Michael Talbot – Senzatia de membru fantoma

IMG_20160824_095934

SENZAŢIA DE MEMBRU FANTOMĂ ŞI CUM CONSTRUIM O “LUME ACOLO AFARĂ”

Pentru mulţi dintre noi este evident că sentimentele noastre de iubire, foame, mânie, etc, sunt realităţi interne, iar sunetul unei orchestre care cântă, arşiţa soarelui, mirosul pîinii care se coace, etc, sunt realităţi externe. Dar nu este aşa de clar cum creierele noastre ne fac capabili să distingem între acestea două.

De exemplu, Pribram scoate în evidenţă că, atunci când ne uităm la o persoană, imaginea ei este în realitate pe suprafaţa retinei.

Totuşi, noi nu percepem persoana ca fiind pe retina noastră. O percepem ca fiind în “lumea de afară”.

Similar, când ne împiedicăm de degetul de la picior experimentăm durerea în deget. Dar durerea nu este cu adevărat în deget. De fapt este un proces neurofiziologic care se desfăşoară undeva în creierul nostru.

Cum este atunci capabil creierul nostru să ia multitudinea de procese neurofiziologice care reprezintă experienţa noastră, care sunt toate interne, şi să ne păcălească să credem că unele sunt interne, iar altele sunt localizate dincolo de graniţele materiei cenuşii?

Crearea iluziei că lucrurile sunt localizate unde nu sunt este chintesenţa caracteristicilor hologramei. Aşa cum am menţionat, dacă te uiţi la o hologramă, ea pare să aibă extensie în spaţiu, dar dacă îţi treci mâna prin ea, descoperi că nu este nimic acolo.

In ciuda a ceea ce îţi spun simţurile, nici un instrument nu va sesiza prezenţa unei energii sau substanţe anormale acolo unde holograma pare să plutească.

Aceasta pentru că holograma este o imagine virtuală, o imagine care pare să fie unde nu este şi nu se extinde mai mult în spaţiu decât o face imaginea voastră tridimensională pe care o vedeţi când vă priviţi într-o oglindă. Aşa cum imaginea din oglindă este localizată în stratul de argint de pe suprafaţa din spate a oglinzii, locaţia reală a hologramei este întotdeauna în emulsia fotografică de pe suprafaţa filmului pe care este înregistrată.

Dovezi noi despre capacitatea creierului de a ne face să credem că procese interioare sunt localizate în afara corpului vin de la fiziologul Georg von Bekesy, laureat al Premiului Nobel.

Intr-o serie de experimente desfăşurate spre sfârşitul anilor ’60, Bekesy a plasat instrumente vibratoare pe genunchii subiecţilor legaţi la ochi. Apoi a variat caracteristicile vibraţiilor instrumentelor. Astfel, a descoperit că îi putea face pe subiecţii testului să experimenteze senzaţia că o sursă punctiformă de vibraţii sărea de pe un genunchi pe celălalt. A văzut că putea chiar să îi facă să simtă sursa punctiformă de vibraţii în spaţiul dintre genunchii lor. Pe scurt, el a demonstrat că fiinţele umane au capacitatea, după cât se pare, de a încerca senzaţii în locaţii spaţiale unde nu au absolut nici un receptor sensibil.

Pribram crede că lucrările lui Bekesy sunt compatibile cu concepţia holografică şi face mai multă lumină asupra modului în care fronturile de undă care interferează – sau, în cazul lui Bekesy, sursele de vibraţii fizice care interferează – fac creierul să localizeze unele dintre experienţele sale dincolo de graniţele fizice ale corpului.

El simte că acest proces ar putea, de asemenea, să explice fenomenul membrului fantomă sau senzaţia încercată de unele persoane cu amputaţii, că membrul lipsă este încă prezent.

Asemenea indivizi simt adesea crampe stranii, reale, dureri şi furnicături în aceste adaosuri fantomatice, dar poate că ceea ce simt este amintirea holografică a membrului, care este încă înregistrată în modelele de interferenţă din creierele lor.

Your email is never published or shared.