Jonathan Black – Zeul soare se intoarce

IMG_20151221_154813

Palestina ajunsese la o veritabilă răscruce în istoria omenirii. Fiindcă zeii nu mai erau percepuţi ca existând în lumea materială, era necesar ca zeul Soare, Cuvântul, să coboare pe Pământ. Aşa cum vom vedea, misiunea lui era aceea de a planta în craniul uman sămânţa unei vieţi interioare ce avea să devină noua arenă de desfăşurare a experienţei spirituale. Această însămânţare va duce la senzaţia pe care o resimţim cu toţii astăzi, şi anume că fiecare dintre noi are în sine un „spaţiu interior“.

Planul cosmic prevăzuse ca spiritul uman să dobândească un caracter individual, să fie capabil să gândească liber, să-şi exercite libera voinţă şi să aleagă pe cine iubeşte. Pentru a crea condiţiile necesare în acest sens, materia a devenit tot mai densă, până ce fiecare spirit individual s-a izolat în cele din urmă în interiorul propriului său craniu. Astfel, voinţa şi gândirea umană nu mai erau pe deplin controlate de zei, îngeri şi spirite, aşa cum se întâmpla cu un mileniu în urmă, pe vremea războiului troian.

Această nouă stare de lucruri prezenta însă şi pericole. Pe lângă faptul ca omenirea să devină complet izolată de lumea spirituală, exista şi riscul ca oamenii să se izoleze de asemenea total unii de ceilalţi.

Aceasta era marea criză a epocii. Oamenii nu se mai simţeau fiinţe spirituale, fiindcă spiritul uman era în primejdie de a fi sugrumat. Dragostea care ţine laolaltă familii şi triburi, acel sentiment instinctiv, de sânge, precum cel ce-i leagă împreună pe lupii dintr-o haită, era din ce în ce mai puţin prezent în craniile recent rigidizate, în noile oraşe şi cetăţi.

Urmărind această evoluţie spre sentimentul identităţii individuale, am amintit de legea mozaică, un set de reglementări privind viaţa în cadrul comunităţii, aplicate cu stricteţe, de tipul dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Am amintit de asemenea de învăţămintele lui Buddha referitoare la datoria de a resimţi compasiune pentru toate fiinţele vii. In ambele tradiţii putem recunoaşte începuturile obligativităţii morale ca mijloc de dezvoltare şi disciplină individuală. Acum, stoicii din Roma confereau individului un statut politic şi social sub forma drepturilor şi îndatoririlor.

Ca o ironie, prin urmare, exact în epoca în care se forma individualitatea umană, sentimentul că viaţa merită trăită a început să fie în mare parte pierdut. Vărsările de sânge din arena Colosseumului nu sugerează nici măcar existenţa unei idei de valoare a vieţii omeneşti, pentru a nu mai spune nimic despre sanctitatea ei.

Ieshua ben Pandira, conducător al esenienilor, propovăduia puritatea şi compasiunea universală, dar o făcea din punctul de vedere al unei mişcări de retragere şi izolare faţă de lumea exterioară. Stoicii predicau responsabilitatea, dar pentru ei aceasta era o îndatorire lipsită de orice bucurie. „Să nu laşi niciodată viitorul să te tulbure, căci îl vei înfrunta, dacă va fi să fie, cu aceleaşi arme ale raţiunii care te apără azi împotriva prezentului“ – aceasta era filozofia de viaţă a împăratului Marc Aureliu, şi el un stoic. Cuvinte pline de o resemnare obosită.

Omenirea se simţea pradă unui val de suferinţă. Ne putem imagina cum aşteptau oamenii pe cineva care să le spună „Veniţi la mine voi, cei osteniţi, şi eu vă voi da odihna. “

Am văzut că, în sanctuarul de la Eleusis, candidatului la iniţiere îi era prezentat un spic verde de grâu, cerându-i-se să aştepte „timpul sămânţă“. In sanctuarul interior al marilor temple egiptene, celui ce urma a fi iniţiat îi era arătată zeiţa Isis alăptându-l pe Horus. Acest al doilea Horus, acest Horus ce va să vină, avea să fie un nou împărat al zeilor, ce urma să aducă un har divin nou. I se spunea Bunul Păstor, Mielul lui Dumnezeu, Cartea Vieţii sau Adevărul şi Viaţa. Isaia îşi îndemnase poporul să urmeze căile Domnului, făgăduind că păcatele fiecăruia aveau să fie spălate de anticipata venire a lui Mesia. în Egloga a patra, poetul şi iniţiatul Virgiliu prevestea sosirea zeului-om, a Mântuitorului. „Era de aur se va întoarce atunci când primul său născut va coborî din înalt, scria el, [… ] toate păcatele ticăloşiilor noastre trecute vor fi curăţite. “

De fapt, viaţa lui Isus Cristos, conform informaţiilor care ne-au parvenit, poate fi considerată o înlănţuire de evenimente din vieţile predecesorilor săi: fiul unui dulgher şi al unei fecioare, precum Krişna; născut pe 25 decembrie, ca Mithra; vestit de o stea la răsărit, la fel ca Horus; mergând pe apă şi hrănind cinci mii de oameni dintr-un coş mic cu mâncare, aidoma lui Buddha; autor al unor vindecări miraculoase, ca Pitagora; readucând morţii la viaţă, precum Elisei; executat pe un lemn, la fel ca Adonis; înălţându-se la cer ca Hercule, Enoh şi Ilie.

