Sorin Modreanu – Marile religii : in Israel

Premonitia

Mozaismul este religia evreilor, apărută încă din sec. al XIII-lea î.e.n. în Palestina. Credinţa lor era în Cartea lor sfîntă, ’Tora”, ce a stat la baza Vechiului Testament, a fost revelată de Iahve profetului mitic Moise.

Elementele dogmatice principale ale religiei sînt: existenţa sufletului ; nemurirea sufletului ; învierea morţilor şi credinţa că Iahve este creator al lumii.

Intre sec. III î.e.n. şi sec. V e.n., Vechiul Testament a fost completat prin ‘Talmud” (în ebraică = studiere), care pe lîngă comentarii la textul Bibliei, formulează normele religioase ale mozaismului.

La sfîrşitul sec. VIII e.n. a apărut doctrina mistică ezoterică a “Cabalei”. Adepţii cabalei invocau un sens ocult al Vechiului Testament, care l-ar dubla pe cel textual.

Demn de remarcat în istoria credinţei religioase a Israelului este grupul de mari profeţi de la Amos la al doilea Isaia. Ei se declară trimişi ai lui Dumnezeu, fiind convinşi de autenticitatea vocaţiei lor, ca izvor al inspiraţiei slujindu-le visul, viziunea, auzirea şi cunoaşterea miraculoasă. Ei profetizează în stare de extaz sau în transă. Profetul Isaia spune că l-a auzit pe Dumnezeu în templul de la Ierusalim (746 î.e.n.). El a anunţat că singura devoţiune constă în a săvîrşi dreptatea şi a face binele, criticînd mulţimea jertfelor.

Creştinismul

Cea mai expresivă doctrină religioasă, monument al spiritualităţii, creştinismul este, în acelaşi timp, una din cele mai răspîndite religii monoteiste, închegată în imperiul roman în sec. I e.n.

Impăratul roman Constantin cel Mare, după sinodul de la Niceea din 325 e.n., declară creştinismul religie oficială a imperiului roman.

Marea Schismă din 1054 e.n. a dus la separarea ortodoxismului de catolicism.

Tezele majore ale dogmatismului creştin constau în credinţa că Dumnezeu este creatorul lumii, că omul este creat de Domnul după chipul şi asemănarea lui, că sufletul este nemuritor.

Noul Testament, elaborat în sec. I-IV, cuprinde faptele apostolilor şi apocalipsul (în greceşte = revelare). El conţine prorociri şi despre Judecata de apoi.

Noul Testament abunda în scrierile sale despre existenţa vieţii după moarte. Evenimentul major cel mai caracteristic al religiei creştine este “învierea din morţi a lui Iisus”.

Evangheliştii consemnează că fiul lui Dumnezeu, devenit “Fiul Omului”, a realizat trei învieri în timpul vieţii sale : învierea lui Lazăr (Ioan 39-45), învierea fiicei lui Iair (Luca 49-56) şi învierea fiului văduvei din Nain (Luca 11-15).

Este semnificativ faptul legat de învierea lui Lazăr, ce avea cîteva zile de la deces şi corpul începuse să intre în descompunere. Iisus a spus să se ridice piatra de pe mormânt, dar Marta, sora lui Lazăr, La zis : “Doamne, deja miroase, că este a patra zi”.

In Noul Testament mai sînt amintite două învieri, efectuate de apostolii Petru şi Pavel, şi anume cea a uceniţei Tavita din insula Iope şi cea a lui Eutihie din Troia.

In ce priveşte nemurirea sufletului, merită să fie menţionată ancheta evocată de Eugen Celan în cartea sa, anchetă făcută pe 23 de milioane de persoane în 1965 în S.U.A. de Institutul Gallup.

Tema sondajului a fost : “Credeţi că sufletul dv. va trăi după moarte ?”

Răspunsul a fost : 75% Da, 10% Nu, 15% Fără opinie.

Concluzii:

Religia este soluţia exemplară a oricărei crize existenţiale şi face posibilă, spune Mircea Eliade, existenţa deschisă spre valorile supreme care-i permit în acelaşi timp omului să depăşească situaţiile personale.

Nonreligia echivalează cu o nouă cădere a omului. Omul areligios ar fi pierdut capacitatea de a trăi conştient religia şi prin urmare de a o înţelege şi a şi-o asuma.

