site
	stats

Radu Cerghizan – Iconoclasmul

Photios_the_Great (1)
Pe plan dogmatic, controversele cristologice din biserica crestina se încheie în secolul 7. Numai ca, dupa ce biserica a înabusit fiecare parere contrarie în parte, a fost declansata o ofensiva împotriva unui aspect eretic al învataturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanelor, statuilor, chipurilor cioplite, a caror prezenta in biserici nu era fundamentata biblic, contravenind uneia din cele 10 porunci (“Sa nu-ti faci chip cioplit”).

Astfel si-a facut aparitia una din cele mai mari miscari, care a sapat pe drept fundamentul crestinismului: iconoclasmul secolelor 8-9.
Prin “iconoclasm” se întelege acel curent, care îsi are începutul mai înainte de domnia imparatului Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împarat a luat o dezvoltare mare.

Etimologic, “iconoclasmul” înseamna “distrugerea chipurilor pictate sau cioplite” de la cuvintele grecesti “eikon” (chip/înfatisare/icoana) si “klasma” (a distruge).

Uneori se vorbeste si de “iconomahie”, pentru a indica aceeasi actiune de indepartare a icoanelor si a chipurilor cioplite din biserici, de la “eikon” si “mahe” (lupta).

Expansiunea justificata a iconoclasmului a avut mai multe cauze.

Iconoclasmul primelor secole
Unii gasesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputinta unor teologi de a întelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie între cinstirea ei si idolatrie.

Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine în contradictie cu unele precepte biblice, ca încalca, de pilda, porunca decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te închina lui (Exodul 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit învataturii evangheliilor, Dumnezeu trebuie cinstit numai în “spirit si adevar” (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16).

Discutii în legatura cu prosternarea la icoane au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar parinti bisericesti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii au manifestat rezerve fata de inchinarea exagerata la icoane.

Folosirea abuziva a cultului icoanelor
Fara îndoiala, odata cu raspândirea cultului icoanelor s-au înmultit si abuzurile, iar credinta populara nu era, desigur, mereu de acord cu aceste utilizari abuzive ale icoanelor.

Unii crestini împodobeau prea zelos bisericile, considerând ca acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sf. Amfilohie de Iconium denuntase acest lucru înca din sec.4.

Pe de alta parte, existau unele forme de venerare exagerata a imaginilor sacre, care semanau leit cu profanarea.

Asterie al Amasiei povesteste ca, în secolul 7, imaginile sfintilor ornau vesmintele de ceremonie ale membrilor aristocratiei bizantine.

La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe strazi îmbracati în haine ornate cu imagini sacre.

O venerare excesiva a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept nasi/nase de botez/nasi de calugarie.

Existau fapte si mai curioase: un anumit preot razuia culorile icoanelor, le amesteca cu Sfintele Daruri, distribuind apoi acest amestec credinciosilor, ca si cum Trupul si Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; aceasta practica aminteste de un alt abuz raspândit, acela de a bea ulei din candelele care fusesera aprinse la icoane sau relicve.

Alti preoti oficiau Euharistia având o icoana drept altar.

La multe din minunile care erau relatate (si crezute) în legatura cu icoanele, au existat, cu siguranta, unele a caror autenticitate a fost contestata pe drept cuvânt de iconoclasti.

Astfel, erau unele asa-zisa minuni facute de icoana Sf.Maria, din al carei sân curgea din când în când lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subtire.

De partea lor, credinciosii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai putin persoana reprezentata, cât imaginea însasi.

Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale necrestinismului.

Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credinciosi care nu erau foarte bine ancorati în ortodoxie, unii dintre acestia ajungând sa refuze cu totul icoanele.

Alaturi de aceste erori, existau elemente scandaloase chiar înauntrul imaginilor.

Adevarul istoric era adesea falsificat.

Augustin ne lasa deja sa întelegem ca pe vremea lui, anumiti artisti îl reprezentau pe Cristos în chip arbitrar, dupa propria imaginatie, exact cum se întâmpla si în zilele noastre.

Anumite imagini ii revoltau pe credinciosi prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea cu sfintenia persoanei reprezentate.

Imaginile de acest tip îl faceau pe omul obisnuit sa se îndoiasca de sfintenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în biserica.

