site
	stats

Jonathan Black – Jung si Daimonul sau

IMG_20150914_084635

Toată viaţa lui Cari Gustav Jung, a fost obişnuit cu misterele. Când era copil şi-a examinat viaţa interioară şi visele, adesea mai impresionante decât trăirile din stare de veghe. Mai târziu i s-a părut că psihiatria, la a cărei îmbogăţire contribuia, e în pericol să devină prea axată pe evaluarea bolilor mintale din exterior, pe categorisirea unor atitutudini comportamentale. Ii lipsea, credea el, o abordare a experienţei interioare pe care o găsise citindu-l pe Emmanuel Swedenborg. Influenţat de această lectură, Jung a început să conceapă un limbaj bazat pe propria lui experienţă subiectivă şi, asemenea lui Swedenborg, va ajunge să creadă că o parte din suflet există în afara timpului şi a spaţiului.

In 1914, când trecuse de 30 de ani şi ieşise din umbra lui Freud, a început o serie de experimente pe el însuşi. Era influenţat de Ludwig Staudenmaier, un profesor de chimie experimentală, care publicase Magic as an Experimental Science, studiu bazat pe diferite experimente făcute pe sine însuşi, printre care scrierea automată.

Jung avea să descrie proiectul ca pe „o cufundare în întunericul necunoscutului”. Demersul a presupus şi examinarea propriilor lui visuri. Intr-un vis îl văzuse pe viteazul erou german Siegfried pe vârful unui munte, apărând odată cu primele raze ale soarelui. Apoi Siegfried a coborât în viteză muntele într-un car din oase omeneşti. In vis, Jung a luat o puşcă şi a tras în el, ucigându-l.

La vremea aceea, cel mai cumplit masacru din istoria omenirii avea loc pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial, la mică distanţă de vila lui Jung de pe malurile Lacului Lucerna. In caz că a încercat să nu ia în seamă zgomotul luptelor în timp ce făcea experiemente cu gândurile, nu a reuşit. Casa lui a devenit bântuită. Fiica lui mai mică a văzut o figură albă, fantomatică, trecând prin camerele de la etaj. Noaptea cineva i-a tras pătura din cap fiicei celei mari şi la un moment dat au auzit toţi sunând la uşă, deşi vedeau clar că nu era nimeni acolo.

In alt vis Jung s-a pomenit într-un ţinut mohorât, fără soare, care i s-a părut că era tărâmul morţilor. A întâlnit un bătrân cu o barbă albă, lungă, care s-a prezentat drept Ilie. Pe bătrânul profet îl însoţea Salomeea, o tânără frumoasă. Jung a fost surprins să-i vadă pe cei doi împreună. Un cuplu ciudat, s-a gândit. Poate s-ar fi mirat mai puţin dacă ar fi cunoscut opera contemporanului său Rudolf Steiner, care a scris mult despre Ioan Botezătorul ca reîncarnare a lui Ilie.

Atât Jung, cât şi Steiner au fost influenţaţi enorm de misticismul lui Goethe. Primul a văzut în Faust – ca şi în legenda lui Siegfried – o profeţie despre soarta Germaniei, o ţară şi un popor care aspirau la idealism şi se străduiau să-l atingă, dar erau condamnaţi să ajungă ucigaşi. In Faust, spunea el, poporul german se pregătea inconştient pentru viitoarea catastrofă.

In poemul lui Goethe, Faust ie aduce moartea lui Philemon şi Baucis, doi soţi în vârstă, care se iubeau ca-n prima zi. In mitologia greacă, ei sunt amabili şi primitori cu zeii travestiţi care vin în casa lor. Chiar dacă n-au destulă mâncare, îşi taie singura lor gâscă pentru oaspeţi. După ce pleacă zeii, umila căsuţă se preface într-un templu de aur şi, când mor, sunt preschimbaţi în doi copaci care îşi împletesc drăgăstos ramurile.

La câtva timp după ce îi apar în vis Ilie şi Salomeea, Jung îl vede pe Philemon. Bătrânul avea să iasă din visele sale şi să intre în viaţa lui, devenindu-i mentor, daimon. Nouă întruchipare a înţelepciunii, Philemon îl depăşea chiar şi pe Ilie, iar Jung se plimba cu el în grădină, cufundându-se în conversaţii cu el.

Când l-a întâlnit pentru prima dată în vis, Philemon petrecea în Rai, având aripi ca ale unui pescăruş. Asemenea lui Ilie, era un bătrân cu barbă, dar avea coarne de taur şi şchiopăta de un picior. Ducea o legătură cu patru chei, pe una ţinând-o ca şi cum ar fi fost gata să deschidă ceva.

Jung a început să facă un portret al lui Philemon, iar într-una din zilele în care se ocupa cu pictura se plimba prin grădină, când a găsit un pescăruş mort. Pescăruşii sunt rari în regiunea aceea – Jung nu va mai vedea altul cincizeci de ani – şi întâmplarea a fost pentru el un exemplu pentru ceea ce avea să numească mai târziu „sincronicitate”: coincidenţă prin intermediul căreia universul încerca să-i spună ceva foarte important.

