site
	stats

Jonathan Black – Muntele vine la Mohamed

IMG_20150914_084635

Toţi oamenii sunt adormiţi. Se trezesc doar atunci când mor. – Cugetare citată de Mahomed

Aceasta este o istorie a lumii care cuprinde acele părţi pe care istoricii tradiţionalişti le-au făcut pierdute, poveşti care, în ciuda opreliştilor, s-au păstrat în imaginarul colectiv.

Sintagma „crede în magie” poate fi folosită în două feluri. Inseamnă „să crezi că o poţi folosi” sau „să crezi că funcţionează”. Dacă nu eşti tributar viziunii materialiste, potrivit căreia mintea e doar un produs secundar al materiei, s-ar putea să crezi în al doilea sens.

Mahomed sigur credea în magie în acest sens. El a spus că „influenţa deochiu-lui e fapt dovedit”. Scopul principal al misiunii sale a fost să-i pună capăt.

Coborârea în infern, după cum am văzut, a impulsionat activitatea demonică şi apariţia spiritelor morţilor. Graniţa dintre lumea fizică şi spirituală părea foarte subţire pe-atunci, iar proliferarea religiilor, filosofiilor şi sectelor continua. S-au închis şcolile de misterii de la Luxor, Karnak, Delfi, Corint şi Eleusis, unde intrarea în lumea spirituală se făcea într-un mediu controlat. Preoţii, adevăraţi magi care ştiau să practice aceste tehnici, au fost izgoniţi sub pământ. Mulţi au fugit în sudul Arabiei, motiv pentru care acea regiune este, în imaginaţia oamenilor, un loc vrajit.

Am urmărit dezvoltarea liberului-arbitru, trăsătură specifică omului. Indivizii erau capabili să-şi exerseze această capacitate spre a convinge fiinţele spirituale să facă tot ce voiau ei.

Alexandru din Abunoteichos, un discipol al lui Apollonius, ţinea un şarpe imens, dar îmblânzit, pe nume Glycon. Punea pe el o mască de om făcută din pânză, iar oamenii îi treceau pragul ca să se vindece miraculos sau ca să li se ghicească viitorul.

Se zice că pescarii mai prindeau în năvoade sticle din alamă cu plumb, aruncate de valuri pe plajele din Africa. Dacă scoteai dopul, ieşea un fum albastru ce lua formă de om pentru scurtă vreme. Intr-o asemenea sticlă îl făcuse prizonier Solomon pe duh.

Simon Magul a fost învăţăcelul unui mag arab. A călătorit în lung şi în lat, însoţit de o femeie pe nume Helena. El susţinea că ea este reincarnarea Elenei din Troia. Se spunea că puterea lui de mag venea dintr-o vrajă sexuală pe care o făcea cu Helena.

Printre numeroasele sale acte de magie se numără vindecarea bolnavilor, învierea morţilor, trezirea la viaţă a statuilor, care începeau să vorbească. De asemenea, putea să zboare şi să se facă nevăzut. Putea să poruncească legiunilor de demoni.

Propovăduia că fiecare om are în el rădăcina universului, izvor nesecat de putere.

Mai târziu, când puterile şi faima au început să-i slăbească, a cerut să fie îngropat de viu trei zile, spunând că se va ridica din morţi, şi atunci strigătele lui s-au auzit din iad. Papa Paul I a construit o biserică peste mormântul lui, ca să fie sigur că rămâne acolo.

Mahomed s-a născut în anul 570. A crescut într-un tărâm unde oamenii crezuseră cândva într-un creator suprem, dar de atunci nu-şi mai înălţaseră privirile atât de sus. In vremea aceea, diferitele triburi se rugau la idoli din lemn, granit sau agat.

Cel mai mare altar se numea Kaaba, se afla la Mecca şi avea sute de idoli din lemn şi piatră în jur, iar înăuntru mulţi erau împodobiţi cu podoabe scumpe. Unii erau reprezentări animaliere – de pildă Nasr, zeul-vultur. Alţii întruchipau divinităţi ale stelelor şi ale planetelor, inclusiv trei zeiţe ale lunii. Erau statui ale lui Moise si Iisus Hristos precum şi un tablou cu Fecioara Maria. Se aduceau şi jertfe, uneori o sută de cămile o dată. Mecca era un centru comercial imens, negustorii fiind în fruntea caravanelor, venind să vândă cămile, sclavi şi femei. Vracii şi magii aveau legături cu hoţi, cartofori şi prostituate.

Mama lui Mahomed a murit când copilul avea şase ani, iar el a fost nevoit să stea la bunicul lui. Mahomed a fost cioban, apoi cămilar pentru negustori. Când avea 25 de ani, a început să se îngrijească de moşiile unei văduve bogate pe nume Kadisha.