Mai mult, ele ofereau iconoclastilor o arma împotriva artei sacre în general.

În ochii lor, arta era incapabila sa reflecte slava lui Dumnezeu si a sfintilor, adica lumea spirituala pura.

Arta parea o adevarata blasfemie, iar prezenta ei în biserica parea a fi o concesie facuta necrestinismului.

Semnele exterioare ale acestui cult: lumânarile sau candelele, tamâia, sarutarea, închinarea icoanelor, aduceau aminte într-un mod îngrijorator de practicile antecrestine ale idolatriei.

Puteau oare oamenii simpli sa înteleaga subtilele distinctii teologice între cinstire, cu care teologii se aparau împotriva reprosului potrivit caruia cultul icoanelor devenise o reprobabila adorare a chipurilor materiale ?

Curentele iconoclaste
La rezerva fata de cultul exagerat al icoanelor au contribuit si unele curente religioase, de natura dochetista, influentate de credinta potrivit careia întruparea divina ar fi fost iluzorie, ireala.

Pavlicenii, care nu cinsteau crucea si nu aveau cultul Sfintei Maria si cultul sfintilor. Pentru ca Isus Cristos nu a avut un trup material real, el nu poate fi reprezentat în nici un chip.

Messalienii din Armenia repudiau si ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales în partile orientale ale imperiului roman, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului lui Isus, deoarece firea umana a fost resorbita de cea divina, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscuta si reprezentata.

În marea majoritate însa, monofizitii nu erau ostili icoanelor, pe care le pastreaza pâna astazi. Arienii nu venerau nici sfintii, nici relicvele (moastele), nici icoanele.

Cei mai multi dintre nestorieni venerau icoanele, dar sub influenta islamului au devenit iconoclasti, desi cinstesc crucea.

Iudaismul si islamul
Acestor curente li s-au adaugat iudeii si musulmanii, care vedeau în icoane renasterea idolatriei si politeismului.

Totusi, atitudinea evreilor fata de arta plastica nu a fost întotdeauna unitara, dovedindu-si periodic deschiderea.

Dar, în momentul nasterii islamului, evreii au reînceput sa respecte interzicerea imaginilor, prevazuta de Vechiul Testament; nu numai ca nu-si mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri crestine, dar chiar ajunsesera sa le distruga pe cele existente.

Islamul nu trebuie, poate, socotit ce fiind iconoclastic, ci în cel mai înalt grad “aniconic”.

În sec.7 a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria si Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la Constantinopol în anul 717.

Împaratul bizantin Leon III Isaurul i-a respins în anul 718. La începuturile dominatiei lor, arabii erau în genere destul de toleranti fata de imaginile crestine din teritoriile pe care le ocupasera.

În 723, califul Yezid a dat ordinul ca toate icoanele din bisericile crestine de pe teritoriul sau sa fie scoase. Musulmanii au respins atunci icoanele, dar trebuie spus ca persecutiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent si sistematic.

Motive personale ale împaratilor iconoclasti
Primul împarat crestin bizantin iconoclast care a declansat lupta împotriva cultului icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741).

Mult timp s-a încercat sa se explice conceptia iconoclasta a împaratului prin originea sa orientala.

Leon al III-lea era de origine siriana, venea din orasul Caesarea-Germanicia din nordul Siriei de atunci (azi: Kahramanmarar, in Taurus-Turcia), care de generatii avea numai episcopi monofiziti si care se gasea sub puternica influenta a islamului pe cale de expansiune.

Afirmatia ca ar fi existat si o influenta mozaica asupra viitorului împarat poate avea un sâmbure de adevar istoric.

Al doilea împarat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul imparatului Leon al III-lea.

Asociat la tron de catre tatal sau de la vârsta de doi ani, a trait întreaga viata în medii iconoclaste.

El însusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind Conciliul de la Hiereia din anul 754.

La un oarecare timp dupa acel Conciliu, când cultul icoanelor era oprita atât de legile imperiale, cat si de cele ale bisericii, Constantin al V-lea a dezlantuit o campanie împotriva iconofililor, obligând pe toti credinciosii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor.

Cei care nu s-au supus au fost maltratati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra înaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti în public, orbiti, exilati ori chiar ucisi.