A ajuns să-şi dea seama că, deşi iniţial îl întâlnise în cadrul unei experienţe interioare, Philemon avea o existenţă independentă de el şi ştia multe lucruri pe care el, Jung, nu le ştia.

Mai târziu, când Jung s-a întâlnit cu un prieten al lui Ghandi şi l-a întrebat de guru al său, indianul i-a răspuns că guru al său era Shankaracharya. Jung l-a întrebat, oarecum uimit, dacă se referea la reformatorul hinduismului din secolul al VIII-lea. Indianul a spus că da, într-adevăr, la el se referea şi i-a explicat că unii guru trăiau şi îi învăţau pe alţii în formă de spirite, aşa că Jung a înţeles de ce Philemon e mentorul lui.

Aşa cum am văzut, numele îi vine din miturile greceşti, dar apariţia sa sugerează şi tradiţii egiptene şi gnostice. Mai târziu Jung va afirma că bătrânul înţelept venea din Alexandria, oraşul în care se întâlnesc Orientul cu Occidentul, şi că le fusese mentor şi lui Buddha, Mani, Iisus Hristos şi Mahomedtuturor celor care au comunicat cu Dumnezeu. Aripile pescăruşului lui Philemon amintesc şi de Sfântul Graal, pentru că Parsifal a fost călăuzit spre Castelul Graalului de regele-pescar, care s-a dovedit a fi şi paznicul acestuia, iar Jung va avea un vis în care va trece o mare ca să aducă înapoi Sfântul Graal.

Explorând subconştientului, a ajuns să creadă că, deşi creştinismul e în centrul oricărei înţelegeri a universului şi a istoriei sale, doctrina Bisericii ajunsese prea mărginită pentru a explica marea varietate a experienţelor religioase. A scris Paracelsus ca Fenomenon al Spiritului şi a cercetat alchimia rozacrucienilor, care cuprinde elemente preluate de la Paracelsus. A studiat viaţa lui Iisus Hristos în relaţie cu astrologia, pe care Biserica nu mai avea voie să o transmită mai departe, şi cu chakrele din practica religioasă orientală. Poate că a fost la fel de influent ca Rudolf Steiner pentru mişcarea New Age, care a înflorit în secolul XX.

In Cartea roşie, care cuprinde jurnalele despre experienţele sale onirice, psihanalistul povesteşte cum a dat de Philemon în timp ce stropea lalelele din grădină. Şi a cunoscut-o şi pe Baucis. Stătea liniştită la fereastra de la bucătărie şi se uita la Philemon şi la stropitoare.

Cei doi erau foarte în vârstă, înceţi şi extenuaţi. Orizonturile lor nu păreau să treacă dincolo de lalele. Apoi Jung observă câteva cărţi de magie cabalistică şi hermetică pe rafturile unui dulăpior. Jung îl strigă pe bătrân.

Mai întâi acesta nu-l aude, dar apoi se întoarce tremurând şi vrea să ştie ce face Jung acolo.

Psihanalistul răspunde că oamenii i-au spus tot ce ştie despre magie şi îl întreabă pe Philemon dacă o să-i vorbească despre asta.

Bătrânul îi răspunde că nu are nimic de spus. Când Jung insistă, îi mărturiseşte că el ajută bolnavii şi săracii folosindu-şi mila pentru ei. La asta se reduce tot.

Jung insistă în continuare, iar Philemon îi cere să nu mai fie aşa de impertinent. Dar Jung încercă să afle ceva de la el, bătrânul spunându-i în cele din urmă că magia „este aspectul negativ a ceea ce poate să ştie cineva”, adică „exact tot ce scapă înţelegerii”.

Jung stăruie mai departe, dorind detalii, dar Philemon îl avertizează că nu-l mai ascultă. Incă încercă să se folosească de raţiune şi asta nu e bine.

Jung se simţe ameţit şi pleacă pe stradă, departe de casă şi de grădină. Aude vecinii vorbind despre cum l-au văzut discutând îndelung cu Philemon şi cred că el îi ştie taine…

Mai târziu, i se arată într-o viziune bătrânul, care râde în grădina lui la miezul zilei. Nuanţele albăstrii ale morţilor suspină în umbra casei şi a copacilor. Acum îl vede pe Philemon vorbind cu o umbră albastră, care stă mai departe de celelalte, o umbră ce pare întunecată de suferinţă şi are sânge pe frunte. Umbra, îşi dă el seama, este Iisus Hristos.

„Când te uiţi îndelung într-o prăpastie, prăpastia se uită îndelung la tine”, spunea Nietzsche. Dialogurile din Cartea roşie sunt influenţate de Aşa grâit-a Zarathustra. Jung nu cercetează doar diferitele dimensiuni ale experienţei religioase din diverse tradiţii, ci vrea şi să se confrunte cu aspectele sale întunecate şi dificile. Vrea să facă parte dintr-o tradiţie de gândire despre viaţă şi lume care este, cum a zis el însuşi, „nepopulară, ambiguă şi periculoasă”.