Cu greu găsim în evanghelii fie şi o singură faptă sau pildă a lui Isus care să nu fi fost prefigurată de altele, într-un anume fel. Toţi cei predispuşi la o gândire negativă din acest punct de vedere vor considera cele de mai sus ca o dovadă a faptului că existenţa lui Isus ţine de domeniul fanteziei. In cadrul istoriei secrete însă, aceste similitudini constituie o mişcare de convergenţă universală, în contextul căreia universul în ansamblul său se străduia să dea naştere noului zeu Soare.

Privind reprezentarea de tip imaginativ a naşterii lui Isus, aşa cum a fost ea ilustrată în marile opere de artă ale lumii, şi decodificând-o conform doctrinei secrete, înţelegem modul în care întreaga istorie ocultă a omenirii a culminat cu acest moment. In Maria, recunoaştem prezenţa zeiţei Isis; atunci când Soarele răsare în constelaţia Peştilor, semnul zodiacal al lui Isus, la polul opus al bolţii cereşti se află Fecioara. In Iosif, patriarhul cu toiagul cocârjat, îl identificăm pe Osiris, toiagul simbolizând cel de-ai treilea ochi. Grota în care este frecvent reprezentată naşterea lui Isus este de fapt craniul în care urmează a se petrece noul miracol al conştiinţei. Pruncul din iesle are trupul vegetal al lui Krişna. Boul şi asinul reprezintă cele două epoci care au precedat Era Peştilor — cea a Taurului şi cea a Berbecului. Steaua care îi îndrumă pe magi este spiritul lui Zarathustra („steaua de aur“). Unul dintre magi este Pitagora reîncarnat, cei trei fiind iniţiaţi de profetul Daniel. De asemenea, îngerul care vesteşte păstorilor naşterea lui Isus este spiritul lui Buddha.

Uneori, tradiţia secretă tinde să privească lucrurile cu o simplitate copilărească.

Cele două evanghelii care descriu copilăria lui Isus, cele după Luca şi Matei, prezintă versiuni diferite ale acesteia, începând cu genealogia lui, cu momentul şi locul naşterii, şi sfârşind cu vizita păstorilor în Evanghelia după Luca şi a magilor în cea după Matei. Această deosebire a fost strict păstrată şi redată în arta Evului Mediu, pierzându-se însă ulterior. Deşi în cadrul serviciului religios este trecută cu vederea, teologii din mediile academice recunosc că, dat fiind deosebirea dintre ele, una dintre cele două relatări trebuie să fie falsă, măcar în privinţa aspectelor asupra cărora nu coincid; această concluzie este deranjantă, fireşte, pentru toţi cei care cred că scripturile sunt de inspiraţie divină. In cadrul tradiţiei secrete însă, acest lucru nu constituie nicidecum o problemă, fiindcă cele două evanghelii se referă la doi copii pe nume Isus, între care exista o înrudire misterioasă. Nu erau gemeni, deşi semănau aproape până la identitate.

In textul gnostic al Pistis Sophia, contemporan cu cărţile canonice din Noul Testament şi pe care unii specialişti îl consideră tot atât de autentic, există o relatare ciudată privindu-i pe aceşti doi copii.

Maria vede la un moment dat un băiat care arată exact ca fiul ei şi, fireşte, crede că este el. Dar copilul o uimeşte atunci când îi cere să-i vadă pe fiul ei, pe Isus. Temându-se că are în faţă un soi de demon, Maria leagă copilul de pat şi pleacă pe câmp, căutându-i pe Iosif şi pe Isus, pe care îi găseşte punând araci pentru vie. Când se întorc toţi trei acasă, băieţii se privesc unul pe celălalt, uimiţi, şi apoi se îmbrăţişează.

Tradiţia secretă care urmăreşte procesul subtil, dar complex, prin care au fost îmbinate trupul omenesc şi conştiinţa umană are un fir paralel ce descrie procesul de asemenea extrem de complex al întrupării Cuvântului. In cadrul său, a fost necesar ca unul dintre cei doi copii Isus, cel ce purta în sine spiritul lui Krişna, să-şi sacrifice în mod misterios identitatea individuală, pentru binele celuilalt. Economia spirituală a universului impunea această jertfă, pentru ca băiatul care supravieţuia să fie gata mai târziu, la botez, să primească spiritul cristic. Aşa cum ni se spune în Pistis Sophia, „voi aţi devenit una şi aceeaşi fiinţă“.

