site
	stats

Bruce Lipton – Proiectul „Genomul uman”

BiologiaCredintei

După ce ADN-ul şi-a căpătat statutul de superstar, mai rămânea să se creeze un catalog cu toate „vedetele” genetice de pe firmamentul omenesc. Şi aşa a apărut proiectul „Genomul uman” – un efort ştiinţific global, început la sfârşitul anilor 1980, cu scopul de a cataloga toate genele prezente în fiinţele omeneşti.

De la bun început, proiectul „Genomul uman” era unul extrem de ambiţios. In sistemul tradiţional de gândire, se considera că organismul are nevoie de câte o genă, pentru a asigura macheta fiecăreia dintre cele peste 100.000 de proteine care ne formează corpul. La acestea mai adăugaţi cel puţin 20.000 de gene regulatoare, care orchestrează activitatea genelor ce codifică proteine. Savanţii au ajuns la concluzia că genomul uman ar trebui să conţină cel puţin 120.000 de gene, localizate în cele douăzeci şi trei de perechi de cromozomi omeneşti.

Insă povestea nu se termina aici. Avea loc o glumă cosmică – una dintre acele glume care îi neliniştesc periodic pe oamenii de ştiinţă, convinşi că au descoperit secretele Universului. Gândiţi-vă la impactul descoperirii lui Nicolaus Copernicus, publicată în 1543, că Pământul nu este centrul Universului, aşa cum credeau savanţii-teologi ai vremii. Faptul că, în realitate, Pământul se roteşte în jurul Soarelui, iar Soarele în sine nu este nici el centrul Universului, submina învăţăturile bisericii.

Descoperirile lui Copernicus, de natură să spulbere orice paradigmă, au lansat revoluţia ştiinţifică modernă, punând la încercare presupusa „infailibilitate” a Bisericii. In cele din urmă, în civilizaţia occidentală, ştiinţa a luat locul Bisericii, ca sursă de înţelepciune pentru a înţelege misterele Universului.

Geneticienii au avut şi ei un şoc asemănător, când – contrar aşteptărilor lor în ceea ce priveşte un număr de peste 120.000 de gene – au descoperit că întregul genom uman este format din aproximativ 25.000 de gene. [Pennisi 2003aşi 2003b; Pearson 2003; Goodman 2003]

Peste optzeci la sută din ADN-ul presupus şi necesar nu există!

Genele lipsă se dovedesc a fi mai tulburătoare decât cele optsprezece minute care lipsesc de pe casetele cu Nixon. Conceptul că unei gene îi corespunde o singură proteină era un principiu fundamental al determinismului genetic.

Acum, când proiectul „Genomul uman” dăduse peste cap conceptul „o genă pentru fiecare proteină”, toate teoriile noastre actuale despre cum funcţionează viaţa trebuiau anulate complet.

Acum nu se mai poate crede că specialiştii în inginerie genetică pot să repare, cu relativă uşurinţă, toate dilemele noastre biologice. Pur şi simplu, nu există suficient de multe gene care să poată să răspundă pentru complexitatea vieţii omeneşti sau a bolii.

IMG_20151007_110457

Dogma Centrală. Dogma, numită şi Supremaţia ADN-ului, defineşte fluxul de informaţie în organismele biologice. Aşa cum este indicat de săgeţi, fluxul este numai într-o direcţie, de la ADN la ARN şi apoi la Proteine. ADN-ul reprezintă memoria de lungă durată a celulei, care se transferă de la o generaţie la alta. ARN-ul este o copie instabilă a moleculei de ADN şi reprezintă memoria activă folosită de celulă, ca machetă fizică, la sintetizarea proteinelor. Proteinele sunt componentele moleculare care asigură structura şi comportamentul celulelor. ADN-ul este implicat ca „sursă” ce controlează caracterul proteinelor celulei -de unde şi conceptul de supremaţie a ADN-ului, care, literalmente, înseamnă „prima cauză”.

Poate că vorbesc la fel ca Chicken Little şi strig în gura mare că se prăbuşeşte cerul geneticii. Dar nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Şi Chicken Big(desene animate,tv) spune acelaşi lucru. Intr-un comentariu cu privire la rezultatele surprinzătoare ale proiectului „Genomul uman”, David Baltimore – unul dintre geneticienii proeminenţi ai lumii şi laureat al premiului Nobel – a abordat chestiunea complexităţii umane:

„Dar, în afară de cazul în care genomul uman conţine o grămadă de gene pe care calculatoarele noastre nu le pot distinge, este clar că neîndoielnica noastră complexitate, în comparaţie cu viermii şi cu plantele, nu provine din faptul că folosim mai multe gene. A înţelege ce anume ne dă această complexitate – uriaşul nostru repertoriu comportamental, capacitatea de a produce acţiuni conştiente, remarcabila coordonare fizică, modificări acordate cu precizie, ca răspuns la variaţiile externe ale mediilor, învăţare, memorare … să mai continui? – încă rămâne o provocare pentru viitor.”

După cum spune Baltimore, proiectul „Genomul uman” ne obligă să luăm în considerare alte idei despre cum este controlată viaţa. „A înţelege ce anume ne dă această complexitate… încă rămâne o provocare pentru viitor.” Chiar că se prăbuşeşte cerul!

In plus, rezultatele proiectului „Genomul uman“ ne obligă să ne re-analizăm relaţia genetică cu alte organisme din biosferă. Nu mai putem folosi conceptul de gene, pentru a explica de ce oamenii se află în vârful scării evoluţiei. Se pare că nu e prea mare diferenţă între numărul total de gene care există la oameni şi acela al organismelor primitive. Să aruncăm o privire asupra a trei dintre cele mai studiate modele animale în cercetata genetică: un nematod microscopic, cunoscut sub nunele de Caenorhabditis elegans, drosofila şi şoarecele de laborator.

Primitivul vierme Caenorhabditis este un model perfect pentru a studia rolul genelor în dezvoltare şi comportament. Acest organism, cu creştere şi reproducere rapidă, are un corp construit pe un tipar precis, format din exact 969 de celule şi un creier simplu, cu aproximativ 392 celule. Cu toate acestea, el are un repertoriu de comportamente absolut unic şi – lucrul cel mai important – maleabil la experimentarea genetică. Genomul de Caenorhabditis constă din aproximativ 24.000 de gene. Corpul omenesc, compus din peste cincizeci de trilioane de celule, conţine doar cu 1500 de gene mai mult decât inferiorul vierme microscopic, nevertebrat şi care abia are o mie de celule.

Drosofila – un alt subiect de cercetare favorit – are 15.000 de gene. [Blaxter 2003] . Astfel, musculiţa, care e cu mult mai complicată, are cu 9.000 de gene mai puţin decât mai primitivul vierme Caenorhabditis. Iar câne ajungem la şoareci, comparativ cu oamenii, s-ar putea si fie nevoie să avem o părere mai bună despre ei, sau ma proastă despre noi; rezultatele unor proiecte de genon desfăşurate în paralel dezvăluie că oamenii şi rozătoarele au aproximativ acelaşi număr de gene!

Your email is never published or shared.