Patriarhul Constantin, pe care împaratul îl numise la Conciliul din 754, a fost destituit, torturat si executat.

Operele de arta religioasa au fost distruse si înlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale împaratului.

Aversiunea a mers atât de departe, încât a depasit hotarârile Conciliului, hotarâri care priveau doar cultul icoanelor si a relicvelor de sfinti, extinzându-se si asupra cultului sfintilor sau al Sf.Maria.

Aceasta campanie a luat sfârsit odata cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de mare cruzime.

Memoria sa a fost atât de urâta, încât ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, dupa restabilirea cultului icoanelor.

Domnia urmatorului împarat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor.

Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al împaratului Constantin al V-lea Copronimul, neezitând sa arunce în închisori chiar si înalti functionari, a fost totusi ceva mai îngaduitor, poate datorita sotiei sale Irina, o iconodula, educata în Atena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Conciliul al 7-lea ecumenic de la Niceea (787).

Dupa împarateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor.

Dar, cel ce i-a urmat la tron, imparatul Leon al V-lea Armeanul (813-820), avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului.

Leon al V-lea a cerut lui Ioan-Gramaticul sa compuna un tratat, in care sa utilizeze argumentele Conciliului iconoclast de la Hiereia (754).

Numai ca împaratul nu mai gasea în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin al V-lea Copronimul.

Înlaturandu-l pe patriarhul Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast în 815 la Constantinopol.

Dar, cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violenta celor din vremea lui Constantin al V-lea Copronimul.

Unii credinciosi au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele decorate cu imagini au fost distruse.

Iconoclasmul era predat în scoli si figura în manuale.

Leon al V-lea Armeanul a fost ucis în ziua de Craciun al anului 820, în timpul liturghiei din Catedrala Sfânta Sofia, de catre un vechi camarad de arme: Mihail de Amorium.

Acest asasin avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829).

Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscând nici Conciliul al 7-lea ecumenic, nici pe cele iconoclaste.

În sinea lui era însa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, o zona puternic iconoclasta.

Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan-Gramaticul, cunoscutul iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconoclast.

Totusi, politica iconoclasta a împaratului a fost în descrestere, el venerând cu pietate pe Sf.Maria si pe alti sfinti; persecutiile au încetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

Situatia s-a schimbat sub domnia imparatului Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea.

Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa.

El îsi dobândise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan-Gramaticul, viitorul patriarh.

Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe în lumea bizantina.

Persecutiile n-au mai fost atât de dure ca în trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia (provincie in Turcia): Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.

Iconoclastii nu se opuneau artei ca atare. Departe de a fi dusmani ai artei, ei o favorizau.

Ei nu persecutau decât reprezentarile lui Cristos, ale Sf.Maria si ale sfintilor.

În acest sens, iconoclasmul sec.8-9 poate fi considerat ca apropiat de protestantismul sec.16, cu singura diferenta ca iconoclastii nu lasau peretii bisericilor nepictati.

Dimpotriva, aveau mare inclinare din a-i decora cu diverse subiecte laice, lumesti, peisaje, reprezentari animaliere etc.

Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important.

Arta iconoclasta reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice si un împrumut din Orientul musulman.

Mai cu seama împaratul Teofil a fost un om cultivat si un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale.

El a determinat construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai carui pereti erau acoperiti cu încrustatii, mozaicuri si picturi, înfatisând scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori si flori.

Bisericile erau decorate în acelasi spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a facut-o pentru a le înlocui cu animale si pasari.

Constantin al V-lea Copronimul ii lasase o pilda stralucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice si le înlocuise cu flori, pasari si alte animale, înconjurate de plante printre care misunau cocostârci, corbi si pauni.

Antimonahismul
Alte teorii considera ca împaratii iconoclasti au pornit lupta împotriva icoanelor ca reactie împotriva monahismului bizantin, aprig sustinator al icoanelor.

Acesta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare si se bucura de imunitati fiscale, ori în conceptia împaratilor bizantini nu se putea tolera o asemenea situatie, fiindca ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptatori si chiar agriculturii si altor activitati economice, prin numarul insuficient de lucratori si, respectiv, functionari.

Cunoastem ca masurile cele mai drastice de dupa sinodul din 754 au fost luate de Constantin al V-lea împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbeste de aceasta faza a iconoclasmului numind-o monahomahie.