Această tradiţie a celor doi prunci Isus a fost păstrată în cadrul societăţilor secrete şi este reprezentată pe portalul nordic al catedralei din Chartres, pe mozaicul din absida bisericii San Miniato de lângă Florenţa şi în picturile multor iniţiaţi, printre care Bordone, Rafael, Leonardo da Vinci şi Veronese.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. [… ] Toate prin El s-au facut. [… ] Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. [… ] în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. “

Autorul Evangheliei după loan face aici o comparaţie între modul în care Cuvântul a creat universul şi misiunea lui Isus Cristos, Cuvântul întrupat. loan prezintă această misiune ca pe un fel de a doua creaţie.

Intr-o vreme în care universul devenise atât de dens încât zeii nu se mai puteau manifesta pe Pământ, în lume a coborât zeul Soare. Misiunea sa era aceea de a planta o sămânţă. Acest sâmbure spiritualizat avea să crească şi să constituie noua arenă în care divinităţile să-şi poate face simţită prezenţa…

Elementul esenţial în acest context, cel care în afara tradiţiei secrete a fost în general ignorat, este faptul că Isus Cristos a creat viaţa interioară.

Am identificat deja o aluzie la această viaţă interioară în vocea slabă auzită de Ilie. In mod similar, în Ieremia, Dumnezeu spune: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor Voi scrie. “ Dar plantarea seminţei Soarelui cu peste două mii de ani în urmă a fost evenimentul decisiv în procesul care a permis fiecăruia dintre noi să simtă că are în propria sa fiinţă un univers de o varietate şi o întindere infinite.

De asemenea, ni se pare că şi ceilalţi au infinitul în ei. In decursul sutelor de ani au fost întrunite condiţiile necesare pentru crearea unui sentiment al identităţii individuale — ceea ce numim astăzi uneori ego sau eu interior. Fără intervenţia zeului Soare însă, acest ego ar fi fost doar un punctişor dur, centrat asupra sa însuşi, interesat exclusiv de propria sa mulţumire imediată şi deschis numai către cele mai josnice interese exterioare; nici un individ nu i-ar fi conştientizat pe vreun altul ca un centru independent al conştiinţei.

Atunci când părinţii i-au dus pe Isus în Templu, în perioada în care „perechea“ lui a dispărut, copilul a uimit prin înţelepciunea sa. El a preluat de la celălalt capacitatea de a citi gândurile, de a vedea adânc în sufletul altora, de a înţelege cum interacţionează aceştia cu lumea spirituală şi de a şti ce să spună sau să facă pentru a-i ajuta. De asemenea, percepea durerea celorlalţi ca pe propria sa suferinţă. Experimenta ceva — darul empatiei — ce nimeni nu mai simţise până atunci.

Odată ce un individ sau un grup restrâns dezvoltă o nouă capacitate, un nou mod de manifestare a conştiinţei, acesta se răspândeşte în lumea întreagă cu o viteză uimitoare. Isus Cristos a dăruit omenirii un nou tip de iubire, o iubire milostivă, bazată pe darul empatiei. O persoană putea transcende limitele existenţei sale izolate, pentru a lua parte la ceea ce se întâmpla în şinele interior al alteia.

Inainte de Cristos, iubirea era de tip tribal sau familial. Acum, individul se putea ridica deasupra legăturilor de sânge, alegând liber pe cine să iubească. La acest lucrus-a referit Isus atunci când, în Evanghelia după Marcu 3: 32, a lăsat impresia că neagă importanţa mamei pentru el şi când, în Evanghelia după Matei 10: 37-8, spunea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. “

Esenţa învăţăturilor ezoterice se referă, înainte de toate, la modul corect de a iubi şi afirmă că, atunci când cooperăm cu forţele ce au creat universul, aceste forţe curg prin noi înşine în aşa fel încât putem deveni conştienţi de prezenţa lor. Procesul este numit taumaturgie sau magie divină.

La acest nivel ori la nivelul „măruntelor, neştiutelor şi repede uitatelor fapte de bunătate şi iubire“ – „calea cea mică“ a Sfintei Thérèse de Lisieux, calea altruismului şi a actelor caritabile banale – noua perspectivă creştină se focaliza asupra vieţii interioare. Dacă vom compara codurile morale anterioare, precum legile lui Moise sau chiar mai vechiul Cod al lui Hammurabi, cu Predica de pe Munte, observăm imediat că primele erau doar nişte reglementări menite să controleze comportamentul în lumea exterioară: nu te închina la idoli, nu fura, nu ucide, nu preacurvi etc. Invăţăturile morale din Evanghelii, pe de altă parte, sunt îndreptate asupra stărilor interioare: „Binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul… cei ce plâng… cei blânzi… cei cu inima curată.

