site
	stats

Bruce Lipton – Placebo: Efectul Credinta

BiologiaCredintei

Toţi studenţii la medicină află, cel puţin în trecere, că mintea poate afecta corpul. Ei învaţă că există oameni care se fac bine atunci când (în mod fals) că li se administrează un medicament. Atunci când pacienţii se fac bine prin ingerarea unei pastile de zahăr, medicina defineşte aceasta ca fiind efectul placebo.

Prietenul meu Rob Williams, fondator al PSYCH-K, un sistem de tratament psihologic bazat pe energie, sugerează că ar fi mai corect să îl numim efectul percepţie. Eu îl numesc efectul credinţă, ca să subliniez faptul că percepţiile noastre, fie că sunt corecte sau incorecte, au în aceeaşi măsură un impact asupra comportamentului, cât şi asupra corpului nostru.

Astfel că salut efectul credinţă, ca pe o mărturie uimitoare a capacităţii de vindecare a corpului/minţii. Cu toate acestea, medicina tradiţională a legat efectul placebo – „totul e în mintea lor“ – în cel mai rău caz de empirism, sau, în cel mai bun caz, de sugestibilitatea şi slăbiciunea pacienţilor. La facultatea de medicină se trece repede peste efectul placebo, pentru ca studenţii să poată să ajungă la adevăratele instrumente ale medicinii moderne, cum ar fi medicamentele şi chirurgia.

» Aceasta este o greşeală uriaşă. Efectul placebo ar trebui să fie o temă majoră de studiu, la facultatea de medicină. Cred că ar fi indicat ca această facultate să formeze medici care să recunoască puterea resurselor noastre interne. Ar fi bine ca doctorii să nu neglijeze puterea minţii, ca fiind ceva inferior puterii chimicalelor sau a bisturiului. Ar trebui să-şi depăşească convingerea că organismul nostru şi părţile sale sunt esenţialmente neghioabe şi că avem nevoie de o intervenţie externă, pentru a ne întreţine sănătatea.

Efectul placebo ar putea să fie subiectul unor eforturi de cercetare majore şi bine finanţate. Dacă cercetătorii în domeniul medical şi-ar da seama care sunt pârghiile efectului placebo, ei le-ar da doctorilor un instrument eficient, pe bază de energie şi fără efecte secundare, cu care să trateze boala. Vindecătorii cu energie spun ca ei deja au astfel de instrumente, însă eu sunt om de ştiinţă şi cred că, cu cât cunoaştem mai multe despre ştiinţa efectului placebo, cu atât vom fi mai capabili să o folosim în situaţii clinice.

Cred că motivul pentru care mintea a fost dată la o parte atât de neglijent în medicină nu e doar rezultatul unei gândiri dogmatice, ci şi al unor considerente financiare. Dacă puterea minţii voastre poate vindeca un corp bolnav, de ce să mergeţi la doctor şi – mai important – de ce să mai cumpăraţi medicamente? De fapt, m-a intristat să aflu de curând că firmele de medicamente studiază pacienţii care reacţionează la pastilele placebo, de zahăr, cu scopul de a-i elimina din testele clinice iniţiale. In mod inevitabil, producătorii din industria farmaceutică sunt tulburaţi de faptul că, în cele mai multe teste clinice ale lor, placebourile, medicamentele „false“, se dovedesc a fi la fel de eficiente ca şi cocktailurile lor chimice, atât de atent prelucrate.

Deşi companiile de medicamente insistă că nu încearcă să faciliteze aprobarea unor medicamente inefîciente, este clar că eficienţa pastilelor placebo este o  ameninţare pentru industria farmaceutică. Mesajul companiilor de medicamente îmi este clar: dacă nu poţi să depăşeşti concurenţa pastilelor placebo prin metode cinstite – pur şi simplu, elimin-o!

Faptul că cei mai mulţi dintre doctori nu sunt învăţaţi să ia în considerare impactul efectului placebo este o ironie, pentru că există istorici care susţin cu dovezi că, în mare parte, istoria medicinii este istoria efectului placebo. In cea mai mare parte a istoriei medicale, doctorii  nu au avut metode eficiente de luptă împotriva bolilor. Câteva dintre tratamentele mai renumite, pe care medicina le prescria odinioară, sunt luarea de sânge, tratarea rănilor cu arsenic şi proverbialul remediu bun la toate, uleiul de şarpe cu clopoţei. Fără îndoială că unii pacienţi – iar după unele estimări conservatoare, o treime din populaţie este deosebit de susceptibilă la puterea de vindecare a efectului placebo – s-au făcut mai bine cu acele tratamente. In lumea de azi, când un doctor îmbrăcat cu halat alb aplică medicaţia cu o atitudine plină de autoritate, pacienţii pot să creadă că tratamentul funcţionează şi chiar aşa se şi întâmplă, fie că este vorba de un medicament adevărat, sau de o pastilă de zahăr.

