site
	stats

Jonathan Black – Parfisal se face de ras

IMG_20150914_084635

Doar cu inima poţi vedea limpede; ce este esenţial nu se vede cu ochii. – Antoine de Saint-Exupery

Dată fiind ameninţarea musulmană din secolul al VII-lea, care a dus în cele din urmă la cruciade, rangul de cavaler a primit binecuvântarea creştinismului, în formă de cavalerism. La început, un scutier devenea cavaler în momentul culminant al ceremoniei, când era atins pe creştet cu o sabie, gest ce amintea de ceremoniile de iniţiere din Antichitate.

Mama lui Parsifal a hotărât să nu-i spună niciodată fiului ei că tatăl lui e unul dintre paladinii lui Carol cel Mare. Soţul ei luptase şi murise împreună cu Roland, aşa că a încercat să-şi ferească fiul de obligaţiile vieţii de la Curte.

Parsifal şi mama lui îşi duceau zilele în singurătate. Trăiau în adâncul pădurii, unde nu putea să-i găsească nimeni. Mama îşi îmbrăca băieţelul într-o haină din piei de iepure, cu o glugă ţuguiată, ca o tichie de bufon. Se spălau la râu şi mâncau fructe de pădure, rădăcini şi lapte de capră, până când băiatul a crescut, a început să caute ouă de pasăre şi şi-a făcut un arc ca să vâneze căprioare. Mama a văzut că băiatul se face voinic şi chipeş. Era şi un bun alergător.

Intr-o zi de primăvară, când era singur în pădure, a auzit un zgomot ciudat. Trei cavaleri în armuri au venit călare în luminiş. Parsifal nu mai văzuse niciodată un bărbat şi, când a zărit cavalerii în armuri lucitoare din argint şi aur, ce scânteiau în razele soarelui filtrate printre ramurile copacilor, şi-a zis că sunt îngerii de care îi zisese mama.

Cavalerii au râs de el, dar nu batjocoritor, iar Parsifal şi-a dat seama că vrea să fie ca ei.

Mamei i s-a frânt inima când fiul i-a spus că vrea să plece şi să-şi găsească un loc în lume, dar ştia că trebuie să-l lase. I-a zis să cinstească şi să slujească toate femeile, să fie cuviincios cu toţi bărbaţii, să nu meargă pe căi nebătătorite şi să intre în toate bisericile ce-i ies în cale.

Când a părăsit casa din pădure, mama lui iubitoare l-a sărutat de rămas-bun şi i-a zâmbit, ştiind că nu-i mai rămânea nimic pe lume.

In peregrinările sale, băiatul a dat peste peştera unui pustnic, care i-a spus că un bărbat nu prea aduce vorba de mama lui. I-a dat un cal şi o lance.

– Viaţa e plină de încercări, l-a prevenit el.

Parsifal voia să fie bărbat, cavaler, dar nu era nimic de capul lui. Lumea işi bătea joc de el, în special femeile. Un cavaler în armură roşie râdea de el pe la spate, spunând că e un ţăran netot. A încercat să se bată la un turnir cu un cavaler pitic, care arăta ca o maimuţă pe un ogar, dar omuleţul l-a doborât de pe cal pe viitorul nostru erou. Intr-o noapte, o femeie frumoasă s-a strecurat în patul lui, dar el nu a ştiut ce să facă.

Parsifal n-avea astâmpăr. A hotărât să se întoarcă să-şi revadă mama, neştiind că ea murise de inimă rea. Dar s-a rătăcit, nu a mai reuşit să-şi găsească drumul prin pădurea copilăriei sale.

Intr-o seară, mergând călăre pe malul unui lac cenuşiu, învăluit în ceaţă, a dat peste un bătrân care ieşise la pescuit într-o barcă. Părea palid, trist şi cenuşiu ca negurile. Parsifal l-a întrebat dacă găseşte de-ale gurii prin apropiere şi adăpost pentru noapte, iar pescarul i-a spus să meargă mai departe, pe malul lacului, şi va găsi un castel. Acolo avea să fie primit bine.