Când anunţă: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“, Isus face o afirmaţie pe care nimeni n-a mai făcut-o înaintea lui, aceea că gândurile pe care le nutrim în inima noastră sunt la fel de reale ca obiectele fizice. Ceea ce gândesc în sinea mea exercită un efect direct asupra istoriei cosmosului. Intr-un univers de tip idealist, intenţia este, desigur, mult mai importantă decât într-unul materialist. In primul, dacă două persoane îndeplinesc exact aceeaşi acţiune în exact aceleaşi circumstanţe, una cu inima deschisă, iar cealaltă nu, consecinţele difera foarte mult. Intr-un mod necunoscut, misterios, starea de spirit influenţează rezultatele acţiunii, aşa cum starea sufletească a unui pictor îşi lasă amprenta asupra lucrărilor sale.

Conform interpretării ezoterice a miturilor elene, ambrozia, hrana zeilor, este dragostea umană. In lipsa ei, zeii se îndepărtează şi puterea lor de a ne ajuta devine limitată. In creştinismul mistic şi ezoteric, îngerii sunt atraşi către noi dacă le cerem ajutorul, dar dacă n-o facem, ei cad într-un soi de zonă crepusculară, într-o stare vegetativă, iar în locul lor asupra noastră îşi exercită influenţa fantome şi demoni ce-şi croiesc drum spre eul nostru inferior.

Desigur, ne putem opune demonilor şi ne putem „antrena“ eul animalic aşa cum am antrena un câine, printr-un proces de repetiţie. In cadrul învăţăturilor ezoterice se spune că este necesară repetarea zilnică a unui exerciţiu meditativ timp de douăzeci şi una de zile dacă vrem să operăm o schimbare profundă a obişnuinţelor noastre.

Dar mai există o parte şi mai adâncă a eului nostru animalic, aflată complet dincolo de pragul conştienţei şi deci inaccesibilă ei. Această parte nu poate fi transformată prin exercitatea voinţei libere, indiferent de gradul de perseverenţă, deoarece degradarea eului animal a pătruns şi în eurile vegetal şi animal.

Pentru a transforma aceste aspecte ale fiinţei noastre, avem nevoie de ajutor supranatural.

Prin urmare, misiunea zeului Soare era aceea de a se cufunda până la cele mai adânci niveluri ale materiei, exercitându-şi influenţa spirituală transformatoare. Zeul Soare are capacitatea de a ajunge până în cea mai materială parte a omenirii, acesta fiind motivul pentru care a fost scris că „nici unul din oasele sale nu va fi frânt“.

Lotusul cu douăsprezece petale radiază în exterior din regiunea inimii şi îi învăluie pe toţi cei pe care îi iubim. El este totodată un organ de percepţie. Lucrul pe care îl iubesc cu adevărat se va deschide în faţa mea şi îmi va dezvălui secretele sale.

Invăluirea cuiva în dragoste în acest fel este un exerciţiu de imaginaţie. Fireşte, imaginaţia nu trebuie confundată cu fantezia: ea este o percepţie adevărată a unei realităţi mai înalte, iar organul corespunzător, atât în Occident, cât şi în Orient, este chakra inimii. La ea s-a făcut referire pe drumul spre Emmaus, când ucenicii care şi-au dat seama cu cine s-au întâlnit îşi spun: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale? “

Când chakra inimii se deschide şi înfloreşte, putem percepe lumea exterioară într-un mod supranatural. O inimă iubitoare îmi poate oferi experienţa conştientă a inimii cosmosului, a inteligenţei afective care se află dincolo de lumea exterioară şi o controlează. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. “

Dragostea acţionează asupra voinţei, dar şi asupra puterilor de percepţie. Când iubim pe cineva cu adevărat, suntem dispuşi să facem orice pentru persoana respectivă.

De aceea înfloreşte chakra inimii atunci când iubirea ne determină să acţionăm aşa cum ne dictează conştiinţa. In acest caz, nu purcedem la drum fără tragere de inimă, ca Marc Aureliu; nu acţionăm cu răceală, fără entuziasm sau autenticitate. Nu ne facem datoria în vreme ce o parte din noi înşine e reticentă şi înciudată, ci acţionăm mânaţi de dragoste şi devotament.

