Articole

Jonathan Black – La inceputuri, universul in oglinda

IMG_20151221_154813

 

Cândva, demult, timpul nu exista.

Timpul nu este altceva decât o modalitate de a măsura schimbările de poziţie ale obiectelor în spaţiu şi, aşa cum ştie orice om de ştiinţă, orice mistic şi orice smintit, la începuturi nu existau obiecte în spaţiu.

Spre exemplu, un an măsoară mişcarea efectuată de Pământ în jurul Soarelui. O zi îi trebuie planetei pentru a se roti în jurul axei sale. Iar cum, după propriile lor afirmaţii, la începuturi nu existau nici Soarele şi nici Pământul, autorii Bibliei nu au vrut nicidecum să lase de înţeles că totul în univers a fost creat în şapte zile — în sensul obişnuit al cuvântului „zi”.

In ciuda acestei absenţe iniţiale a materiei, spaţiului şi timpului, ceva trebuie să se fi întâmplat pentru a pune totul în mişcare. Altfel spus, ceva trebuie să se fi întâmplat înainte să existe ceva. Şi din moment ce nu exista nimic când s-a întâmplat ceva pentru prima dată, putem presupune că această primă întâmplare a fost mult diferită de evenimentele despre care discutăm în mod obişnuit în termenii dictaţi de legile fizicii. Ar putea avea oare sens să afirmăm că această primă întâmplare a fost, din unele puncte de vedere, mai degrabă un eveniment mental decât unul fizic?

Ideea evenimentelor mentale capabile să genereze efecte fizice ar putea părea la prima vedere absurdă, însă în realitate este un fenomen cu care ne confruntăm tot timpul. Iată, spre exemplu, ce se întâmplă când îmi vine o idee — de pildă „Pur şi simplu trebuie să întind mâna şi să-i mângâi obrazul”: un impuls activează o sinapsă la nivelul creierului meu, ceva ca un curent electric pune în mişcare un nerv din braţ, iar mâna mi se mişcă.

Ar putea oare acest exemplu banal să ne spună ceva despre originile universului?

La începuturi, un impuls trebuie să fi venit de undeva dar de unde? Câţi dintre noi nu s-au minunat în copilărie văzând primele cristale precipitându-se în paharul cu soluţie chimică, de parcă un impuls se strecura dintr-o dimensiune în cea care îi urma? In cadrul acestei istorii, vom vedea cum, pentru multe dintre cele mai strălucite minţi ale lumii, naşterea universului – misterioasa tranziţie de la non-materic la materie – este explicabilă exact astfel. Ei şi-au imaginat un impuls transmis dintr-o altă dimensiune în dimensiunea noastră, această altă dimensiune fiind, din punctul lor de vedere, mintea lui Dumnezeu.

Câtă vreme vă aflaţi încă în prag, înainte de a risca să vă irosiţi mai mult din timpul dumneavoastră citind această istorie, trebuie să declar limpede că voi încerca să vă determin să luaţi în considerare nişte idei care i s-ar părea fireşti unui mistic sau unui smintit, dar care nu i-ar plăcea deloc unui om de ştiinţă. Nu, savanţii nu ar fi deloc încântaţi de ele.

Pentru cei mai de seamă gânditori ai momentului actual, teoreticieni precum Richard Dawkins, profesor la catedra Charles Simony de popularizare a ştiinţei de la Oxford, şi pentru alţi materialişti militanţi care controlează şi întreţin opinia ştiinţifică asupra lumii, noţiunea de „minte a lui Dumnezeu” nu e cu nimic mai bună decât ideea bătrânelului cu păr alb care sălăşluieşte în ceruri. Este aceeaşi greşeală, susţin ei, pe care o fac copiii şi triburile primitive când îşi închipuie că Dumnezeu trebuie să fie asemenea lor: eroarea antropomorfică. Chiar dacă am accepta că Dumnezeu ar putea exista, spun ei, de ce ar fi „El” aidoma nouă? De ce ar fi mintea „Lui” la fel ca mintea noastră?

Şi trebuie să recunoaştem că aici au dreptate. Fireşte că nu există nici un motiv pentru a crede aşa ceva… fiindcă adevărul este exact contrar. Cu alte cuvinte, singurul motiv pentru care mintea lui Dumnezeu ar putea fi ca a noastră este acela că mintea noastră a fost făcută astfel încât să semene cu a Lui – altfel spus, că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

Şi exact în acest fel decurg lucrurile în cartea de faţă, fiindcă în această istorie, totul este invers.