Lui Mahomed îi plăcea să rătăcească singur, uneori îşi punea cortul pe Muntele Hira, de unde se vedeau oraşul şi câmpiile. Ceva îl neliniştea -o sete de infinit. Cultul lui Kaaba nu era de-ajuns. Nu a vorbit cu nimeni mai multe luni la rând. Nu s-a mai îngrijit şi avea o expresie sălbatică în ochi. Auzea voci despre care ştia că nu erau glasuri de om. Apoi a auzit o voce în vânt: „Tu eşti alesul. Vesteşte numele Domnului.”

Atunci s-a dus pe Muntele Hirah, într-o peşteră. A văzut o siluetă uriaşă lângă el. Să fi fost un duh? A simţ it ochii aceia aţintiţi asupra lui şi a auzit-o spunând limpede şi răspicat: „Recită!”

„Nu pot să recit…” Niciodată nu putuse să recite pentru că nu ştia să citească.

„Recită!”

Câteva rânduri de text ce ardeau ca focul i-au apărut în faţa ochilor. Erau primele rânduri din Coran, iar acum îşi dădea seama câ putea să citească.

Mahomed a părăsit peştera şi s-a urcat în vârful muntelui. Vocea îi vorbea acum mai de aproape. „Tu eşti trimisul Domnului, iar eu sunt Gabriel, arhanghelul Său.”

Gabriel tot venea la Mahomed. Când mergea pe stradă, simţea adesea că arhanghelul îl priveşte. Uneori Gabriel i se înfăţişa la el în casă, adesea în timpul nopţii, uneori ca un glas, alteori în chip de om, şi arhanghelul i-a dezvăluit treptat învăţăturile Coranului. Aşadar, un om simplu, fără carte, nu tocmai priceput la vorbe, a întemeiat cartea de căpătâi în limba arabă, o scriere complexă, splendidă, de cea mai mare importanţă.

In cele din urmă, Gabriel i-a spus: „Vino în faţă şi predică lumii noua credinţă.”

Soţia lui a fost prima care i-a primit mesajul, apoi un mic grup de discipoli s-au strâns în curând în jurul lui.

„Rugaţi-vă Domnului să fiţi bun cu prizonierii, săracii şi orfanii şi aduceţi-le alinare (…) Hrăniţi-i pe flămânzi, fiţi miloşi şi ajutaţi-i (…) fiţi neclintiţi în judecată, mărturisind în faţa Domnului, de ar fi chiar împotriva voastră, fie părinţii sau neamurile voastre, fie ei bogaţi sau săraci.

Spunea că sunt înconjuraţi de îngeri ori de câte ori se adună un grup de oameni să-şi aducă aminte de Dumnezeu.

A început să propovăduiască în public: mulţimea îl chema să înfăptuiască miracole, dar el refuza. A ţinut să sublinieze că, deşi Iisus a făcut minuni, multă lume nu a crezut în el. „Sunt un om ca toţi ceilalţi, le-a zis.”

Mai târziu s-a dus la Kaaba şi a stat în faţa statuilor zeiţelor lunii. „Nu sunt nimic, sunt doar ce au creat strămoşii voştri!” S-au auzit strigăte furioase. „Nu e alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed e profetul Lui.” Gloata a spus că se poartă ca un nebun periculos.

In următoarele zile, copiii şi sclavii au început să arunce cu pietre în Mahomed pe stradă. Odată a implorat să fie lăsat în oraş şi când s-a întors acasă avea faţa plină de sânge. Zăcea în pat fără speranţă, când a văzut o siluetă intrând în odaie. S-a ridicat tresărind şi dărâmând o cană cu apă.

Era Gabriel, care purta un veşmânt din aur şi aducea o creatură cu trup de cal şi cap de om. Era Buraq, armăsarul ceresc. „Vino să călăreşti cu mine”, i-a spus Gabriel. „îţi voi arăta lucruri măreţe.**

Au zburat deasupra deşertului, spre Ierusalim, unde au văzut scara zărită şi de Iacob. Au urcat pe ea şi când au bătut la porţile de argint ale primului paradis le-a deschis Adam. De acolo au trecut prin cele şapte raiuri, unde s-au întâlnit cu Moise şi Avraam. Au văzut un înger cu trup din foc şi gheaţă şi altul cu şaptezeci de mii de capete. Fiecare cap avea şaptezeci de mii de guri şi fiecare gură avea şaptezeci de mii de limbi, iar fiecare limbă vorbea şaptezeci de mii de graiuri – şi toate îl slăveau pe Dumnezeu.

In cel de-al şaptelea cer era o casă de rugăciune. Gabriel i-a spus că şaptezeci de mii de îngeri trec pe acolo în fiecare zi, iar acum Mahomed se alătura îngerilor care înconjurau de şapte ori casa de rugăciune.

Dumnezeu stătea pe tronul lui deasupra celor şapte raiuri, cu faţa acoperită de şaptezeci de văluri. L-a atins pe Mahomed şi l-a învăţat înţelesul profud al rugăciunii. Apoi a poruncit ca lui Mahomed să-i fie arătaţi cei ce sălăşluiesc în infern, iar pe urmă Buraq l-a dus înapoi la Mecca şi în patul lui.