Deşi, în mare, medicina a ignorat modul în care funcţionează placebo, recent, câţiva cercetători tradiţionali în domeniul medicinii încep să-şi îndrepte atenţia către acest subiect. Rezultatele studiilor lor sugerează că nu numai tratamentele ciudate din secolul al nouăsprezecelea pot avea un efect placebo, ci şi tehnologia sofisticată a medicinii moderne – inclusiv cea mai „concretă* dintre instrumentele medicale, chirurgia.

Un studiu al Facultăţii de Medicină Baylor, publicat în 2002 în New England Journal of Medicine, a evaluat intervenţia chirurgicală la pacienţii cu dureri severe şi incapacitante la genunchi. Autorul principal al studiului, Dr. Bruce Moseley, “ştia” că intervenţia chirurgicală la genunchi le este de ajutor pacienţilor săi: „Toţi chirurgii buni ştiu că, în ceea ce priveşte chirurgia, nu există efect placebo”. Insă Moseley încerca să înţeleagă ce parte anume din intervenţia chirurgicală le aduce uşurare pacienţilor săi.

Pacienţii incluşi în studiu au fost împărţiţi în trei grupuri. La un grup, Moseley a îndepărtat cartilajul deteriorat de la genunchi. La un alt grup, a spălat rotula, îndepărtând materialul despre care se credea că este cauza efectului inflamator. Ambele metode sunt tratamente standard pentru artrita la genunchi. Cel de al treilea grup a avut parte de o intervenţie chirurgicală „falsă”. Pacientul era sedat, Moseley făcea trei incizii standard, iar apoi vorbea şi se comporta ca şi cum ar fi fost într-o operaţie – chiar stropea cu apă sărată într-un vas, pentru a simula sunetul procedurii de spălare a genunchiului. După patruzeci de minute, Moseley sutura inciziile, la fel cum ar fi făcut şi în cazul unei intervenţii chirurgicale normale. La toate grupurile a fost prescrisă aceeaşi schemă de îngrijire postoperatorie, care includea şi un program de exerciţii.

Rezultatele au fost şocante. Da, după cum era de aşteptat, starea pacienţilor din grupurile cărora li s-a făcut intervenţie chirurgicală s-a îmbunătăţit. Insă şi starea pacienţilor din grupul placebo s-a îmbunătăţit, la fel de mult ca a celor din celelalte două grupuri! In ciuda faptului că în fiecare an se fac şase sute cincizeci de mii de operaţii chirurgicale pentru artrită la genunchi, la un cost de aproximativ cinci mii de dolari fiecare, lui Moseley îi erau clare rezultatele: „Aptitudinile mele de chirurg nu le-au adus niciun beneficiu acestor pacienţi. Tot beneficiul intervenţiei chirurgicale pentru osteoartrită la genunchi a fost rezultatul efectului placebo”.

Programele de ştiri de la televizor au ilustrat grafic uimitoarele rezultate. Materialele filmate arătau membrii grupului placebo mergând şi jucând baschet – pe scurt, făcând ceea ce înainte de „operaţie” spuneau că nu pot face. Vreme de doi ani, pacienţii din acest grup nu au ştiut că li se făcuse o operaţie falsă. Un membru al grupului placebo, Tim Perez, care înainte de operaţie mergea în baston, acum poate să joace baschet cu nepoţii lui. In declaraţia pe care a făcut-o pentru canalul de televiziune Discovery Health, el a rezumat întreaga temă a acestei cărţi, astfel: „Orice e posibil în lumea asta, dacă îţi pui piintea. Ştiu că mintea omului poate să facă minuni”.

Alte studii au arătat puterea efectului placebo şi în tratarea altor boli, printre care astmul şi boala Parkinson. Tratamentele placebo sunt vedete între tratamentele pentru depresie, în aşa măsură incat Psihiatrul Walter Brown, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Brown, a propus pastilele placebo, ca prim tratament pentru pacienţii cu depresie uşoară sau moderată. Pacienţilor li se spunea că primesc un remediu care nu conţine niciun ingredient activ, însă acest lucru nu ar trebui să micşoreze eficienţa pastilei. Studiile sugerează că pastilele placebo funcţionează, chiar şi atunci când oamenii ştiu că nu li se administrează un medicament.