Parsifal a mers unde l-a povăţuit pescarul. Castelul era foarte departe şi se făcuse întuneric când a ajuns, dar servitorii păreau să-l aştepte. I-au hrănit şi i-au adăpat calul, iar pe el l-au adus într-o sală mare şi puternic luminată.

Patru sute de cavaleri erau deja la masă. Aveau cu toţii barbă şi purtau zale albe, cu emblema crucii roşii. S-au uitat la el solemn şi in tăcere, in timp ce era condus de slujitori la masa de onoare de lingă foc. Acolo stătea un bărbat într-un jilţ din lemn, îmbrăcat în blană de samur.

Când s-a apropiat, Parsifal s-a mirat, dându-şi seama că stăpânul castelului era pescarul cu care vorbise mai devreme. Acum tremura, îi era frig, deşi stătea chiar lângă foc. De fapt, arăta de parcă ar fi suferit de o boală chinuitoare.

— Te aştept de mult, i-a spus el, făcându-i semn tânărului Parsifal să se aşeze lângă el.

Acesta şi-a dat seama că în sală se simte o duhoare de boală.

In clipa aceea din capătul îndepărtat al sălii a intrat un servitor cu o lance în mână. Cu toţii s-au uitat tăcuţi la el, iar când s-a apropiat de masa mare, Parsifal şi-a dat seama că în vârful ei era un strop de sânge.

Tocmai voia să întrebe gazda ce semnificaţie are acea ceremonie, însă, când servitorul cu lancea a plecat din sală, a intrat o procesiune, iar la vederea ei a rămas fără glas. Două femei în veşminte nobile purtau sfeşnice din aur, fiecare cu şapte lumânări, de jur împrejurul sălii. Apoi o a treia femeie, şi ea îmbrăcată elegant, a intrat ţinând o cupă din aur. Şi ea a făcut înconjurul sălii.

Pe Parsifal l-a impresionat solemnitatea evenimentului, dar l-a şi îngrijorat oarecum. Toată lumea părea să înţeleagă scopul ceremoniei şi tânărul a început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-l înţeleagă şi el. Toţi păreau să se uite plini de speranţă la el, numai că el nu ştia ce trebuie să facă. Ar fi vrut să întrebe, dar se simţea intimidat şi se gândea că poate ar trebui să tacă, la fel ca şi cei patru sute de cavaleri.

După ce cupa a fost scoasă din încăpere, s-a servit cina şi toţi au mâncat în tăcere. Apoi gazda s-a întors spre el cu ochi plini de nerăbdare. Dar el tot nu ştia ce să spună. Gazda a fost dezamăgită şi, ajutată de doi slujitori, s-a ridicat în picioare şi a plecat.

Doi servitori au venit să-l ducă pe Parsifal la odaia Iui. înainte să părăsească sala, au deschis o uşă şi i-au arătat o odaie într-o parte. Acolo, în faţa unei tapiserii imense ce înfăţişa o bătălie, un bărbat foarte bătrân stătea pe o canapea joasă. Chipul său încă frumos era încadrat de bucle albe.

Zăcea aproape inconştient, cu buzele murmurând cuvinte pe care el nu le putea distinge.

In noaptea aceea, Parsifal a avut vise îngrozitoare, chiar diavoleşti. Era atacat de pliscuri şi gheare. S-a trezit cu ochii înceţoşaţi.

Spre surprinderea lui, niciun servitor nu l-a ajutat să se pregătească şi când a ieşit din odaie nu a văzut nici ţipenie de om. A strigat. Niciun răspuns. Castelul părea părăsit.

A încercat să deschidă mai multe uşi, dar ele s-au dovedit a fi încuiate.

După o vreme a găsit una descuiată şi a intrat în altă încăpere, unde toate uşile erau încuiate, mai puţin una. Aşa s-a trezit în curtea principală, unde calul îi era înşeuat, aşteptându-l.

A trecut podul mobil, care s-a ridicat imediat în urma lui. A auzit im glas:

– Blestemat fie cel care a fost ales să facă lucruri măreţe, şi nu le-a făcut! Pleacă şi să nu te mai întorci!