A fost interzis celibatul. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate în hanuri, ori cazarmi. Multi dintre ei au fost obligati sa defileze în hipodrom tinând câte o femeie de mâna.

Motive religioas
Alti autori cauta cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în reforma religioasa.

Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru o adevarata religie, pentru purificarea bisericii, pentru închinarea în Spirit si Adevar.

Împaratul Leon al III-lea s-a simtit chemat sa restabileasca adevarata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si tradata.

Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera împarat si preot, cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului în probleme religioase.

El socotea ca prin aceasta va purifica religia crestina de ramasitele necrestinismului, reducând-o la înaltimea si puritatea ei originara.

Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagâni care trebuie nimicit.

Leon al III-lea se considera un al doilea Moise insarcinat de Dumnezeu, rege-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman.

Împaratul Constantin al V-lea Copronimul a dus si mai departe doctrina hieratista.

În vederea pregatirii sinodului de la Hieria (754), împaratul a alcatuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împaratii sunt aratati ca egali cu apostolii, investiti cu puterea Spiritului Sfânt nu numai pentru a desavarsi si învata omenirea, dar si pentru a combate pareri contrarii.

Acelasi împarat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfintilor si a fost împotriva venerarii relicvelor; de asemenea, a condamnat practica de a invoca pe Sf.Maria ca mijlocitoare.

Imparatii erau ferm convinsi în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu.

Declansarea luptei împotriva icoanelor de catre Leon al III-lea a fost prilejuita de o eruptie vulcanica, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera (azi: Santorin) si Therasia (ambele insule in Grecia) si a produs un cutremur.

În acest fenomen natural împaratul a vazut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor.

Anul 726 reprezinta anul începerii luptei împotriva icoanelor.

Împaratul Leon Armeanul a fost convins ca predecesorii sai iconoclasti ar fi fost ajutati de Dumnezeu.

Pe de alta parte, împaratii explicau atât succesele islamului, care se faceau simtite în mod clar si irezistibil, cat si prabusirea imperiului ca pe o pedeapsa a lui Dumnezeu, care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altadata poporul lui Israel ori de cate ori acela cadea in disgratia lui Dumnezeu.

Eliberarea ca prin minune a orasului imperial Constantinopol de flota araba (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon si Constantin în lupta împotriva islamului n-au facut decât sa faca si mai clara idea ca lupta împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu.

Aceasta validare evidenta a reformei, pe care împaratii o intentioneau în imperiu si în viata religioasa, a facut ca multi oameni ai bisericii sa ajunga la convingerea ca împaratul, prin actiunea de distrugere a icoanelor, înfaptuia vointa lui Dumnezeu.

Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 i-au comparat pe imparati cu apostolii pe care i-a chemat Cristos ca sa distruga pretutindeni cultul zeilor.

Motive politice
Iconoclasmul pare sa fi fost declansat si din ratiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibila a unei reforme generale a imperiului bizantin, preconizate de imparatii iconoclasti.

Departe de a fi inovatoare, campania iconoclasta a fost profund conservatoare, tipic romana, nu orientala.

Imparatii iconoclasti asteptau reconsolidarea imperiului printr-o restaurare a traditiilor religioase si politice monarho-teocratice ale epocii constantiniene (sec.4), de la o veritabila “renovatio constantiniana”.

Iconoclasmul bizantin a fost un proces istoric declansat si dirijat, mai mult de un veac, de la înaltimea tronului celor mai puternici monarhi crestini ai timpului.

Act de guvernamânt, iconoclasmul imperial trebuia sa se exprime în conformitate cu traditia veche imperiala.

In cea mai pura descendenta constantiniana/eusebiana, suveranii iconoclasti se considerau chemati, ca si apostolii, direct de Dumnezeu ca sa readuca biserica bizantina, printr-o ampla operatiune de epurare, la puritatea traditiei apostolice initiale, amenintate prin cultul exagerat al icoanelor si de o lenta, dar sigura, deviere spre politeismul pagân.

În realitate, se urmarea instaurarea unei teocratii imperiale absolute în care împaratul devenea si sef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos).

Luptând împotriva imaginilor, tablourilor, icoanelor, imparatii iconoclasti urmareau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini, ca singure imagini vii ale divinitatii pe pamânt.

