelepciune divină primordială; dar ea a secat. O nouă înţelepciune trebuie să o înlocuiască! Această nouă înţelepciune îi va conduce pe oameni acolo unde antica înţelepciune n-ar fi putut niciodată să-i conducă. Ce s-ar fi întâmplat fatalmente fără impulsul lui Christos ne spune legenda lui Oedip. Pericolul de a persista în vechea înţelepciune, care se opunea lui Christos, este ceea ce ne învaţă legenda lui Iuda. Acest fapt, explicat deja de vechile mituri şi legende, cum că vechea înţelepciune nu mai este suficientă, ne este pus într-o nouă lumină de către noua vestire, Evanghelia. Evanghelia ne răspunde la cele enunţate de vechile legende sub formă de simboluri ale vechii înţelepciuni. Ele spuneau: De la vechea înţelepciune nu mai poate veni niciun impuls care să ajute omenirea în viitor. Evanghelia, sau noua înţelepciune, ne spune însă: Eu vă vestesc vouă ceva de care omenirea are nevoie şi care niciodată nu ar putea veni fără influenţa principiului christic, fără evenimentul Golgotei.

Your email is never published or shared.