„Sensul existenţei mele este că existenţa mi-a pus o întrebare”, nota el.

Unii experimentează viaţa astfel. Alţii nu insistă asupra tainei. Acceptă viaţa şi şi-o trăiesc mai departe. Cred că aceste două categorii de oameni nu se vor înţelege niciodată.

Jung s-a trezit în pat. Era într-o cameră de hotel. Se retrăsese acolo după o conferinţă. Il durea tare fruntea şi simţea că un pacient al lui se sinucisese. Mai târziu a făcut cercetări şi i s-a confirmat că pacientul său se împuşcase exact în momentul în care el se trezise.

Pe 11 februarie 1944, când avea 68 de ani, Jung a căzut şi şi-a rupt un picior. Complicaţiile n-au întârziat să apară. A avut un atac de cord şi şi-a pierdut cunoştinţa.

A urmat un vis sau o viziune în care plutea în afara corpului, peste deşertul din Peninsula Arabică şi vârfurile înzăpezite ale Munţilor Himalaya. Apoi a coborât pe pământ şi a văzut un templu hindus. A înţeles că toate răspunsurile la întrebările sale, toată munca lui de o viaţă se află în templul acela. Apoi i-a apărut doctorul care îl îngrijea şi i-a spus că încă nu-i bătuse ceasul. Doctorul fusese trimis să-l aducă înapoi.

Pe 4 aprilie, Jung S-a simţit destul de bine să se ridice în capul oaselor în pat, dar simţea o mare povară pe suflet. Ştia din vis că prietenul lui, doctorul, se sacrificase pentru ca el să se însănătoşească şi să trăiască spre a-şi desăvârşi opera. In aceeaşi zi doctorul a căzut la pat, învins de septicemie, şi a murit peste câteva zile.

Inainte să încep documentarea pentru această carte eram impresionat după ce citisem din întâmplare câteva mărturii ale unor oameni care au văzut îngeri în Primul Război Mondial, cum ar fi îngerii de la Mons, şi mă inspirase o nuvelă a scriitorului ocultist Arthur Machen, publicată în Evening News, pe care mulţi o confundau cu un reportaj. Dar lectura recentă m-a convins că nu putea fi adevărat.

Trupele franceze, belgiene şi britanice au fost spulberate de germani lângă orăşelul Mons. Infrângerea definitivă părând aproape sigură, s-a declarat o zi naţională de rugăciune, iar bisericile din Anglia erau pline ochi. Pe câmpul de luptă, englezii păreau la mila germanilor. In timp ce englezii se retrăgeau, cavaleria germană s-a năpustit asupra lor, dar caii nemţilor s-au întors brusc, nevoind să meargă mai departe – ca măgarul lui Balaam. Focul a încetat de ambele părţi şi după aceea mulţi au spus că văzuseră trei, patru sau poate cinci fiinţe în veşminte albe, strălucitoare, plutind în cer, cu spatele întors la britanici şi cu faţa la germani.

Era o seară senină şi foarte caldă, între orele opt şi nouă. Luminile stranii din aer, la nu prea mare distanţă de pământ, erau bine conturate şi nu puteau fi o reflexie a razelor lunii, căci nu erau nori pe cer. Ofiţerii şi soldaţii le-au privit înmărmuriţi cam trei sferturi de oră.

Martorii-cheie au depus mărturii care au fost date publicităţii înainte de 14 septembrie, când s-a tipărit povestea lui Machen. Apariţiile de aici sunt doar ca nişte umbre ce amintesc de fiinţele care i-au învins pe cavalerii francezi la Agincourt, cu totul altfel decât făpturile angelice despre care soldaţi din ambele tabere au povestit că le-ar fi zărit în tranşee.

In martie 1918, trupele britanice şi portugheze care luptau în apropiere de Bethune, în nordul Franţei, erau din nou în primejdie să fie nimicite de germani. Parisul era în pericol. Amintindu-şi ce se întâmplase la Mons, autorităţile au mai declarat o zi naţională de rugăciune. Americanii, care hotărâseră în luna mai să trimită trupe în Europa, le-au sărit în ajutor francezilor.

Din nou avangarda germanilor s-a oprit brusc din mers şi a încetat să tragă. Cineva a auzit o ciocârlie cântând. Ce se întâmpla?

Mai târziu, soldaţii germani luaţi prizonieri au susţinut că văzuseră o brigadă de cavalerie înaintând spre ei, în uniforme albe şi pe cai albi. Din cauza ciudatelor straie albe ale călăreţilor, au presupus că erau forţe coloniale pe care nu le mai întâlniseră înainte. La început, s-au gândit că acei cavalerişti acţionează foarte necugetat, atacând poziţiile germane pe teren deschis. Germanii au lansat obuze şi şi-au îndreptat mitralierele spre ei, dar cavaleria albă tot înainta spre ei, fără să fie doborât niciun singur om, ca o maree uriaşă, copleşitoare.

Your email is never published or shared.