site
	stats

Jonathan Black – Povestea lui Buddha

IMG_20150914_084635

Lui Jorge Luis Borges, scriitor, eseist şi poet argentinian, i-a plăcut povestea următoare, istorisită de Buddha.

Un om a fost rănit în bătălie. Zăcea în agonie pe câmpul de luptă, cu o săgeată înfiptă în şold. Prietenii şi ocrotitorii săi aveau grijă de el. Toţi ştiau că săgeata trebuie scoasă, ca să nu moară, dar era riscant şi rănitului îi era teamă. Avea dureri din ce în ce mai mari şi dorea să o facă bine cineva sau, mai exact, voia să ţie sigur că cineva o să facă treaba perfect. Aşa că a întrebat de unde e săgeata.

– Din ce e făcută? a continuat el. Cât e de lungă? Cine a fost arcaşul? Din ce castă e?

In timp ce punea întrebări şi prietenii încercau să răspundă, omul a leşinat şi apoi a murit.

Buddha le spunea această poveste discipolilor săi.

– O să vă învăţ să scoateţi săgeata, le-a zis el.

– Dar ce e săgeata? au întrebat ei.

– Săgeata e universul.

Ca şi Frumoasa din pădurea adormită, aceasta este o poveste care întoarce lumea pe dos. Noi credem că lumea ne ţine şi susţine, dar, potrivit lui Buddha, lumea de fapt ne omoară. E posibil să cădem în capcană şi să credem ea că este tot ce există. Punem întrebările greşit şi ne rătăcim într-un labirint de gânduri negre.

Dar, în contextul unei realităţi spirituale mai ample, lumea noastră fizică este mica. Când se scoate săgeata din noi, lumea se întoarce pe dos şi putem vedea realitatea spirituală mai grandioasă.

Povestea vieţii lui Buddha este o altă versiune a poveştii omului străpuns de o săgeată.

Regina dintr-un ţinut mic din nordul Indiei a avut un vis în care era purtată pe aripile vântului într-o lungă călătorie, spre un lac din Himalaya. Acolo, un elefant alb cu şase colţi, puternic şi înţelept, a intrat în partea ei stângă. Şi astfel femeia „a rămas grea”.

Mai târziu, regina însărcinată s-a dus să stea cu părinţii ei, simţind că i se apropia sorocul. Mama ei va avea grijă de ea, s-a gândit ea. Intr-o noapte de mai cu lună plină, se plimba prin grădini şi livezi. S-a dus să se uite la nişte pomi în floare. Ii venise sorocul. Un smochin şi-a plecat crengile spre ea pentru a se prinde de ele şi a-şi menţine echilibrul. S-a uitat în jos şi a văzut că fiul ei se născuse deja şi stătea în picioare.

Siddhartha a făcut patru paşi spre nord, sud, est şi vest şi şi-a vestit sosirea cu un răget de leu: „Sunt cel mai mare, sunt primul, m-am născut pentru toţi ce au viaţă!”

In noaptea aceea, toate creaturile din păduri şi livezi au fost tăcute şi liniştite.

Pruncul s-a născut ca un copilaş de şase luni şi a crescut cu o viteză uimitoare. A ajuns în curând un atlet chipeş, un arcaş şi un luptător ca Rama şi tot aşa îndrăgit ca Krişna. Zâmbetul îi era atât de strălucitor, că te orbea, iar ochii lui susţineau privirea oricui. Invăţaţii de la templu erau uluiţi de înţelepciunea lui de când era încă mic. La 16 ani s-a căsătorit cu o prinţesă frumoasă şi au avut un fiu.

In tot acest timp, tatăl lui a căutat să-l ocrotească. Voia să-l ferească de realităţile dure ale vieţii, să-l ţină în puf. Siddhartha era îmbrăcat în cele mai fine mătăsuri şi, ori de câte ori se plimba, servitorii îi ţineau umbrela deasupra capului să-l apere de soare, avea să-şi amintească Buddha. „Eram delicat – atât de delicat!”

