Jonathan Black – Noe si apele uitarii

Intr-o, noapte furtunoasă, când întreaga lume mugea ca un taur furios, am auzit o voce şoptindu-mi prin stuful colibei mele. Spunea aşa: “Dărâmă acest acoperiş de stuf, dărâmă-ţi coliba ca să construieşti o barcă. Renunţă la lucrurile materiale şi salvează-ţi viaţa. Ia sămânţa tuturor fiinţelor de pe pământ şi îngrămădeşte-o în barca ta, care trebuie făcută după dimensiunile pe care ţi le voi da eu.“

Am răspuns cum fusesem învăţat: „Doamne, e o onoare pentru mine să mă supun. “

De dimineaţă toată lumea s-a apucat de lucru. Legătorul de stuf a început să-mi desfacă umila locuinţă, dulgherul şi-a luat toporul şi chiar copiii mici au fost puşi la treabă, să care catranul şi bitumul necesare să călfătuim stuful şi lemnul laolaltă şi să facem barca rezistentă la apă. In a cincea zi terminasem de construit scheletul ambarcaţiunii. Era masivă. Se întindea pe un acru şi avea şase punţi înălţime, dar nu făceam decât ce mi se poruncise.

Sacrificam oi în fiecare zi şi aduceam vin alb şi roşu care să întremeze lucrătorii şi să fie mulţumiţi de treaba lor, iar apoi, în a şaptea zi, am bătut în cuie astupuşurile şi corabia a fost gata. Am luat prăjini la bord ca s-o cârmim şi provizii în coşuri.

Apoi am încercat s-o lansăm la apă. A fost greu, a trebuit să scoatem câteva scânduri şi să le repoziţionăm, aşa că am hotărât să aşteptăm până va fi în apă şi apoi să o încărcăm cu toate obiectele din aur şi argint pe care le aveam.

In cele din urmă, familia mea s-a urcat la bord şi am luat cu noi toate animalele — animale domestice ca vite, dar şi sălbatice. Le-am spus meşterilor să se îmbarce, am închis poarta, am călfătuit-o cu smoală şi am pregătit hublourile de furtună.

E timpul sa pornim, mi-am zis. Vânturile băteau din ce în ce mai tare.

Am petrecut o noapte liniştită, dar în zori am văzut la orizont un nor uriaş de furtună. Fulgerele au aprins în curând focuri în pădurea de pe dealuri şi, când m-am mai uitat o dată, norul uriaş era deasupra noastră, umplând tot văzduhul. Toată lumea se întunecase. Au început ploile şi peste puţin timp am auzit nişte zgomote atât de tari, că până şi pe zei i-ar fi făcut să tremure. Parcă universul întreg s-ar fi ridicat în aer, ar fi fost azvârlit pe jos şi spart ca un vas de lut. Am auzit o femeie tânguindu-se: „O, Doamne, fă să revină lumina zilei!”

Am fost aruncaţi de colo colo în pântecele corăbiei şase zile, apoi, pe neaşteptate, în ziua a şaptea, totul s-a liniştit. Am deschis un hublou şi-am scos capul afară. Eram bucuros să simt lumina pe faţa mea, dar ce am văzut pe urmă m-a făcut să mă aşez şi să plâng încetişor. Marea era plină de cadavre care pluteau în pâlcuri, ca bancurile de peşti.

Corabia noastră se oprise. Se blocase în vârful unui munte, iar marea se întindea în toate părţile cât vedeai cu ochii. M-am gândit că omenirea se preface din nou în lut.

Am dat drumul unui porumbel, dar s-a întors pentru că n-a găsit niciun loc unde să se aşeze.

A doua zi am slobozit o rândunică, dar s-a rotit prin jur şi s-a întors şi ea.

A treia zi am dat drumul unui corb, care s-a întors într-un târziu cu lut în gheare. Apoi am dat drumul multor păsări care nu s-au mai întors şi am mulţumit Domnului.