Iniţierea creează o nouă formă de conştiinţă. Ea readuce la viaţă modalităţi de a fi conştient de lumea spiritelor obişnuite în stadiile anterioare ale evoluţiei umane, cu elemente noi însă. Iniţierile lui Pitagora, care au deschis calea epocii de supremaţie a Greciei şi Romei, de pildă, au avut ca ţintă atingerea unei stări de conştiinţă alterată ce presupunea comunicarea liberă cu lumea spiritelor — o situaţie banală şi frecvent întâlnită în vremea lui Ghilgameş şi Ahíle, spre exemplu — dar cu o deosebire esenţială. Iniţiaţii din şcoala lui Pitagora puteau aborda experienţele spirituale trăite într-un mod conceptual, imposibil pentru Ahile sau Ghilgameş.

Patru sute de ani mai târziu, iniţerea lui Isus Cristos introducea un element novator în această ecuaţie, deschizând astfel noi şi extraordinare dimensiuni ale iubirii.

Pentru a înţelege mai bine evenimentele importante descrise în evanghelii, trebuie să examinăm implicarea lui Isus în şcolile misterelor. In cadrul acestei analize, vom străbate un teritoriu academic bine păzit. Descoperiri controversate, acceptate acum de majoritatea specialiştilor în studiul Bibliei, dar rămase necunoscute masei largi de credincioşi, dovedesc că o serie de texte creştine timpurii, redescoperite în Palestina în anii cincizeci, conţin versiuni ale spuselor lui Isus mai apropiate de original decât cele cuprinse în evangheliile Noului Testament. Iar unele dintre ele cuprind pilde care nu apar în cele patru evanghelii.

Faptul că texte precum Evanghelia după Toma redau versiuni „mai adevărate“ ale relatărilor biblice ne îndeamnă să credem că întregul lor conţinut non-biblic ar putea fi autentic. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru istoria noastră, fiindcă unele dintre versiunile despre care aminteam au legătură cu învăţăturile secrete.

Evangheliile lasă de înţeles că Isus le-a oferit ucenicilor săi preferaţi învăţături care nu erau menite să ajungă la cunoştinţa publicului larg. Când îi avertiza să nu arunce,, mărgăritare înaintea porcilor“, părea a se referi la necesitatea de a ascunde mulţimilor anumite adevăruri secrete. Mai explicit, în Evanghelia după Marcu 4. 11, Isus spune: „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde. “

O descriere mult mai revelatoare şi mai frapantă a implicării lui Isus în domeniul învăţăturilor secrete se regăseşte într-o scrisoare a episcopului de Alexandria din secolul al ll-lea, Clement. Textul a fost descoperit de dr. Morton Smith, profesor de istorie antică la Universitatea Columbia, în anul 1959, în biblioteca mănăstirii Mar Saba de lângă Ierusalim:

… şi Marcu, în vremea cât Petru a rămas la Roma, a aşternut pe hârtie faptele Domnului, fără a le povesti însă pe toate şi fără a zice măcar ceva despre cele secrete, ci alegându-le pe acelea pe care le-a crezut el mai folositoare pentru a mări credinţa celor pe care îi învăţa. Dar când Petru a murit ca un martir, Marcu a venit în Alexandria, aducând cu el înscrisurile sale şi pe cele ale lui Petru, din care a copiat în cartea sa acele lucruri pe care le-a privit ca potrivite pentru desăvârşirea cunoaşterii, iar în acest fel a alcătuit o evanghelie mai spirituală, pentru uzul celor ce se desăvârşeau [… ] iar când a murit, şi-a lăsat scrierea bisericii din Alexandria, unde este încă bine păzită.

Apoi, episcopul de Alexandria citează din această versiune „mai spirituală“ a Evangheliei după Marcu:

Şi au venit în Betania, şi acolo era o femeie al cărei frate murise. Şi venind, s-a prostrat ea în faţa lui Isus şi i-a zis: „Fiul lui David, ai milă de mine. “ Dar ucenicii au certat-o. Iar Isus, fiind mâniat, a intrat cu ea în grădina în care se afla mormântul şi, îndată, mergând înăuntru, unde era tânărul, a întins mâna şi, prinzându-l de mână, l-a ridicat. Dar tânărul, văzându-l, l-a iubit şi a început să-l roage să vină alături de el. Şi după şase zile, Isus i-a spus ce să facă şi seara tânărul a venit la el purtând o pânză de in pe trupul gol. Şi a rămas cu el în noaptea aceea, căci Isus l-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Şi apoi, sculându-se, s-a întors pe celălalt mal al Iordanului…

Pentru omul modern, este posibil ca acest text — care pare a fi o versiune mai detaliată a învierii lui Lazăr din Evanghelia după loan — să descrie o relaţie de tip homosexual, dar aşa cum vom vedea când vom începe să examinăm mai îndeaproape natura ceremoniilor iniţiatice, Marcu se referă de fapt la o iniţiere de tip şcoală a misterelor.