Totul aici este cu susul în jos şi cu dosul pe dinafară. In paginile care urmează, veţi fi invitaţi să vă gândiţi la acele lucruri la care nici unul dintre cei care apără şi menţin opiniile încetăţenite nu şi-ar dori să vă gândiţi. Veţi fi ispitiţi să abordaţi idei interzise şi să încercaţi filozofii pe care liderii intelectuali ai epocii noastre le consideră eretice, stupide şi nebuneşti.

Daţi-mi voie să vă asigur că nu voi încerca să vă atrag în dezbateri academice şi nici să vă conving prin intermediul argumentaţiei filozofice că vreuna dintre aceste idei interzise este corectă. Argumentele oficiale pro şi contra pot fi găsite în lucrările ştiinţifice standard, menţionate în cuprinsul notelor de final. Vă voi cere însă să vă extindeţi limitele imaginaţiei. Aş vrea să vă imaginaţi cum ar fi dacă aţi percepe lumea şi istoria sa dintr-un punct de vedere aflat la polul opus faţă de cel cu care aţi fost învăţat. Cei mai de seamă gânditori ai zilelor noastre ar fi oripilaţi şi în mod cert v-ar sfătui să nu vă jucaţi cu asemenea idei şi în nici un caz să zăboviţi asupra lor cât timp veţi citi această carte.

De fapt, s-au depus eforturi concertate de a eradica din lumea întreagă orice amintire şi orice urmă a acestor idei. Elita intelectuală a prezentului este de părere că, dacă le permitem să revină, chiar şi pentru scurt timp, în imaginaţia omenirii, riscăm să regresăm până la formele de conştiinţă aborigene, atavice, un marasm mental de care ne-am străduit milenii de-a rândul să scăpăm.

Prin urmare, ce s-a întâmplat, conform acestei istorii, înainte de a exista timpul? Care a fost evenimentul mental primar?

Conform poveştii noastre, Dumnezeu a reflectat asupra Sa. Altfel spus, a privit într-o ogjindă imaginară şi a văzut viitorul. Şi-a imaginat fiinţe asemănătoare cu El însuşi. Şi-a imaginat fiinţe libere, înzestrate cu forţă creatoare, capabile să iubească atât de inteligent şi să gândească atât de iubitor, încât să se poată transforma pe ele însele şi pe altele asemenea lor în propria lor esenţă interioară. Fiinţe care îşi puteau extinde limitele raţiunii pentru a îmbrăţişa universul în totalitatea sa, iar în adâncul inimii lor reuşeau să-i disceamă tainele cele mai subtile. Uneori, dragostea în sufletul lor aproape că pierea, dar alteori izbuteau să afle o fericire profundă dincolo de limitele disperării, iar câteodată găseau sensuri de cealaltă parte a nebuniei.

Pentru a vă pune în locul lui Dumnezeu, trebuie să vă imaginaţi că vă priviţi propria reflexie într-o oglindă. Prin forţa voinţei, faceţi astfel încât imaginea pe care o vedeţi să prindă viaţă şi să-şi asume o existenţă independenta.

Aşa cum vom vedea în capitolele următoare, conform istoriei „în oglindă” învăţate în cadrul societăţilor secrete, exact aşa a procedat Dumnezeu, reflexiile sale – oamenii – formându-se treptat, în etape, şi dobândind o existenţă independentă ajutaţi, îndrumaţi şi îndemnaţi de El pe parcursul unor perioade foarte, foarte lungi.

Oamenii de ştiinţă ai zilelor noastre vă vor spune că, în cel mai negru ceas al disperariii nu are nici un rost să vă ridicaţi privirile către ceruri, revărsându-vă preaplinul ininţii fiindca nu veţi afla nici un răspuns acolo; stelele nu vă vor privi decât cu indiferenţă. Misiunea omului, cred ei, este aceea de a se dezvolta, a se maturiza şi a învăţa să accepte această indiferenţă.