Dacă vreodată avea chef să se aventureze în afara palatului, drumurile dinaintea lui şi a carului său aurit erau curăţate şi înfrumuseţate, împodobite cu flori şi steaguri. Oameni frumoşi, fericiţi, în haine strălucitore se înghesuiau să-l vadă. Orice semn de tristeţe sau urâţenie a vieţii era alungat din calea lui. Totuşi, când a mai crescut, ceva din el s-a revoltat împotriva răsfăţului şi, într-o zi, a zărit ceva îngrozitor printr-un perete.

Ce a văzut l-a înfricoşat — să fi fost oare un demon? Era o făptură pe jumătate omenească, cu ochii roşii, deformată şi plină de cicatrice, care mergea cu paşi urâţi, smuciţi, ca o insectă. Siddhartha a vrut să ştie ce era. Conducătorului de car îi venea greu să nu se supună poruncilor regelui, dar a fost nevoit să recunoască în cele din urmă:

— E o fiinţă umană. A fost odată prunc, apoi un tânăr ca tine, dar acum şi-a pierdut vigoarea şi frumuseţea şi are dureri când se mişcă.

— Cum e cu putinţă? a întrebat Siddhartha. Cum e cu putinţă să fie lumea aşa, să dea naştere la atâta suferinţă?

De atunci încolo, Siddhartha a fost mai atent la oameni şi în curând a observat o femeie plină de răni de la lepră zăcând într-un şanţ. S-a îngrozit iar că se pot întâmpla pe lume asemenea lucruri, iar conducătorul de car a trebuit să-i explice că oricine se poate îmbolnăvi oricând. Siddhartha s-a întrebat cum de pot oamenii din cartier să râdă, să bârfească şi să ducă o viaţă normală, când unul dintre ai lor suferă atât la câţiva paşi de ei.

Apoi Siddhartha a văzut om cu pielea galbenă ca ceara, cărat de altul. Conducătorul de car a trebuit să-i explice că omul murise şi era dus la rugul funerar.

— E mort? a întrebat Siddhartha, alarmat peste măsură. Este el singurul? Mai sunt oameni pe lume care sunt morţi ca el?

Siddhartha a văzut că lumea pe care tatăl lui o făcuse pentru el nu e reală şi i se părea nedrept că majoritatea oamenilor trebuia să trăiască aşa, con-fruntându-se cu atâta suferinţă. Dorea să înţeleagă, dar mai mult voia să pună capăt unei asemenea stări.

Mai târziu a întâlnit un călugăr rătăcitor, care purta un veşmânt simplu şi avea la ei o strachină pentru cerşit. Ochii îi străluceau, plini de o linişte adâncă.

– Cine e omul ăsta? a întrebat Siddhartha. De ce pare atât de senin?

– E un sfânt, a răspuns conducătorul de car. A renunţat la toate: familie, prieteni, bogăţie, poziţie socială, ambiţie, la tot. Mănâncă doar ce îi dau oamenii de pomană. Trăieşte singur, căutând iluminarea.

In clipa aceea, Siddhartha s-a mai liniştit, pentru că începea să-şi dea seama de ce trebuia să facă.

In seara aceea tânărul prinţ s-a dus la rege şi i-a spus că vrea să părăsească regatul ca să caute un răspuns la problema suferinţei şi a morţii. Suveranul i-a oferit coroana, numai să rămână. Când Siddhartha a refuzat-o, l-a lăsat să plece, dar a poruncit în taină să fie încuiate toate porţile cetăţii şi paza să fie dublată.

După ce s-a lăsat întunericul, Siddhartha s-a dus să-şi vadă soţia şi fiul. I-a găsit dormind, mâna soţiei odihnindu-se pe capul fiului. Voia să-i îmbrăţişeze şi să le spună la revedere, dar ştia că, dacă îi trezeşte, îi vor întârzia plecarea. Aşa că şi-a sărutat nevasta uşor pe picior şi a plecat.