Invierea lui Lazăr a fost percepută în mod tradiţional ca o relatare codificată a unei iniţieri. Iată indiciile. Lazăr „moare“ vreme de trei zile, iar când îl readuce la viaţă, Isus Cristos foloseşte expresia „Lazăre, vino afară! “ pe care o utilizau hierofanţii în marea piramidă când, după trei zile, întindeau mâna pentru a-l ridica pe aspirantul la iniţiere din mormântul deschis aflat în Camera Faraonului.

Cum a decurs însă învierea din perspectiva lui Lazăr? Care a fost forma alternativă de conştiinţă pe care i-a conferit-o? Cititorii ar putea fi surprinşi să afle că răspunsul la aceste întrebări ne este deja cunoscut, fiindcă în cadrul istoriei secrete, omul numit Lazăr în Evanghelia după loan este cel care avea să scrie mai târziu Apocalipsa Sfântului loan. In conformitate cu doctrina secretă, deschiderea celor şapte peceţi şi marile evenimente de tip vizionar care au urmat şi care sunt descrise în Apocalipsa se referă la reactivarea celor şapte chakre.

Parcursul nostru până în acest punct a fost unul precaut. Persoanelor crescute în tradiţia creştină le este mai uşor, probabil, să recunoască aceste lucruri în alte credinţe şi culturi, în parte graţiei focalizării mai accentuate permise de distanţare, dar şi pentru că nu percep atât de pregnant că se află pe un teren sacru. Dar textele creştine cu cea mai puternică încărcătură sacră au un caracter profund ocult:

Cei umili vor moşteni pământul.

Credinţa mută munţii din loc.

Cere şi ţi se va da.

Se constată o disimulare deliberată din partea liderilor Bisericii atunci când vine vorba despre aceste precepte esenţiale ale credinţei creştine şi despre altele asemenea lor. Creştinismul modern, liberal, încearcă să se reconcilieze cu ştiinţa minimalizându-şi dimensiunea ocultă, dar afirmaţii precum cele de mai sus, extrase din Predica de pe Munte, descriu de fapt modul în care operează forţele supranaturale în univers. Pe lângă faptul că sunt paradoxale şi misterioase, pe lângă că sunt iraţionale şi prezintă idei greu de acceptat din punct de vedere probabilistic, aceste precepte descriu un comportament al universului care ar fi cu desăvârşire imposibil, dacă ştiinţa ar explica tot ce se întâmplă în lume. Fiindcă în aceste condiţii cei umili nu ar moşteni în nici un caz pământul şi rugăciunile nu ar primi răspuns de la forţele pe care le prevede ştiinţa. Şi nici credinţa ori virtuţile nu ar fi răsplătite, dacă nu ar exista o putere supranaturală care să vegheze la acest lucru.

Noul Testament este plin de învăţături oculte şi ezoterice, unele dintre acestea fiind explicit prezentate. Problema este aceea că am fost astfel educaţi încât să devenim orbi în faţa lor. Textul însă afirmă limpede că loan Botezătorul este Ilie venit din nou, adică reîncarnat. Iar elementele magice sunt şi ele prezente. Regretatul Hugh Schonfield, Morton Smith şi alţi specialişti au arătat că miracolele lui Isus, îndeosebi din punctul de vedere al cuvintelor folosite, se bazau pe mai vechi papirusuri magice scrise în greacă, egipteană şi aramaică. Fragmentul din Evanghelia după Ioan în care Isus este descris ca folosind salivă pentru a face o pastă pe care a aplicat-o apoi pe ochii unui orb nu se referă la o acţiune pur divină, în sensul unui influx direct al spiritului, ci la o manipulare a materiei pentru a influenţa sau a controla spiritul.

Faptul că subliniem acest lucru nu constituie nicidecum o denigrare la adresa lui Isus Cristos; este bine să nu privim anacronic astfel de afirmaţii. In termenii filozofiei şi teologiei vremii respective, acest tip de magie divină sau taumaturgie – era nu doar respectabil, ci constituia cea mai înaltă activitate la care putea aspira o fiinţă umană.

Chiar dacă decidem să ignorăm conţinutul supranatural al relatărilor despre Isus Cristos şi despre dezvoltarea creştinismului, tot va trebui să acceptăm faptul că s-a petrecut atunci ceva extraordinar, ceva ce necesită o explicaţie. Fiindcă, indiferent dacă în primii ani ai secolului I, în acea regiune obscură a Orientului Apropiat, s-a întâmplat sau nu ceva miraculos, efectele exercitate asupra istoriei mondiale sunt extraordinare atât ca amploare, cât şi ca profunzime. Evenimentele de atunci au dat naştere civilizaţiei actuale – una a libertăţii fără precedent, a prosperităţii, a bogăţiilor culturale şi a progresului ştiinţific.