Cana cu apă pe care o răstumase nu ajunsese încă pe jos.

Asemenea lui Enoh şi Pavel, Mahomed făcuse o călătorie în Rai şi era să schimbe cursul istoriei. Dar, când a încercat să le vorbească despre ea locuitorilor din Mecca, ei au devenit şi mai ostili.

Adevărul era că mesajul de dreptate al lui Mahomed ameninţa privilegiile elitei conducătoare foarte bogate, iar atacul profetului la adresa Kaaba urma să le afecteze şi interesele comerciale. Mahomed a fost izgonit în deşert.

Acolo, printre triburile de beduini, s-a bucurat de mare susţinere. Lumea modernă lua fiinţă în deşert, nu doar datorită mesajelor de libertate şi egalitate, ci şi graţie refuzului lui Mahomed de a înfăptui miracole. Pentru el, lumea materială, cea a simţurilor, era suficient de miraculoasă. In rest, convingea oamenii să îl urmeze pentru că adevărurile universale erau rezonabile. Accentul pus pe raţiune şi logică, pe ce se poate demonstra limpede, avea să facă din islam premisa pentru ştiinţa modernă.

Mahomed a pus umărul la construirea unei simple case de rugăciuni din cărămizi uscate la soare. In faţa ei era o curte în care să se refugieze oamenii fără adăpost.

Mahomed a spus următoarea poveste. Când Dumnezeu a făcut Pământului, forma nu era fixată şi tremura, aşa că Dumnezeu a luat munţii şi i-a pus să ţină locului planeta. Ingerii l-au întrebat:

– Allah, există ceva mai puternic decât munţii?

– Fierul poate străpunge munţii.

– E fierul cel mai puternic?

– Focul topeşte fierul.

– E focul cel mai puternic?

– Apa stinge focul.

– E ceva mai puternic decât apa?

– Vântul.

– O, Dumnezeule milostiv, care e cel mai puternic lucru de pe pământ?

Şi Allah a răspuns:

– Cel mai frumos lucru de pe pământ este omul milos, care aduce alinare. Dacă dă cu dreapta fără să ştie stânga e mai puternic decât orice.

Mahomed avea 52 de ani. Credea că are un mesaj pe care trebuie să-l audă toată lumea, deşi oamenii erau depravaţi, idolatri şi săraci. Solomon vorbise cu înţelepciune, Iisus fusese blând şi făcuse minuni, dar Mahomed îşi dăduse seama că niciunul din ei nu reuşise să-i facă pe toţi să creadă într-Unul Dumnezeu.

A trimis o proclamaţie potrivit căreia oricine voia să-i slujească pe Allah şi pe trimisul lui va trebui să vină la o fântână de lângă Medina. Au venit trei sute de oameni. Cu toţii aveau doar doi cai şi şaptezeci de cămile.

Pe de altă parte, duşmanii lui strânseseră o oaste de două mii de oameni. Mahomed a ridicat stindardul negru al războiului, a luat un pumn de nisip şi l-a aruncat în direcţia lor, spunând: „Să li se citească nedumerirea pe feţe!“ Vântul a purtat nisipul şi a adus îngerii la orizont, semănând groază în „inimile” necredincioşilor. S-a găsit şi o sabie ciudată în nisip şi Mahomed a ridicat-o. Avea şapte metri lungime şi două tăişuri. Duşmanul s-a dat bătut în faţa lui şi a oamenilor săi. După aceea el a zis: „îngerii Domnului ne-au adus azi victoria.”

Când a intrat călare triumfător în Mecca, Mahomed a străbătut străzile pustii spre Kaaba, pe care a încercuit-o de şapte ori. Apoi, alături de ai săi, a sfărâmat idolii până când n-a mai rămas decât praf. Aceeaşi soartă a avut-o şi statuia lui Avraam.

Când şi-au dat seama că Mahomed nu intenţiona să le facă rău, oamenii au început să iasă din case. Se uitau lung la idolii sfărâmaţi. Atunci au auzit un sunet şi au ridicat privirile. „Ridicaţi-vă la rugăciune! Rugăciunea e mai bună decât somnul.” Era un negru, un fost sclav, căruia Mahomed îi făcuse marea onoare de a-l numi primul muezin.

Mahomed a murit în 632. După funeralii, unii oamenii tot vedeau un bătrân ciudat, cu barba albă. Mai întâi, în spatele mulţimii. Dar apoi părea că vine în fugă prin gloată, până când a ajuns lângă cadavru. Acolo şi-a prezentat condoleanţele pentru cei mai apropiaţi discipoli ai lui Mahomed. Pe urmă, după ce bătrânul s-a făcut nevăzut, discipolii au spus că vorbiseră cu Khadir. Pe bătrânul respectiv l-am mai întâlnit, el este unul dintre firele roşii care străbat această carte.