A gonit în carul său spre porţile cetăţii. Erau încuiate, dar gărzile căzuseră într-un somn adânc, vrăjit, şi ca prin minune caii s-au înălţat de la pământ şi au zburat peste zid. Au mers până au ajuns în pădure. Acolo Siddhartha a coborât din car, şi-a scos veşmintele bogate şi l-a rugat pe conducătorul de car să-i taie părul lung cu sabia. Când a apărut un sihastru dintre copaci, Siddhartha şi-a schimbat veşmintele frumoase cu acela simplu şi aspru al omului sfânt.

Siddhartha s-a făcut nevăzut printre copaci când avea 29 de ani.

Şase ani a trăit printre ermiţi, asceţi cu părul încâlcit, şi în comunităţile de călugări ascunse în adâncul pădurii. A medităt ca şi ei, a luat parte la ritualurile lor şi a încercat să găsească iluminare lepădându-se de sine. Mâncând doar un bob de orez pe zi, trupul i s-a împuţinat. Pielea şi-a pierdut culoarea, a devenit ca a unei creaturi din adâncurile mării. Tendoanele, nervii şi venele i-au ieşit în relief. Sângele secătuit îi curgea prin vene ca nămolul. Strălucirea din ochi i-a pălit până a ajuns abia vizibilă, ca aceea a apei de pe fundul unui puţ.

Dar încă nu găsise ce căuta. A reuşit să se târască pe malul unui râu şi, istovit, a rămas acolo o vreme. Apoi a observat creanga unui copac plecân-du-se spre el şi, apucând-o, a reuşit să se ridice şi să pornească iar la drum.

Fiica unui fermier din partea locului l-a găsit odihnindu-se sub un măr. I-a adus orez cu lapte, făcut din laptele vacilor sfinte, într-un castron de aur acoperit cu o pânză albă ca neaua.

In timp ce mânca, lui Siddhartha i-au revenit puterile. Ştia că era pe cale să găsească înţelegerea perfectă, o soluţie la problemele care îl frământaseră de când îi văzuse pe bătrâna bolnavă şi pe omul mort.

Apoi a întâlnit un fermier care cosea pe un câmp şi i-a cerut o mână de fân. A luat-o şi a aşternut fânul în faţa unui smochin sfânt, s-a aşezat acolo şi a aşteptat, să vadă ce se întâmplă. In închipuirea lui, copacul din spate s-a umflat şi a devenit un mare arbore al lumii, care îl conecta cu întreaga lume la toate nivelurile şi în toate dimensiunile.

Un prinţ tânăr şi chipeş se trezea în haremul său. S-a uitat la soţiile lui, toate zâmbeau în somn. S-a gândit: „Nu-i de mirare că toate îmi spun «prinţul dorinţei».

Chiar şi în alcovul întunecat al palatului unde stătea, aerul proaspăt al dimineţii ajungea la el, înţepându-i nările. Era timpul să se scoale şi să se apuce de treabă. A hotărât să-şi inspecteze domeniile în dimineaţa aceea, să vadă dacă vreun gard sau porţile de fier au nevoie de reparaţii. A zbierat din toţi rărunchii să-şi vestească servitorii că e în drum spre ei. Voia să-i pună pe jar, să fie gata să-i facă pe plac şi să-i pregătească haitele de câini să latre şi saliveze.

Insă abia făcuse câţiva paşi din dormitor, când a simţit că nu e ceva în regulă. Coardele de la instrumentele muzicienilor de la Curte, care cântaseră atât de? frumos ieri-seară, erau rupte. A ieşit în curtea interioară. Fântânile erau oprite. Cine dăduse o asemenea poruncă?  A inceput să clocotească de furie. S-a dus la puţul care aproviziona palatul cu apă. Era aproape secătuit. Nu vedea decât o lucire slabă în adâncul lui.