Inainte de epoca lui Isus, importanţa individului, caracterul sfânt al vieţii individuale şi puterea transcendentă a iubirii liber consimţite pentru o altă fiinţă umană erau foarte slab reprezentate. Desigur, unele dintre aceste idei au fost anticipate de Krişna, Isaia, Buddha, Pitagora sau Lao-tzu, dar caracterul unic al creştinismului — „sămânţa de muştar“ plantată de Isus Cristos — a constat în ideea unei vieţi interioare. Odată cu Isus, fiinţa umană a început să conştientizeze faptul, comun azi tuturor, că pe lângă universul exterior, infinit de variat şi nelimitat, fiecare dintre noi are înlăuntrul său un alt univers, deopotrivă infinit şi variat; dar Isus a introdus totodată sentimentul că fiece om are un fel de istorie personală ce se împleteşte cu istoria generală. Fiecare dintre noi se poate prăbuşi aşa cum s-a prăbuşit omenirea în ansamblul ei. Şi fiecare dintre noi este frământat de îndoială şi îşi găseşte mântuirea personală, individuală, ceva cu totul diferit de conştiinţa tribală a generaţiilor anterioare ale iudeilor sau de cea a oraşelor-stat greceşti.

Propovăduirea lui Isus Cristos a durat trei ani, de la Botezul Său până în Vinerea Neagră, pe data de 3 aprilie anul 3 d. C., când pe locul căpăţânii, Golgotha, zeul Soare a fost răstignit pe crucea materiei. Apoi, la Schimbarea la Faţă, el a început să transforme materia, spiritualizând-o.

Am văzut deci că, în cadrul şcolilor misterelor, de la Zarathustra până la Lazăr, candidaţii treceau printr-o „moarte mistică“ de trei zile, urmată de renaştere. Viitorul iniţiat intra într-o transă profundă, asemănătoare morţii, vreme de trei zile, timp în care spiritul său călătorea în lumea spirituală, întorcându-se în cea materială cu noi puteri şi cunoştinţe. „Moartea“ era deci un eveniment real, petrecut însă în plan spiritual. In cazul răstignirii şi învierii lui Isus Cristos, de fapt, pentru prima dată acest proces de iniţiere s-a produs ca un eveniment istoric, în planul material.

Partea întunecată a acestui eveniment este cuprinsă în povestea călătoriei lui Isus în iad. Aceasta a avut loc imediat după moartea sa pe cruce. Este o poveste intrată în desuetudine, parte a procesului prin care ne-am pierdut sentimentul dimensiunii spirituale a universului. Iniţierea se axează deopotrivă pe iluminarea drumului după moarte şi pe călătoria din timpul vieţii. In secolele anterioare epocii lui Isus, ideile omenirii cu privire la viaţa după moarte se reduseseră la anticiparea unei sumbre stări de semiexistenţă pe tărâmul sublunar, Sheol. După moarte, spiritul uman îşi pierdea starea de conştienţă în vreme ce se înălţa printre sferele cereşti. Drept rezultat, în încarnarea următoare nu-şi mai aminteau nimic din această călătorie.

Coborând în iad, Isus Cristos a mers pe urmele lui Osiris, iluminând o cale în lumea de dincolo, pe care o puteau urma şi cei morţi. Iar pentru ca măreaţa misiune cosmică, aşa-numita Cale, să fie împlinită, era nevoie ca viii şi morţii s-o străbată împreună. In conformitate cu doctrina ezoterică, întreaga istorie a universului poate fi rezumată astfel: A existat o Eră de Aur, în care Pământul şi Soarele erau unite, cel de-al doilea conferind Pământului formă. Soarele s-a separat apoi de Pământ, drept care acesta s-a materializat şi a devenit mai rece. Zeul Soare s-a întors pentru a-şi infuza spiritul în Pământ, astfel ca întregul cosmos să se dematerializeze în cele din urmă şi să redevină spiritualizat.

Aceasta este viziunea cosmică a misiunii lui Isus, care i-a inspirat pe primii creştini. Lucrarea ce a condus la construirea măreţelor biserici ale Evului Mediu şi la arta Renaşterii. Insă în creştinismul modern, exoteric, ea a dispărut.

Dacă moartea lui Isus Cristos era menită să se întâmple la un nivel cosmologic, trebuie să ne întrebăm ce anume a determinat-o la nivel istoric. Care au fost cauzele directe ale răstignirii?

Deşi Lazăr a fost instruit de Isus în secret, renaşterea sa, revenirea sa la o nouă viaţă a constituit un eveniment public. Ea nu s-a petrecut — aidoma tuturor iniţierilor de până atunci — în interiorul bine păzit al unei şcoli a misterelor, iar Isus însuşi nu era un hierofant al uneia dintre aceste şcoli susţinute de stat. Drept urmare, el şi-a facut duşmani necruţători din rândul saducheilor, cei care controlau diseminarea cunoaşterii iniţiatice în numele elitelor conducătoare. Iniţierea publică a lui Lazăr a fost un act revoluţionar, care anunţa ruperea legăturilor ce limitau iniţierea la membrii elitelor. Acesta a reprezentat începutul sfârşitului pentru şcolile misterelor şi a pavat drumul societăţilor secrete.