O indicaţie despre puterea efectului placebo ne vine şi dintr-un raport al Departamentului Statelor Unite pentru Sănătate. Raportul concluzionează că jumătate dintre pacienţii cu depresii severe, care iau medicamente, prezintă ameliorări – faţă de treizeci şi doi la sută dintre pacienţii trataţi cu placebo. Chiar şi această indicaţie impresionantă ar putea să fie o subestimare a puterii efectului placebo, deoarece mulţi participanţi la studiu îşi dau seama că iau medicamentul adevărat, fiindcă suferă efecte secundare care nu apar la cei ce iau pastila placebo. Odată ce pacienţii îşi dau seama că li s-a administrat medicamentul – adică, de îndată ce încep să creadă că iau pastila cea adevărată, ei devin şi mai susceptibili la efectul placebo.

Dată fiind puterea efectului placebo, nu e de mirare că industria medicamentelor antidepresive, cu o cifră de afaceri de 8,2 miliarde de dolari, se simte atacată de criticii care acuză companiile de medicamente că fac o reclamă exagerată a efectelor acestor medicamente, într-un articol publicat în 2002, în revista Prevenire şi tratament, a Asociaţiei Psihologice Americane, sub titlul „Noile medicamente ale împăratului”, profesorul de psihologie Irving Kirsch, de la Universitatea Connecticut, a descoperit că optzeci la sută din efectul antidepresivelor, măsurat în testele clinice, ar putea fi atribuit efectu lui placebo. [Kirsch, et al, 2002]

In anul 2001, Kirsch a fost nevoit să invoce Legea libertăţii informaţiei, pentru a obţine informaţii despre testele clinice făcute pe principalele antidepresive: aceste rezultate nu erau disponibile la Administraţia pentru Alimente şi Medicamente. Datele arată că, în peste jumătate dintre testele clinice efectuate pentru şase dintre principalele antidepresive, medicamentele nu au înregistrat rezultate mai bune decât pastilele placebo, din zahăr. Iar într-un interviu pentru canalul de televiziune Discovery Health, Kirsch remarca: „Diferenţa dintre reacţia la medicamente şi reacţia la placebo a fost de mai puţin de două puncte, în medie, pe această scală clinică de la cincizeci, la şaizeci de puncte. Este o diferenţă foarte mică. In termeni clinici, această diferenţă e absolut nesemnificativă.”

Un alt lucru interesant cu privire la eficacitatea antidepresivelor este că, de-a lungul anilor, ele au înregistraţi rezultate din ce în ce mai bune – ceea ce sugerează că efectul lor placebo se datorează, în parte, marketingului! iscusit. Cu cât mai mult era trâmbiţat miracolul antidepresivelor în mass-media şi în reclame, cu atât mai eficiente deveneau acestea.

Credinţele sunt contagioase! Acum trăim într-o cultură în care oamenii cred că antidepresivele funcţionează – şi atunci, ele chiar funcţionează.

O doamnă din California, Janis Schonfeld, care era designer de interior şi care a participat la testele clinice pentru eficacitatea medicamentului Effexor, în 1997, a fost la fel de „uimită” ca şi Perez, când a aflat că lua pastile placebo. Nu numai că pastilele o scăpaseră de depresia care o chinuise vreme de peste treizeci de ani, dar tomografiile făcute pe durata studiului au arătat că activitatea cortexului ei în zona prefrontală şe îmbunătăţise mult, îmbunătăţirile nu erau „doar în mintea ei”. Când mintea se schimbă, ea afectează în mod absolut sistemele biologice. Schonfeld a suferit şi de greaţă – un efect secundar obişnuit al Effexorului. Ea este exemplul tipic de pacient a cărui stare se îmbunătăţeşte cu tratamentul placebo, iar apoi află că nu i se administrase medicamentul adevărat – femeia a fost convinsă că doctorii tăcuseră o greşeală la etichetare, pentru că ea „ştia” sigur că i se administrase acel medicament. A insistat ca cercetătorii să-fi verifice însemnările de două ori, ca să fie absolut siguri că nu i se administrase medicamentul adevărat.