Şi-a ridicat privirea şi a văzut doi ochi verzi între metereze.

In timp ce se îndepărta călare, a început să ningă. Inainta din ce în ce mai dezamăgit şi convins că a dat greş.

Peste cinci ani, în urma unor întâmplări neprevăzute, s-a împrietenit cu un cavaler care l-a invitat să intre în ordinul său. Parsifal îşi dorise asta de când era mic îmbrăcat în piei de iepure şi văzuse trei cavaleri călărind prin pădure. Dar, când vestitorii se pregăteau să sufle din trâmbiţe ca să vestească începutul ritualului de iniţiere a lui Parsifal, o femeie cu chipul acoperit de un văl a venit la Curte, călare pe un măgar.

Şi-a dat la o parte vălul. Avea nasul ca un cioc de pasăre, pielea cafenie şi zbârcită ca o frunză iarna, iar ochii de un verde diavolesc. Şi a zis astfel:

– Parsifal nu e demn de cinstea pe care voiţi a i-o face. A fost ales pentru lucruri măreţe, dar a dat greş.

Le-a mai spus celor strânşi acolo că, atunci când nici nu-i dăduseră, el şi-a lăsat mama să se prăpădească fără să-i pese, iar ea murise blestemându-l.

Parsifal a lăsat capul în jos, iar doamnele de la Curte au râs de noua umilire.

Aşa că tânărul nătărău a pornit iar la drum, tot singur. Işi dorea din tot sufletul să se întoarcă la Castelul Graal, dar nu mai ştia pe unde să o ia. Parcă ar fi jucat şah cu o minte mult mai coaptă decât a lui.

IMG_20151201_085444

Pe-atunci iernile erau mai lungi şi aspre de ţi se părea că durează tot anul. Recolta era săracă, iar oamenii erau lihniţi de foame.

Cutreierând pustietatea cenuşie şi îngheţată pe înserat, Parsifal s-a întâlnit cu un grup de pelerini desculţi care făceau penitenţă, rugându-se pentru iertarea păcatelor şi sfârşitul acestor vremuri grele. L-au dojenit că poartă arme într-o zi sfântă. El şi-a cerut iertare, pierduse noţiunea timpului şi nu-şi dăduse seama ce zi e şi, văzând că are friguri, pelerinii i-au zâmbit din inimă şi l-au iertat.

Apoi şi-a amintit că mama lui îi spusese să intre în fiecare biserică, aşa că le-a cerut să-l ducă la schitul lor. Voia să se roage.

A ajuns la o clădire micuţă, cu acoperiş de stuf, aflată într-o dumbravă cu tufe de piracanta. Roadele lor străluceau în amurg ca nişte luminiţe de basm la apus.

Ingheţat şi istovit, s-a târât până la uşă şi a bătut. Uşa s-a deschis şi Parsifal, care s-a aplecat ca să poată intra, a fost surprins să vadă un pustnic înalt, cu un aer nobil. Acesta l-a dus la un pat de muşchi şi l-a ajutat să se întindă. Era aşa de obosit, că a adormit imediat.

A doua zi de dimineaţă, a văzut pe perete o sabie cu un mâner din aur, lucrat cu meşteşug, şi a întrebat a cui e. Pustnicul i-a explicat că fusese pe vremuri cavaler, dusese o viaţă agitată în căutarea plăcerilor, se luptase să câştige dragostea multor femei, făcuse totul pentru faimă şi bogăţie. I-a spus că e fratele lui Amfortas şi că fuseseră tovarăşi la rele, până când fratele lui fusese rănit în organele genitale de o lance otrăvită. După spusele lui, Amfortas suferea acum aşa de mult, că dorea să moară, dar nu putea. Era prea bolnav să trăiască, dar nu atât de bolnav încât să moară.