Iată o versiune a poveştii pe care majoritatea oamenilor o ştiu sub numele de „potopul lui Noe“. Este preluată din surse sumeriene, mesopotamiene şi babiloniene, dar, în linii mari, cam aceeaşi poveste se istoriseşte în toată lumea, din China până în America de Sud. In varianta din Cartea Jubileelor, scopul Potopului a fost să distrugă monstruoasa progenitură a îngerilor Căzuţi. In miturile populaţiei Hopi, femeia-păianjen e cea care salvează omenirea. Ea taie tulpini enorme de trestie şi le goleşte pe dinăuntru pentru a pluti ca nişte canoe şi a-i duce pe supravieţuitori.

Povestea biblică a lui Noe, care încarcă pe corabie perechi de animale, sugerează că omul este apogeul creaţiei. In filosofia mistică, forma umană are toate celelalte forme din natură, perfecţionate, în compoziţia ei. Mai circulă o legendă, cum că un singur animal nu a fost urcat pe arcă şi, prin urmare, nu a supravieţuit Potopului – inorogul. Şi asta spune ceva despre forma umană, deoarece în istoria mistică, pe când erau în mare măsură creaturi spirituale, şi nu complet materializate, oamenii aveau un ochi spiritual cu care percepeau zeii, îngerii şi alte fiinţe celeste. Până acum am văzut acest ochi ca ochiul lui Odin. 

Totuşi, pe vremea Potopului, forma umană se fixase aşa cum o ştim acum.

Am văzut cum au ajutat zeii la crearea condiţiei umane. Adesea, zeii îi conduceau pe oameni într-un aspect al acestei condiţii şi într-o formă umană pe care şi-o asumau ei primii. De exemplu, egiptenii antici îşi aduceau aminte de zei ca Osiris, Isis şi Horus în chip de creaturi antropomorfice. Amintirile cosmice evocau vremurile foarte îndepărtate, când zeii conduceau oamenii spre forma umană.

Sfinxul a fost sculptat pe podişul Gizeh pentru a marca încheierea acestui proces. E alcătuit din patru creaturi care în tradiţia iudeo-creştină se numesc „heruvimi”. Potrivit filosofiei mistice, aceşti patru mari îngeri stau în colţurile universului şi întruchipează cele patru elemente din care e făcut cosmosul – pământ, aer, foc şi apă. In Sfinx se îmbină patru creaturi, leul, omul, taurul şi scorpionul, pe care tradiţia iudeo-creştină le numeşte „heruvimi”. Există 12 heruvimi, îngerii celor 12 constelaţii, dar cei patru aflaţi în punctele cardinale ale zodiacului – Taurul, Scorpionul, Leul şi Vărsătorul – trasează împreună o cruce în cosmos, fiind totodată cele patru elemente care, conform metafizicii tradiţionale, alcătuiesc toată materia universului: pământ, aer, foc şi apă. Prin urmare, Sfinxul nu indică doar forma stabilă a anatomiei umane, ci şi pe cea a materiei, care a devenit în cele din urmă solidă şi aproape la fel cum o ştim astăzi. Datorită acestor heruvimi, obiectele au şi au avut patru laturi.

Istoria din primele douăsprezece capitole poate a părut un pic fantasmagorică, pentru că materia nu avea încă o formă pe deplin fixă, dar acum, odată cu Sfinxul din gresie egipteană, era metamorfozei s-a încheiat în cele din urmă.

Forma fixă a materiei permite şi stabilirea datelor. Autorul şi inginerul belgian Robert Bauval a adus argumente convingătoare ce sugerează că Sfinxul a fost construit pe podişul Gizeh în anul 11 451 î.Hr. Potopul consemnat în toate culturile din lume ca având loc la sfârşitul Erei Glaciare şi acoperind ce a rămas dintr-o lume de creaturi hibride, giganţi şi pitici, din vremea când zeii zburau prin aer şi oamenii intrau adesea în contact cu semizeii şi eroii. 

Povestea sumeriană despre Potop se încheie cu un epilog ciudat. Xisuthros face un foc din lemn de cedru, mirt şi trestii pentru a sărbători încheierea Potopului şi a aduce jertfă (probabil o oaie, dar nu putem fi siguri, căci textul este trunchiat), iar zeii miros parfumul dulce şi roiesc peste tot prin jurul său ca muştele. Este o comparaţie deconcertantă, însă ne arată că zeii aveau mare nevoie de compania oamenilor.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: