Bruce Lipton – Nu sunt efecte secundare… sunt efecte!

BiologiaCredintei

Medicamentele!

Cunoaşterea faptului că structura şi comportamentul materiei sunt controlate de mecanisme atât de profund diferite ar fi trebuit să-i furnizeze domeniului biomedicinei, noi revelaţii în ceea ce priveşte modul de a înţelege sănătatea şi boala. Dar chiar şi după descoperirile din fizica cuantică, biologii şi studenţii la medicină continuă să fie învăţaţi să vadă corpul doar ca pe o maşinărie fizică, ce funcţionează în conformitate cu principiile newtoniene. Căutând să afle cum sunt „controlate” mecanismele corpului, cercetătorii şi-au concentrat atenţia pe studierea unei mari varietăţi de semnale fizice, clasificate în familii distincte de substanţe chimice, printre care se numără cele de care pomeneam mai sus – hormonii, citokinele, factorii de creştere, inhibitorii tumorali, mesagerii şi ionii. Cu toate acestea, din cauza înclinării lor newtoniene şi materialiste, cercetătorii convenţionali au ignorat complet rolul pe care îl joacă energia in sănătate şi boală.

In plus, biologii convenţionali sunt nişte reducţionişti, care cred că mecanismele corpului nostru fizic pot fi înţelese dacă luăm fiecare celulă individual şi îi studiem „cărămizile” chimice care o compun. Ei cred că reacţiile biochimice care susţin viaţa sunt generate prin  intermediul unor linii de asamblare în stilul lui Henry Ford: o substanţă chimică provoacă o reacţie, urmată de o altă reacţie cu o altă substanţă chimică etc. Fluxul linear de informaţie de la A, la B, la C, la D, la E este ilustrat pe pagina care urmează.

Acest model reducţionist sugerează că, dacă există o problemă în sistem – care apare ca o boală sau o disfuncţie – sursa problemei poate fi atribuită unei proaste funcţionări, într-una dintre etapele de-a lungul liniei de asamblare chimică. Astfel, furnizându-i celulei o piesă de schimb funcţională, în locul elementului defect, şi, de exemplu, prescriind medicamente farmaceutice, teoretic, punctul unic care este defect poate fi reparat, iar sănătatea poate fi restaurată. Aceasta este presupunerea care impulsionează industria farmaceutică să caute medicamente de tip „glonţul magic“ şi gene care fac modele şi tipare.

Insă perspectiva cuantică ne dezvăluie că universul este o structură integrată de câmpuri de energie interdependente, care sunt întreţesute într-o plasă de interacţiuni. Asta i-a încurcat mai ales pe oamenii de ştiinţă din domeniul biomedicinii, care nu recunosc uriaşa complexitate a intercomunicării dintre piesele fizice şi câmpurile de energie care formează întregul. Percepţia reducţionistului, care vede un flux de informaţie linear, este caracteristică pentru universul newtonian.

Pe de altă parte, fluxul de informaţie într-un univers cuantic este holistic. Constituenţii unei celule sunt întreţesuţi într-o reţea complexă de comunicări încrucişate, de bucle de comunicare cerere-răspuns. O disfuncţie biologică poate să provină dintr-o eroare de comunicare, pe oricare dintre rutele fluxului informaţional. Pentru a ajusta chimia acestui sistem interactiv atât de complicat, este nevoie de o înţelegere mult mai profundă decât simpla ajustare a componentelor căii informaţionale, cu ajutorul unui medicament. Dacă schimbăm concentraţia lui C, de exemplu, aceasta nu influenţează doar acţiunea lui D. Prin intermediul unor căi holistice, variaţiile de concentraţie ale lui C influenţează profund comportamentele şi funcţiile lui A, B şt E, la fel ca pe ale lui D.
IMG_20151009_095515

Când mi-am dat seama de natura complexelor intefracţiuni dintre materie şi energie, am ştiut că o abordare reducţionistă şi lineară (A>B>C>D>E) n-ar putea nici măcar să ne apropie de un mod de a înţelege exact cum funcţionează boala. In timp ce fizica cuantică implică existenţa unor astfel de căi informaţionale interconectate, cercetările recente şi uluitoare în domeniul cartografierii interacţiunilor proteine-proteine în cadrul celulei, demonstrează acum şi prezenţa fizică a acestor căi informaţionale complexe şi holistice. Ilustraţia de la pagina 130 arată interacţiunile dintre câteva proteine într-o celulă de drosofila. Liniile de legătură reprezintă interacţiunile proteine-proteine.