Schimnicul i-a zis că el şi Amfortas sunt nepoţii unui rege, Titurel, şi a început să-i depene povestea acestuia…

Intr-o dimineaţă de primăvară, întors acasă de la luptele cu sarazinii, Titurel se plimba prin pădure. Se simţea de parcă Dumnezeu ar fi vorbit cu el prin trilurile păsărilor, foşnetul copacilor şi susurul pârâului. A văzut un nor pufos pe cerul de un albastru luminos, apoi s-a mirat că venea spre el cu o viteză uimitoare.

Deodată, a auzit din nor un glas de înger care i-a spus lui Titurel că fusese ales să zidească un castel pe Montsalvaat ca să păzească Sfântul Graal…

Aşa se face că Titurel şi cei din familia lui au ajuns păzitorii Graalului. Insă au pierdut calea cea dreaptă şi Amfortas, nepotul lui Titurel, şi ţinutul său se pustiau de boală. Titurel se tot ruga pentru nepotul lui. O profeţie îl vestise că trebuie să vină cel ales, un nătărău. Avea să vină plin de compasiune şi o minte iscoditoare – şi, dacă punea întrebarea aşteptată înainte să se înnopteze, vraja rea care pusese stăpânire pe familia lui şi pe ţinut avea să se risipească. Amfortas avea să fie vindecat, sângele sălbatic avea să i se cureţe, iar primăvara avea să vină din nou.

Pustnicul i-a mai dezvăluit că niciun om nu poate găsi castelul acela numai pentru că vrea. Castelul trebuia să-l găsească pe el.

Probabil că Parsifal nu a înţeles totul cu mintea, dar în adâncul sufletului său a înţeles.

– Domnul cel milostiv vorbeşte prin cei care l-au primit în inima lor, i-a zis pustnicul, povestindu-i că mama lui a murit la scurtă vreme după ce a plecat el de la casa din pădure şi că şi-a dat sufletul binecuvântându-l. Parsifal a izbucnit în plâns.

Intr-o clipă s-a trezit în poarta castelului. Era din nou aşteptat. Amfortas şi cei patru sute de cavaleri erau in acelaşi loc. Au venit din nou scutierul cu lancea, apoi fecioarele cu sfeşnice şi, în cele din urmă, regina care ducea Graalul.

Parsifal s-a rugat astfel:

– părinte milostiv, Stăpân şi Mântuitor blând, învaţă-mă ce să fac!

Parcă îngerii îi vorbeau la ureche, spunându-i un singur lucru: “întreabă!”

– Care ţi-e suferinţa, mărite rege? l-a întrebat el pe Amfortas.

Atunci Graalul a început să strălucească tare, umbrind toate luminile din sală, iar Parsifal şi-a dat seama că Titurel stă lângă el, cu o coroană pe cap. O rază de soare a intrat printr-o crăpătură din acoperiş şi a luminat coroana ce parcă se deschidea ca o floare.

Parsifal înseamnă „cel ce vine prin vale”. Trecuse prin suferinţe şi umilinţe înainte de a descoperi, în cele din urmă, partea regească din el însuşi.

Povestea lui ne dezvăluie influenţa înţelepciunii islamice, care a pătruns până în inima Europei. Ideile sufismului despre viaţa interioară se răspândeau în Europa, transformând cultura şi conştiinţa europeană. Potrivit lui Ibn Arabi, marele învăţător sufit, am putea cunoaşte necontenita schimbare a absolutului şi a lumii, dacă ne-am cerceta sufletul în profunzime. Dacă ne vedem cu propriul nostru ochi interior, inima în toate stările şi dimensiunile ei, cum se schimbă mereu, în fiecare clipă, cum se preface şi evoluează, s-ar putea să înţelegem cum lucrează divinul. Ar trebui să cercetăm complexa structură internă a sufletelor noastre, pentru că acest lucru îl putem cunoaşte bine şi, dacă reuşim, atunci vom putea să înţelegem universul.

Marea călătorie a lui Parsifal este şi o călătorie interioară, iar faptul că a găsit Graalul l-a ajutat să înţeleagă evoluţia propriei sale conştiinţe. Eroul învaţă o nouă spiritualitate şi compasiune. Descoperă un alt drum al inimii lui, care e şi un drum al omenirii.

harta oculta a omului