Omul modem areligios coboară din cel religios fie că vrea, fie că nu ; el este opera acestuia. Orice ar face el, este un moştenitor şi nu-şi poate aboli definitiv trecutul, spune acelaşi autor.

In continuare, Mircea Eliade susţine că omul cel mai pronunţat areligios încă mai ascunde în adîncul fiinţei sale comportamentul orientat religios, iar la moderni care se declară areligioşi, religia şi mitologia s-au “ocultat în tenebrele inconştientului”.

In epoca contemporană, o problemă de stringentă actualitate care se pune în conexiune cu religia este cea a “dovezilor”.

Deşi Eugen Celan afirmă că celebra formulă : “crede şi nu cerceta” a fost pusă în mod fals pe seama scrierilor biblice, consider totuşi că ar merita o scurtă analiză, spre a semnala şi unele laturi neevidenţiate de autor. Nicăieri in Biblie, spune Eugen Celan, nu există un asemenea text, ci, dimpotrivă, prin gura apostolului Pavel, este dat îndemnul : “ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”.

In cursul evoluţiei sentimentului religios, s-a constatat că îndemnul apostolului Pavel a fost prea puţin respectat şi poate chiar, în foarte multe cazuri, în sprijinul fenomenului religios nu au fost aduse probe concrete, ba chiar au fost neglijate sau ocolite, iar cercetările au fost lăsate în seama ştiinţei.

In majoritatea cazurilor, prin diversele manifestări de cult, accentul din timpul ritualurilor s-a axat pe sentimentul religios, pe credinţă şi mai puţin pe argumente teoretice şi practice ale existenţei sufletului.

Pentru omul modem de cultură şi de ştiinţă, nevoia de probe autentice se pare că este imperios necesară, pentru ca el să poată admite că lumea prezintă întotdeauna o valenţă supranaturală şi că moartea nu pune capăt vieţii, ea nefiind decît o modalitate de trecere a existenţei umane în altă existenţă tot atît de viabilă.

In acest context, pentru omul de cultură, pentru savant, pentru cei care cauta adevărul analizînd fenomenele, în cazul de fată, fenomenul religios, credinţa singură nu poate în totalitate să satisfacă toate exigenţele, fiind necesară şi prezenţa unor dovezi a căror oportunitate şi obiectivism ar putea să risipească incertitudinile.

Nu trebuie uitat totuşi că omul modem se constituie printr-o serie de negaţii şi refuzuri, dar continuă să fie influenţat de realităţile religioase de care, treptat, în decursul timpului, s-a dezis.

O lume profană este o descoperire recentă, spune Mircea Eliade şi se întreabă retoric : “Prin ce procese istorice şi în urma căror modificări de comportament spiritual şi-a asumat o experienţa profană ?”

Este un adevăr de necontestat că omul modem areligios, în stare pură nu poate fi găsit sau în orice caz este un fenomen rar întîlnit chiar în grupurile unor societăţi de oameni cu comportament radical desacralizat. Aşa cum se constată, majoritatea celor fără religie nu sînt eliberaţi în realitate de teologie şi mituri; procesul desacralizării existenţei lor a ajuns în cazuri frecvente la forme hibride de magie măruntă şi de religiozitate metamorfozată, amintind în acest sens, după opinia lui Eliade, de nenumăratele mici religii ce forfotesc in toate oraşele modeme, la – sectele şi şcolile pseudoculte.

In asemenea condiţii, cînd omul modem cel care este ateu, cu pretenţii areligioase, care refuză transcendenţa, acceptînd doar relativitatea realităţii datorită unor orientări prea sofisticate, este explicabil îndemnul de a căuta uneori cu febrilitate dovezile despre adevărul sacru, deoarece în el, aşa cum s-a mai afirmat, subzistă amintiri şi nostalgii vagi ale sentimentului şi credinţei religioase abolite.

Reiterînd afirmaţia lui B.P. Haşdeu că “spiritismul (n.n. parapsihologia) este credinţa ştiinţă, ceea ce însemnează că el cuprinde în sine miezul tuturor religiilor fără deosebire”, vom spune că această teză oferă o serie de probe pentru omul instruit şi îndepărtat de sacru, argumente ce nu pot fi ignorate sau eludate.

Your email is never published or shared.