IMG_20151009_094305

Harta de interacţiuni între o serie foarte mică de proteine celulare (cercurile umbrite şi numerotate) dintr-o celulă de Drosophila. Cele mai multe proteine sunt asociate cu sinteza şi metabolismul moleculelor de ARN. Proteinele înconjurate cu ovale sunt grupate după funcţiile specifice pe căile respective. Liniile de legătură indică interacţiunile proteine-proteine. Interconexiunile dintre proteine de pe căi diferite arată cum modificarea unei proteine poate avea „efecte secundare” profunde asupra celorlalte căi. „Efectele secundare” şi mai extinse pot fi generate atunci când o proteină comună este folosită în funcţii complet diferite. De exemplu, aceeaşi proteină Rbpl (săgeata) este folosită la metabolismul ARN-ului, dar şi pe căi asociate cu determinarea sexului. Retipărită cu permisiune, din revista Science 302:1727-1736. Copyright 2003 AAAS.]

In mod clar, disfuncţiile biologice pot să rezulte dintr-o eroare de comunicare, apărută în orice punct pe aceste căi atât de complexe. Atunci când schimbăm parametrii unei proteine într-un punct dintr-o astfel de cale complexă, în mod inevitabil vom modifica şi parametrii altor proteine, în nenumărate puncte din cadrul reţelei. In plus, priviţi cele şapte cercuri din ilustraţia dinainte, care grupează proteinele după funcţiile lor fiziologice. Observaţi că proteinele din cadrul unui grup funcţional – cum ar fi cele care sunt responsabile de determinarea sexului (săgeata) – influenţează şi proteine cu funcţii complet diferite, cum ar fi sinteza ARN-ului (adică, helicaza ARN). Cercetătorii de tip „newtonian“ nu au apreciat pe deplin vastele interconexiuni din reţelele informaţionale biologice ale celulei.

Cartografierea acestor căi informaţionale în reţea subliniază pericolele medicamentelor prescrise. Acum putem să ne dăm seama de ce medicamentele farmaceutice vin cu prospecte care enumără liste lungi de efecte fecundare, de la iritante la mortale. Atunci când un medicament este introdus în corp, pentru a trata proasta funcţionare a unei proteine, medicamentul respectiv interacţionează în mod inevitabil cu cel puţin una şi, posibil, cu multe alte proteine.

Faptul că sistemele biologice sunt redundante complică şi mai mult chestiunea efectelor secundare ale medicamentelor. Aceleaşi semnale sau molecule de proteine pot să fie folosite simultan în diferite organe şi ţesuturi, unde să asigure funcţii comportamentale complet diferite. De exemplu, atunci când se prescrie un medicament pentru a corecta o disfuncţie pe o cale de semnalizare a inimii, medicamentul respectiv este transportat de sânge, în întregul organism. In mod neintenţionat, acest medicament „pentru inimă“ poate să tulbure funcţionarea sistemului nervos, dacă şi creierul foloseşte componente ale căii de semnalizare pe care o ţinteşte el. Această redundanţă, deşi complică efectele medicamentelor recomandate de medic, este un alt rezultat remarcabil de eficient al evoluţiei. Organismele pluricelulare pot să supravieţuiască cu mult mai puţine gene decât credeau, odată, oamenii de ştiinţă, pentru că aceleaşi produse genetice (proteine) sunt folosite pentru o varietate de funcţii. Acest lucru este similar cu folosirea celor douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, pentru a construi fiecare cuvânt din limba noastră.

In cercetările mele asupra vaselor sanguine la oameni, am avut experienţa la prima mână a limitelor pe care le impune existenţa unor căi de semnalizare redundante. In corp, histamina este un semnal chimic important, care iniţiază reacţia de stres a celulelor. Când histamina este prezentă în sângele care hrăneşte braţele şi picioarele, semnalul de stres produce pori mari de distanţare în pereţii vaselor de sânge. Deschiderea acestor găuri în peretele vasului de sânge este primul pas în lansarea unei reacţii inflamatorii la nivel local. Insă dacă se adaugă histamină în vasele de sânge din creier, acelaşi semnal histaminic măreşte fluxul nutritiv către neuroni, înbunătăţindu-le creşterea şi funcţiile specializate. In perioade de stres, fluxul nutritiv crescut, semnalat de histamină, permite creierului să-şi accelereze activitatea, pentru a face faţă mai bine perceputei urgenţe iminente. Acesta este un exemplu de cum acelaşi semnal histaminic poate să creeze două efecte diametral opuse, în funcţie de locaţia unde este emis semnalul.