Sensul general reactionar al actiunii iconoclaste îl exprima elocvent tendinta “retro-constantiniana” de a înlocui peste tot imaginile sacre, cu semnul crucii.

Era o lupta între imagine si semn/simbol, respectiv între prezenta si reprezentanta.

Acolo unde e Dumnezeu (sau Cristos) însusi, împaratul nu-l mai poate reprezenta.

De aceea, nu este deloc întâmplator ca scena principala pe care s-au jucat controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul (imparatul bizantin) se arata multimii.

In anul 726, imparatul Leon III da semnalul de începere al iconoclasmului, distrugând icoana lui Cristos de deasupra Portii de Bronz a Palatului si înlocuind-o cu semnul Crucii si cu o inscriptie justificativa.

Iar în anul 843, în semn de încheiere a disputelor, patriarhul Metodie restabileste imaginea lui Cristos, alaturi de Cruce (insotind-o de o alta ampla epigrama justificativa).

În spatele conflictului dintre Cruce si Icoana se citeste însa competitia dintre imparat si Cristos la functia de imagine vizibila a divinitatii.

Din luptatori împotriva icoanelor (iconomahi), imparatii iconoclasti deveneau în fapt luptatori împotriva lui Cristos (hristomahi).

Suprimând imaginea lui Cristos pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei cautau sa depersonalizeze regalitatea lui Cristos pe pamânt si, în consecinta, sa-si absolutizeze propria lor suveranitate, tendinta conforma cu cele mai îndraznete manifestari de autocratie ale acestor suverani-soldati.

Totusi, nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora imparatii iconoclasti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor masuri largi de refacere a societatii si credintei, pe care voiau sa le pena baze mai drepte si mai bune. Ei n-au fost niste rationalisti sau liber cugetatori, care cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit sa bazeze societatea noua pe principii nemuritoare.

Imparatii iconoclasti, la fel ca si toti oamenii timpului lor, erau foarte piosi, uneori cu preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportarea lor mânia divina, si, mai presus de toate, voiau sa purifice religia crestina de tot ce li se parea ca este idolatrie.

Argumente teologice iconoclaste
Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, în acelasi timp si inevitabil, si una teologica, imaginile si icoanele situându-se de la bun început în zona de intersectie între religios si politic.

Spre a justifica teoretic reactiunea politica, imparatii iconoclasti au patronat sau elaborat efectiv (in cazul lui Constantin V) si o teologie iconoclasta.

Aceasta grefa aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurectii generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Origenus si Eusebius al Cezareii).

Distinctia cheie a acestei iconologii “sui generis” era cea între icoana moarta (materiala, artificiala, inerta) si icoana vie (naturala, însufletita) a unei persoane.

Daca Leon III a refuzat ca idol icoana moarta a lui Cristos, fiul sau, Constantin V, a formulat explicit teoria imaginii vii si ca atare consubstantiala cu prototipul; în conformitate cu aceasta, singura icoana veritabila a lui Cristos devenea Euharistia.

Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al aparatorilor lor: hristologia.

Icoana ar fi respinsa ca imposibila de însasi dogma unirii ipostatice a divinitatii si umanitatii în persoana lui Cristos.

Nelipsit de subtilitate, rationamentul era urmatorul: pentru a fi veritabila, icoana trebuie sa reprezinte persoana reprezentata asa cum este; Cristos este Dumnezeu si om; deci, icoana n-are decât doua posibilitati, ambele inacceptabile si ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezinta natura sa divina nereprezentabila, considerând ca aceasta e amestecata într-un fel cu umanitatea lui (concluzie monofizita), sau reprezinta natura sa umana, dar atunci o separa de divinitate (concluzie nestoriana).

Sinodul de la Hieria a utilizat, însa, o argumentatie diferita de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins.

Reluând argumentul origenist al lui Eusebius al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind ca dupa înviere trupul lui Cristos este acum integral divinizat si ca atare nereprezentabil.

În termeni platonizanti-monofiziti, divinizarea umanitatii lui Cristos apare înteleasa ca o spiritualizare totala a corporalitatii lui Cristos, considerata, a-si fi pierdut prin înviere si înaltare calitatile materiale care-l fac figurabil, si în primul rând circumscrierea ei.