Bătea un vânt rece şi tăios. Cineva, undeva, venise să-l sfideze, să încerce să pună capăt domniei lui. Tânărul şi frumosul prinţ Mar şi-a chemat elefantul cu armură şi zale, s-a urcat pe el şi a scos un răcnet însetat de sânge, care s-a auzit în toată lumea. La chemările sale, o oaste puternică a început să iasă din păduri, inconjurand palatul. Erau tigri, lei, insecte monstruoase, şerpi şi alte reptile care se ascunsesem în adâncul pădurii înainte de Potop. Şi demoni.

Dar, când au pornit atacul asupra lui Siddhartha, care stătea tot sub copac, săgeţile lor s-au prefăcut în flori înainte să-l nimerească, iar Siddhartha nu a vrut să se lase pradă fricii, în ciuda pietrelor şi munţilor cu care arunca Mara în el. Toate cădeau în jurul lui Siddhartha ca nişte paie. Trăsnetele se prefăceau în brize blânde, parfumate. Apoi, când s-a lăsat seara, în lumina lunii roşii ca sângele, Mara şi-a trimis cele trei fiice frumoase să-l ispitească şi să-l prindă în mrejele lor pe Siddhartha. El doar a râs de ele.

In cele din urmă, Mara s-a apropiat pe elefantul său de prinţul aşezat pe jos. S-a uitat la el şi l-a întrebat ce drept are să stea acolo. Siddhartha i-a răspuns că a trăit mai multe vieţi şi că şi-a croit drum spre clipa aceasta de-a lungul mai multor milenii. Mara i-a spus că şi el făcuse la fel şi că trupele aliniate în spatele lui pot să jure că aşa e. Cine putea să depună mărturie pentru Siddhartha?

Siddhartha şi-a lăsat mâna în jos şi a atins Pământul-Mamă. Zeiţa a jurat pentru el şi în acel moment el s-a transfigurat. Corpul fizic a strălucit şi a devenit Buddha.

Mara şi oastea lui au dispărut în noapte. Din cer a plouat cu petale şi luna răspândea acum o lumină albă şi clară.

Buddha a rămas sub copac 49 de zile. Apoi a plecat şi a propovăduit 40 de ani. Cu numai câteva obiecte personale, printre care un veşmânt galben, o strachină pentru cerşit, o sită pentru apă, un prici şi un ac, mergea nestingherit de bagaje, câteodată chiar treizeci de kilometri pe zi, înnoptând la mănăstiri sau în adăposturi temporare. Se trezea devreme şi, după purificările ritualice, medita o vreme în singurătate. Pe la ora prânzului se ducea să cerşească de-ale gurii, apoi, în restul zilei, medita, propovăduia sau îşi continua drumul.

Ca şi Krişna, prefera să-şi petreacă timpul cu oameni umili, păstori sau crescători de vite, meşteşugari sau fierari.

Invăţătura lui avea o minunată limpezime intelectuală. Marea noutate era că, în loc să fie exaltată, ea era mai degrabă abstractă şi conceptuală. Era tot atât de lipsită de imagini artistice ca o bisericuţă de la ţară cu pereţii văruiţi în alb.

Invăţătura lui este rodul dorinţei unui adolescent crescut în puf la palatul tatălui său de a afla adevărul despre viaţă, intuind că viaţa înseamnă mai mult decât ştia el până atunci. Când era tânăr, voise să înţeleagă sensul vieţii, iar acum reuşise.

Iată condiţia umană, spunea el. Suntem nefericiţi pentru că nu putem fi întotdeauna cu cei pe care îi iubim şi trebuie să fim adesea cu cei pe care nu-i iubim. Suntem nefericiţi pentru că nu putem avea ce ne dorim în fiecare clipă a vieţii. Prin asta trecem cu toţii. Dar există o soluţie:

Eul este o greşeală, o iluzie, un vis. Deschide ochii şi trezeşte-te. Cine este lucid nu va mai trăi în teamă. Va vedea că ce a crezut că e un şarpe este de fapt o bucată de funie veche şi nu va mai tremura.