Universul pe care îl descrie cartea de faţă este diferit, fiindcă a fost creat cu gândul la omenire. Conform acestei istorii, universul este antropocentric, fiecare particulă a sa având ca ţel omul. Acest univers ne-a adăpostit, ne-a hrănit şi ne-a alinat în decursul mileniilor, contribuind la evoluţia fenomenului unic care este conştiinţa umană şi îndrumându-ne pe fiecare dintre noi, ca indivizi, spre marile momente ale vieţii. Atunci când plângem, universul se întoarce spre noi cu compasiune. Când ne apropiem de una dintre marile răscruci ale vieţii, întregul cosmos îşi ţine răsuflarea, pentru a vedea ce cale alegem.

Oamenii de ştiinţă vorbesc despre misterul şi enigmele universului, despre atracţia gravitaţională care uneşte toate particulele constituente. Ne îndreaptă atenţia asupra unor lucruri uimitoare, de pildă că fiecare dintre noi conţine în fiinţa sa milioane de atomi care s-au aflat odinioară în corpul lui Iulius Cezar. Ne spun de asemenea că suntem praf de stele, dar numai în sensul, oarecum dezamăgitor, că atomii care ne compun s-au format din hidrogenul unor stele care au explodat cu mult înainte ca sistemul nostru solar să se fi format. Fiindcă important este următorul fapt oricum ar formula teoria, cu retorica lor referitoare la mister şi enigme, universul pe care îl promovează ei este unul al forţelor oarbe.

In universul „ştiinţific”, materia a apărut înaintea minţii. Mintea este de fapt un accident al materiei, insubstanţial şi fără legătură cu ea; un savant a mers chiar până acolo încât a caracterizat mintea drept o „boală a materiei”.

Pe de altă parte, în universul de tip mintea-înaintea-materiei, descris în cartea de faţă, conexiunea dintre minte şi materie este mult mai strânsă; de fapt, este o conexiune vie, dinamică. Totul în acest univers este viu şi conştient într-o anumită măsură, şi totul răspunde, sensibil şi inteligent, la cele mai adânci şi mai subtile nevoi ale noastre.

In universul minţii-înaintea-materiei, aceasta din urmă a apărut din mintea lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, a fost creată pentru a oferi condiţiile în care mintea umană săpoată exista. Iar mintea umană este în continuare punctul focal al universului, care o hrăneşte şi îi satisface nevoile. Materia este manipulată de mintea omului — poate nu la acelaşi nivel, dar în acelaşi mod în care este manevrată de mintea lui Dumnezeu.

In anul 1935, fizicianul austriac Erwin Schrodinger a pus la punct un celebru experiment teoretic, cunoscut sub numele de Pisica lui Schrodinger. Acesta era menit să demonstreze modul în care se modifică evenimentele atunci când sunt observate. In realitate, experimentul nu facea altceva decât să ia învăţăturile societăţilor secrete cu privire la fenomenele cotidiene şi să le aplice la domeniul subatomic.

La un moment dat în copilărie, poate fiecare dintre noi s-a întrebat dacă un copac ce cade în pădure face intr-adevăr vreun zgomot atunci când nu există nimeni care să-l audă. Fireşte, ne spunem noi, un sunet care nu poate fi auzit de nimeni nici nu poate fi descris ca un sunet. Societăţile secrete sunt de părere că adevărul nu este departe de această idee. Conform lor, un copac cade într-o pădure oarecare, oricât de izolată ar fi aceasta, numai pentru ca undeva, cândva, cineva să fie afectat de el. Nimic nu se întâmplă, nicăieri în univers, decât în interacţiune cu mintea omenească.

In experimentul lui Schrodinger, o pisică este închisă într-o cutie împreună cu un material radioactiv al cărui risc de a ucide animalul este de cincizeci la sută. Ambele probabilităţi de cincizeci de procente – ca pisica să fie vie şi ca pisica să fie moartă -rămân, ca să spunem aşa, suspendate în timp până ce deschidem cutia ca să vedem ce e înăuntru, şi numai atunci se produce cu adevărat un eveniment sau altul: moartea sau supravieţuirea felinei. Privind in cutie, la pisică, o putem ucide sau o putem salva. Societăţile secrete au susţinut dintotdeauna că lumea de zi cu zi se comportă într-un mod similar.