Una dintre cele mai ingenioase caracteristici ale sofisticatului sistem de semnalizare al corpului este specificitatea acestuia. Dacă aveţi pe braţ o iritaţie de la iedera otrăvitoare, mâncărimea irezistibilă este rezultatul eliberării de histamină, molecula-semnal care activează reacţia inflamatore, la alergenul din iederă. Deoarece nu este nevoie să aveţi mâncărimi pe tot corpul, histamina este eliberată doar în locul iritaţiei. La fel, atunci când o persoană are o experienţă de viaţă stresantă, eliberarea de histamină în creier măreşte fluxul sanguin la ţesuturile nervoase, susţinând procesele neurologice necesare pentru supravieţuire. Eliberarea de histamină în creier, pentru a face faţă comportamentelor de stres, este restricţionată şi nu duce la iniţierea de reacţii inflamatorii în alte părţi ale corpului. La fel ca şi Garda Naţională, histamina este desfăşurată numai acolo unde e nevoie de ea – şi atâta timp cât este nevoie.

Insă cele mai multe dintre medicamentele din industria medicală nu au o astfel de specificitate. Atunci când luaţi un antihistaminic, ca să rezolvaţi mâncărimea provocată de o iritaţie alergică, medicamentul ingerat este distribuit sistemic. El afectează receptorii de histamină, indiferent unde sunt localizaţi aceştia în corp. Da, antihistaminicul va struni reacţia inflamatoare a vaselor de sânge şi va reduce considerabil simptomele alergice, însă atunci când pătrunde în creier, neintenţionat, medicamentul alterează circulaţia neuronală, care apoi are influenţă asupra funcţiilor nervoase. De aceea, persoanele care iau antihistaminice pot să simtă o uşurare a alergiei – dar şi efectul secundar, acela de somnolenţă.

Un exemplu recent de reacţii adverse tragice, la tratamentul medicamentos, sunt efectele secundare incapacitante şi periculoase, asociate cu terapia cu hormoni sintetici. Cea mai cunoscută influenţă a estrogenului este asupra funcţiilor sistemului reproductiv feminin, însă studiile mai recente asupra distribuţiei receptorilor de estrogen în corp dezvăluie faptul că aceştia – şi, desigur, la fel şi moleculele complementare de semnal de estrogen – joacă un rol important în funcţionarea normală a vaselor de sânge, a inimii şi a creierului. Doctorii au prescris în mod obişnuit estrogen sintetic, pentru a uşura simptomele asociate cu menopauza şi cu oprirea sistemului reproductiv al femeii. Dar tratamentul cu estrogen farmaceutic nu concentrează efectele medicamentului pe ţesuturile ţintă vizate. Medicamentul are impact şi perturbă şi receptorii de estrogen din inimă, din vasele de sânge şi din sistemul nervos.

Tratamentul de înlocuire cu hormoni sintetici s-a dovedit a avea efecte secundare tulburătoare, care duc la boli cardiovasculare şi la disfuncţii neuronale, cum ar fi atacuri cerebrale.

Efectele secundare ale medicamentelor, de felul celor care contribuie la controversa legată de tratamentul cu hormoni, reprezintă motivul esenţial pentru care una dintre cauzele principale ale mortalităţii sunt bolile iatrogene, adică bolile rezultate în urma tratamentelor medicale. Conform estimărilor conservatoare publicate în Journal of the American Medical Association, bolile iatrogene reprezintă cea de a treia cauză de deces în ţară. Peste 120.000 de oameni mor în fiecare an, în urma efectelor adverse ale medicaţiilor prescrise. Cu toate acestea, anul trecut, un nou studiu, bazat pe rezultatele unei monitorizări a statisticilor guvernului pe durata a zece ani, a publicat cifre încă şi mai deprimante. Concluzia acestui studiu este că, de fapt, bolile iatrogene sunt principala cauză de deces în Statele Unite, iar reacţiile adverse la medicamentele prescrise provoacă peste 300.000 de decese pe an.

Statisticile sunt deprimante, mai ales pentru o profesiune medicală care a demis cu aroganţă trei mii de ani de medicină orientală eficientă, ca fiind neştiinţifică -deşi aceasta se bazează pe o înţelegere mai profundă a Universului. Vreme de mii de ani – Cu mult înainte ca oamenii de ştiinţă occidentali să fi descoperit legile fizicii cuantice – asiaticii onorau energia, ca fiind principalul factor care contribuie la sănătate şi la o stare bună a individului. In medicina orientală, corpul este definit printr-o mulţime complexă de căi energetice, denumite meridiane. In graficele fiziologice chinezeşti, care reprezintă corpul omenesc, aceste reţele energetice seamănă cu schemele de circuite electronice.

Ajutându-se de instrumente precum acele de acupunctura, doctorii chinezi testează circuitele de energie ale pacienţilor, la fel cum un inginer electrician „depanează” un panou de circuite, căutând „situaţii patologice*, în reţelele electrice.

Your email is never published or shared.