Dar Isus constituia o ameninţare şi la adresa elitei romane. Soldaţii care l-au înveş­mântat într-o mantie purpurie şi i-au pus pe cap o coroană de spini nu aveau alt rege şi alt zeu decât cezarul. Şi-au bătut joc de el aşezându-i pe umeri mantia purpurie purtată ca semn de iniţiere în misterele lui Adonis, iar coroana de spini era o satiră la adresa cununii primite atunci când candidatul era iniţiat în misterele de la Eleusis. Cezarii constituiau marele duşman ascuns al lui Isus Cristos.

Mai puţin cunoscut este faptul că un alt inamic acţiona în celălalt capăt al lumii. Acolo, un iniţiat utiliza un tip de magie mai neagră şi mai puternică decât cea a cezarilor. In conformitate cu Rudolf Steiner, acest magician îşi sporise puterile supranaturale în decursul mai multor încarnări, iar acum ameninţa să pervertească întregul curs al istoriei. El dobândise aceste puteri prin intermediul unei serii de sacrificii umane. Filozoful spaniol José Ortega Gasset amintea despre eliberarea spiritelor, facilitată de vărsarea de sânge. Sângele reprezintă un mister înfricoşător, spunea el; sângele susţine viaţa, iar atunci când este vărsat, mânjind pământul, întregul peisaj devine incitat şi înnebunit. Ocultiştii ştiu că oamenii pot fi ucişi în aşa fel încât spiritele lor să fie supuse. Am văzut cum marii iniţiaţi, ca Ilie, şi-au modelat eul vegetal şi pe cel animal în aşa fel încât să devină vehicule pentru călătoria în lumile spirituale. In cercurile oculte se ştie de asemenea că practicanţii magiei negre pot folosi ca astfel de vehicule sufletele şi spiritele celor sacrificaţi.

Prin urmare, marele duşman, un magician, putea controla oamenii chiar şi dincolo de mormânt. Prin sacrificarea unui mare număr de persoane, el îşi crease o armată proprie, în lumea spirituală.

La pragul dintre milenii, un erou solar a fost trimis pe Pământ pentru a i se opune. Numele lui era Uitzilopotchtli, aşa cum ştim din Codexul florentin al lui Sahagun, una dintre puţinele opere literare care au supravieţuit conchistadorilor. La fel ca în cazul eroilor solari anteriori, şi naşterea lui a fost prevestită. A fost adus pe lume de o mamă fecioară, iar după aceea forţele răului au conspirat pentru a-l ucide.

Dar Uitzilopotchtli a scăpat cu bine din primele atentate la adresa vieţii sale şi, după multe încercări, a dus un război de trei ani împotriva practicantului magiei negre, în cele din urmă, l-a învins şi l-a crucificat.

La răstignirea lui Isus Cristos a fost eliberată o enormă forţă de spiritualizare a Pământului. Iar atunci când, simultan, a fost crucificat marele practicant al magiei negre din America de Sud, s-a creat un vortex care a atras în el marii curenţi al istoriei mondiale, extremele binelui şi răului.

Evanghelia după Filip cuprinde trimiteri interesante la relaţia dintre Isus Cristos şi Maria Magdalena: „Isus o iubea pe ea mai mult decât pe toţi ucenicii şi obişnuia s-o sărute adesea pe. . Aici fragmentul se întrerupe. Aceasta pare a fi însă o referire la Cântarea Cântărilor: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale“ şi „iubirea ca moartea e de tare“.

Legenda aurită de Jacobus de Vorágine, cea mai populară culegere de relatări privind vieţile sfinţilor din Evul Mediu, descrie cum un grup de creştini a început să fie persecutat în Ierusalim. Şapte dintre ei au fost trimişi pe marea Mediterană şi lăsaţi să plutească în derivă, într-o mică ambarcaţiune. In cele din urmă, barca a acostat într-o zonă aflată la est de oraşul Marsilia de astăzi.

In centrul falezei care se înalţă deasupra ţărmului poate fi văzută şi în prezent grota în care Maria Magdalena, purtată de ambarcaţiunea respectivă, şi-a petrecut ultimii treizeci de ani din viaţă. In mod obişnuit ea este reprezentată în operele de artă ca penitentă, goală şi acoperită doar de lungul ei păr roşcat. O pictură de Fra Bartolomeo, aflată într-o capelă mică de lângă Florenţa, o înfăţişează cu vasul cu ulei folosit pentru a unge picioarele lui Isus. Pictura este aşezată pe o piatră pe care este gravată următoarea inscripţie: EU L-AM GĂSIT PE DRAGUL SUFLETULUI MEU.

Your email is never published or shared.