In universul societăţilor secrete, o monedă aruncată în aer, în condiţii de laborator strict controlate, va ateriza cu capul în sus în cincizeci la sută din cazuri şi cu pajura în sus în celelalte cincizeci de procente, în conformitate cu legile probabilităţii. Dar aceste legi rămân invariabile numai în condiţii de laborator. Altfel spus, legile probabilităţii sunt aplicabile doar atunci când subiectivitatea umană a fost în mod deliberat exclusă. In condiţii normale, când fericirea fi speranţele de împlinire ale cuiva, depind de o aruncare a zarurilor, legile probabilităţii sunt încălcate. Iar în joc intră legi mai profunde.

In prezent, suntem cu toţii de acord cu ideea că stările emoţionale ne afectează trupul fizic şi că, mai mult decât atât, sentimentele şi emoţiile adânc înrădăcinate pot provoca schimbări profunde şi de durată, pozitive sau negative, la nivelul organismuluiceea ce numim efecte psihosomatice. Dar în universul descris în cartea de faţă, starea emoţională afectează în mod direct şi materia aflată în afara corpului uman în universul psihosomatic, comportamentul obiectelor fizice în spaţiu este determinat în mod direct de stările mentale, fără ca noi să facem ceva efectiv în acest sens. Altfel  spus, putem afecta materia prin modul în care o privim.

In Chronicles: Volume One, memoriile sale recent publicate, Bob Dylan scrie despre ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un individ să poată schimba epoca în care trăieşte. Pentru a reuşi acest lucru, „e nevoie să deţii putere şi control asupra spiritelor. Eu am făcut-o o dată…” Şi susţine în continuare că asemenea persoane pot „.. .vedea în inima lucrurilor, pot sesiza adevărul lor — nu metaforic vorbind — ci pot vedea în realitate, ca atunci când pătrunzi cu privirea într-un metal şi-l faci să se topească, pot vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, cu cuvinte dure şi putere de pătrundere extremă.”

Remarcaţi sublinierea făcută, şi anume că nu vorbeşte metaforic, ci că se referă în mod explicit şi literal la o înţelepciune străveche, puternică, păstrată în cadrul societăţilor secrete, o înţelepciune însuşită de marii artişti, scriitori şi gânditori care au făurit cultura şi civilizaţia lumii. In inima acestei înţelepciuni se află convingerea că resorturile cele mai adânci ale vieţii noastre mentale sunt totodată resorturile la fel de adânci ale lumii fizice, fiindcă în universul societăţilor secrete, întreaga chimie este opsibochimie, iar modul în care conţinutul fizic al universului răspunde la acţiunea psihicului uman este guvernat de legi mai puternice şi mai profunde decât cele ale ştiinţelor fizice, materiale.

Este important să ne dăm seama că prin aceste legi profunde se înţelege mai mult decât simpla „mână norocoasă” la jocurile de noroc sau accidentele ce par a se întâmpla în şiruri de câte trei. Pentru societăţile secrete, acestea sunt legi imprimate în ţesătura fiecărei vieţi umane, la cel mai intim nivel, dar şi tiparele ample şi complexe de tip providenţial, care au conturat istoria lumii. Teoria prezentată în această carte susţine că istoria are o structură mai adâncă şi că evenimentele pe care ni le explicăm de obicei în termeni de politică, economie sau dezastre naturale pot fi percepute mai convingător din punctul de vedere al altor tipare, de ordin spiritual.

Intregul mod de a gândi invers, cu susul în jos şi dosul în afară, al societăţilor secrete, tot ce pare bizar şi incredibil în materialul care urmează izvorăşte din convingerea că mintea a precedat materia. Nu dispunem aproape de nici o dovadă pentru a decide ce anume să credem despre ceea ce s-a întâmplat la începutul timpului, însă alegerea pe care o facem are implicaţii uriaşe pentru modul în care înţelegem lumea şi funcţionarea ei.

Dacă sunteţi de părere că materia a apărut înaintea minţii, trebuie să găsiţi o explicaţie pentru felul în care combinarea întâmplătoare a substanţelor chimice a dus la formarea conştiinţei — ceea ce este dificil. Dacă, pe de altă parte, credeţi că materia a fost un fel de precipitat al minţii cosmice, aveţi în faţă o problemă la fel de complicată: aceea de a explica modul în care s-a întâmplat acest lucru, de a oferi un cadru de lucru.