Ataşamentul faţă de lucruri, dorinţa de lucruri, senzualitatea, toate sunt moştenite din vieţile anterioare, din vieţile strămoşilor noştri, şi sunt cauza tuturor suferinţelor.

Cel ce a descoperit că nu există eu se va elibera de toate dorinţele egoiste, de tot egocentrismul.

Nu mai strânge lucruri şi vei dobândi liniştea şi pacea sufletească.

Dându-ne mâncarea de pomană, dobândim mai multă putere, dându-ne hainele de pomană, dobândim mai multă frumuseţe, dându-ne averea de pomană, dobândim mai multe comori.

Dăruieşte cu respect.

Doar prin milă pentru toate fiinţele din lume, prin necontenite fapte de bunătate şi caritate putem ajunge să păşim pe calea nemuririi.

Vezi condiţia eternă şi sfinţenia în orice fiinţă.

Buddha a subliniat insistent intenţiile bune. Aceeaşi forţă interioară pe care am descoperit-o la Ilie a evoluat în cazul lui Buddha. Pentru că toate lucrurile, inclusiv cele mai intime gânduri, au legătură între ele, aceeaşi faptă săvârşită de două ori, dar cu două intenţii diferite, va avea rezultate foarte diferite. Un cadou făcut de convenienţă şi un dar oferit din inimă vor schimba universul în moduri total diferite, chiar dacă, din punct de vedere fizic, darul şi gestul de a dărui sunt exact aceleaşi. Gândul este cel ce contează. In idealism, gândul e mai real decât obiectul, iar lumea fizică este contingenţă celei a gândirii. O intenţie bună emană în exterior şi are efecte mari în lumea gândurilor – a ta şi a oricui altcuiva. în Dhammapada, Buddha spune următoarele:

Să te agăţi de tine însuţi înseamnă să mori încontinuu.

Ura nu poate fi învinsă decât de non-ură.

Dacă un om îmi face rău, îi voi oferi în schimb întreaga mea iubire.

Buddha a respins metodele extreme ale asceţilor. Bunele intenţii sunt atât de importante, că poţi să dobândeşti mari daruri spirituale şi supranaturale prin aceste metode. Ele sunt foarte periculoase, a explicat el, pentru indivizii respectivi, pentru alţii, pentru lume, dacă sunt practicate fără a dezvolta în acelaşi timp un sentiment al moralităţii.

Cândva, mai târziu, avea să dojenească un discipol pentru că e prea nerăbdător să-i ia locul, iar omul respectiv a şi încercat să-l omoare pe Buddha, mânând spre el un elefant care să-l calce în picioare. Dar, peste tot atâţia ani, un lup uriaş care înfricoşase ţinutul avea să se întindă cuminte la picioarele Sfântului Francisc şi să îi dea ascultare ca un câine stăpânului său, aşa că acum elefantul s-a aşezat în genunchi în faţa lui Buddha, care a ridicat mâna dreaptă şi l-a mângâiat blând pe frunte.

In cele din urmă, la 80 de ani, Buddha a simţit că sfârşitul îi e aproape. A venit anotimpul ploios şi s-a îmbolnăvit. Stătea lungit între doi pomi în floare, cu capul înspre Munţii Himalaya. Era tăcut şi o mare linişte s-a aşternut pe pământ. A vorbit cu discipolii săi pentru ultima oară, spunând că toate făpturile trebuie să lupte pentru libertate, când s-a cufundat din ce în ce mai adânc în sine şi a atins Nirvana.

Buddha a călăuzit omenirea pe drumul ce ieşea din ciclurile naturale, din lumea animală, vegetală şi minerală în care căzuse, cum am văzut în poveştile despre Adam şi Eva, Jupiter şi Io, Isis şi Osiris. Buddha a adus cu sine promisiunea spiritualizării lumii, o promisiune că ne putem salva cu toţii, cum s-a salvat şi el.