De la preoţii din templele egiptene până la societăţile secrete de astăzi, de la Pitagora la Rudolf Steiner, marele iniţiat austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, acest tipar a fost totdeauna conceput ca o serie de gânduri emanate de mintea cosmică. La început existând doar mintea în stare pură, mai târziu aceste emanaţii au devenit un soi de protomaterie, energie a cărei densitate a crescut până ce s-a transformat în materie eterică, mai diafană decât gazele, lipsită de orice particule. In cele din urmă, acele emanaţii au devenit materie gazoasă, apoi lichidă şi în cele din urmă solidă.

Kevin Warwick este profesor de cibernetică la Universitatea Reading şi unul dintre cei mai de seamă creatori de inteligenţă artificială la nivel mondial. Lucrând intr-o rivalitate amicală cu colegii săi de la Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, el a creat roboţi capabili să interacţioneze cu mediul in care se află, să inveţe şi să-şi ajusteze comportamentul în funcţie de acesta. Roboţii săi demonstrează un grad de inteligenţă comparabil cu cel al unor animale inferioare, precum albinele, in decurs de cinci ani, susţine el, roboţii vor atinge nivelul de inteligenţă al pisicilor, iar peste un deceniu vor fi cel puţin la fel de inteligenţi precum oamenii. Warwick este de asemenea în curs de a pune la punct o nouă generaţia de computere robotizate care, speră el, vor putea proiecta şi fabrica alte computere fiecare nivel generându-l pe cel imediat inferior.

In conformitate cu cosmologii din Antichitate şi cu societăţile secrete, emanaţiile minţii cosmice trebuie percepute în mod similar, ca acţionând în sens descendent, de la principiile mai înalte, mai puternice şi mai cuprinzătoare, spre cele mai înguste, cu caracter particular, fiecare nivel creându-l şi guvernându-l pe cel inferior lui. De asemenea, aceste emanaţii au fost întotdeauna privite ca fiind într-un anume sens personificate şi inteligente.

Când Kevin Warwick şi-a prezentat descoperirile în faţa colegilor de la Royal Institute, în anul 2001, a fost criticat de unii dintre ei pentru că a sugerat că roboţii lui sunt inteligenţi şi, prin urmare, conştienţi. De netăgăduit însă este faptul că creierul acestor roboţi se dezvoltă într-un mod relativ organic. Ei îşi formează ceea ce ar putea fi foarte bine numit personalităţi, interacţionează cu alţi roboţi şi fac alegeri ce depăşesc toate programele instalate în ei. Kevin a susţinut că roboţii lui nu au, probabil, o conştiinţa cu toate caracteristicile celei umane, dar, la urma urmei, nici câinii nu au. Câinii sunt conştienţi într-un mod câinesc, a insistat el, iar roboţii sunt conştienţi în modul lor propriu. Desigur, din anumite puncte de vedere, precum abilitatea de a face instantaneu complexe calcule matematice, roboţii dovedesc o conştiinţă superioară celei umane.

Am putea privi conştiinţa emanaţiilor minţii cosmice într-un mod similar. Ne-am putea aminti, de asemenea, de maeştrii spirituali tibetani despre care se spune că au capacitatea de a forma, prin vizualizare şi concentrare intensă, un tip de gânduri numite tulpas. Fiinţele rezultate — le-am putea numi fiinţe-gând — ating un anume fel de viaţă independentă şi îndeplinesc voinţa stăpânului lor. In mod similar, Paracelsus, magul elveţian din secolul al XVI-lea, scria despre ceea ce el numea un „aquastor“, o fiinţă formată prin forţa imaginaţiei concentrate, care poate dobândi o viaţă proprie, iar în anumite circumstanţe poate deveni vizibilă şi chiar tangibilă.

La cel mai de jos nivel al ierarhiei, în conformitate cu doctrina secretă străveche a oricărei culturi, aceste emanaţii, aceste fiinţe-gând ale minţii cosmice, se întrepătrund atât de strâns, încât creează aparenţa de materie solidă.

In prezent, dacă am dori să găsim un limbaj capabil să descrie acest fenomen straniu, ne-am putea îndrepta atenţia spre mecanica cuantică, dar în cadrul societăţilor secrete, întrepătrunderea forţelor invizibile pentru a crea aparenţa lumii materiale este concepută ca o reţea de lumină şi culoare sau — pentru a folosi un termen din alchimie — Matricea.

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture