Jonathan Black – Sa pasim in mintea anticilor
Inchideţi ochii şi imaginaţi-vă o masă, o masă bună, ideală, la care v-ar plăcea să lucraţi. Cât de mare ar fi? Din ce ar fi lucrată? Cum ar fi lemnul îmbinat? Ar fi vopsită, lăcuită sau doar lustruită? Ce trăsături aparte ar avea? Imaginaţi-vă această masă cât mai viu cu putinţă.
Acum priviţi o masă reală.
Despre care dintre ele puteţi fi sigur că ştiţi tot adevărul? De ce anume puteţi fi mai sigur: de ceea ce se află în mintea dumneavoastră sau de obiectele pe care le percepeţi prin intermediul simţurilor? Ce este mai real, mintea sau materia?
Dezbaterea derivată din întrebările simple de mai sus s-a aflat în centrul oricărei filozofii.
In ziua de astăzi, cei mai mulţi dintre noi aleg materia şi obiectele în defavoarea minţii şi ideilor. In general, considerăm obiectele fizice un etalon al realităţii. In mod contrar, Platon numea ideile „lucrurile care sunt cu adevărat”. In lumea antică, obiectele percepute cu ochiul minţii erau considerate realităţi eterne de care putem fi siguri, spre deosebire de suprafeţele externe, tranzitorii, aflate în afara noastră. Ceea ce vreau eu să sugerez este următoarea idee: înainte, oamenii nu credeau într-un univers al minţii-înaintea-materiei fiindcă ar fi cântărit atent argumentele filozofice pro şi contra şi ar fi ajuns la o concluzie raţională, ci pentru că experimentau lumea într-o modalitate de tip minte-înaintea-materiei.
In vreme ce gândurile noastre sunt palide şi obscure în comparaţie cu impresiile datorate simţurilor; pentru omul antic situaţia era exact inversă. Pe atunci, oamenii nu aveau un atât de acut simţ al obiectelor fizice; acestea nu erau la fel de net definite şi diferenţiate cum sunt astăzi pentru noi.
Dacă vom privi reprezentarea unui copac pe zidurile unui templu antic, vom observa că artistul nu s-a uitat cu atenţie cum anume sunt legate ramurile de trunchi.
In lumea antică, nimeni nu privea cu adevărat copacii aşa cum o facem noi.
In prezent, tindem să gândim într-un mod reducţionist cu privire la propriile noastre gânduri. Adoptăm în general „moda” intelectuală care consideră gândurile ca fiind nimic mai mult decât cuvinte – poate cu o vagă urmă de altceva, de pildă sentimente, imagini şi aşa mai departe – numai cuvintele în sine având o semnificaţie reală.
Dacă zăbovim însă, chiar şi în fugă, asupra ei, constatăm că această abordare la modă contrazice în mod flagrant experienţa de zi cu zi. Să luăm, spre exemplu, un gând banal şi insignifiant ca acesta: „Nu trebuie să uit să-i telefonez mamei în seara asta.“ Dacă încercăm să analizăm un astfel de gând pe măsură ce îşi croieşte drum în câmpul conştiinţei noastre, dacă încercăm să-l reţinem pentru a arunca o rază de lumină asupra lui, vom vedea, probabil, că poartă cu sine o serie de asociaţii verbale, precum cele ce ies la lumină în cadrul unui test psihanalitic de asociere a cuvintelor. Dacă ne concentrăm mai puternic, s-ar putea să ne dăm seama că aceste asociaţii sunt înrădăcinate în amintiri ce poartă cu ele anumite sentimente, emoţii şi, totodată, propriile lor impulsuri volitive. Vina pe care o simt fiindcă nu i-am telefonat mamei mai devreme îşi are originile, aşa cum ştim din psihanaliză, dintr-o încrengătură complexă de sentimente ce datează din primii ani de viaţă: dorinţă, furie, pierdere şi trădare, dependenţă şi năzuinţa spre libertate. In vreme ce îmi analizez sentimentul de eşec, alte impulsuri se nasc – nostalgie pentru vremea când lucrurile stăteau poate mai bine, când eu şi mama eram strâns uniţi — şi un vechi tipar comportamental este resuscitat.
In vreme ce continuăm să imobilizăm acest gând, el se va răsuci de colo-colo. Insuşi actul de a-l analiza îl schimbă, provoacă reacţii, uneori chiar reacţii contradictorii. Un gând nu e niciodată imobil; este ceva viu, ceva ce nu poate fi niciodată ferm definit prin litera moartă a limbajului. De aceea Schopenhauer, un alt susţinător al filozofiei mistice aflate în centrul acestei cărţi, spunea că „îndată ce încerci să exprimi un gând în cuvinte, el încetează de a mai fi adevărat”. Cuvintele nu pot prinde şi transmite în nici un caz complexitatea unei imagini sau a unor sentimente.
Numeroase dimensiuni sunt ascunse de partea nevăzută a tuturor gândurilor, chiar şi a celor mai anoste şi banale.
Inţelepţii lumii antice ştiau cum să lucreze cu asemenea dimensiuni şi, în decursul mileniilor, au creat şi au rafinat imagini al căror unic rol era îndeplinirea acestei funcţii. Aşa cum susţin învăţăturile propovăduite de şcolile misterelor, istoria timpurie a lumii este „scrisă” într-o serie de imagini de acest tip.
Inainte de a analiza imagini cu ridicat potenţial evocator, aş vrea să-i rog pe cititori să ia parte la un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să vă închipuiţi cum percepea lumea o persoană din timpurile străvechi, un candidat la iniţierea într-o şcoală a misterelor.
Fireşte, avem de-a face cu un mod de percepţie care, din punctul de vedere al ştiinţei moderne, ar părea complet fals, dar pe măsură ce vom înainta în istoria de faţă, vom descoperi tot mai multe dovezi care atestă că numeroase personalităţi ale lumii au cultivat în mod deliberat această străveche stare de conştiinţă. Oamenii la care ne referim credeau, aşa cum vom vedea, că ea le oferea o imagine a lumii aşa cum este ea în realitate, a modului în care funcţionează cu adevărat: o imagine din unele puncte de vedere superioară celei actuale. Aceşti oameni au adus cu ei în „lumea reală“ idei care au schimbat cursul istoriei, nu numai inspirând mari opere de artă, ci facilitând unele dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice.
Prin urmare, să ne imaginăm că păşim în mintea unei persoane de acum două mii cinci sute de ani, care străbătea o pădure în drum spre un loc sacru sau un templu precum Newgrange din Irlanda sau Eleusis, în Grecia…
Pentru acea persoană, pădurea şi tot ce se afla în ea era viu. Spirite nevăzute şopteau în orice mişcare a copacilor. Adierea care îi mângâia obrajii era gestul unui zeu. Dacă ciocnirea norilor de pe cer se solda cu un fulger, era o izbucnire a voinţei cosmice… şi poate că omul nostru grăbea puţin pasul. Sau se adăpostea într-o peşteră.
Când omul din Antichitate pătrundea într-o peşteră, avea strania senzaţie că intră în propria sa ţeastă, izolat fiind în spaţiul său mental. Dacă urca pe culmea unui deal, îşi percepea conştiinţa extinzându-se până la orizont în toate direcţiile, către graniţele cosmosului, şi se simţea una cu acesta. Iar noaptea, bolta cerească era pentru el mintea universului. Când mergea pe o potecă în pădure, avea impresia că îşi urmează destinul. Astăzi, oricare dintre noi s-ar putea întreba la un moment dat: „Cum am ajuns în această viaţă care nu pare a avea mai deloc de-a face cu mine?“ Un asemenea gând ar fi fost de neconceput pentru cineva din lumea antică, unde fiecare individ era conştient de locul său în univers.
Orice lucru care i se întâmpla — chiar şi vederea unui fir de praf în razele soarelui, bâzâitul unei albine sau imaginea unei vrăbii căzând — era menit să se întâmple. Totul îi spunea ceva. Orice era o pedeapsă, o răsplată, un avertisment sau o premoniţie. Dacă vedea o bufniţă, de pildă, pentru el nu era doar simbolul unei zeiţe, ci zeiţa Atena însăşi. O parte a ei – un deget de atenţionare, poate – pătrundea astfel în lumea fizică şi în conştiinţa lui.
Este important să înţelegem modul particular în care, conform anticilor, fiinţa umană are anumite afinităţi cu lumea fizică. Ei credeau nestrămutat că absolut totul în interiorul nostru are un corespondent în natură. Râmele, spre exemplu, au forma intestinelor şi procesează materia aşa cum o fac şi intestinele. Plămânii care ne permit să ne deplasăm liber în spaţiu, aidoma unei păsări, au formă de pasăre. Lumea vizibilă este, deci, omul întors pe dos. Plămânii şi păsările sunt expresia aceluiaşi spirit cosmic, dar în moduri diferite.
Pentru maeştrii din şcolile misterelor, exista o semnificaţie în faptul că, privite de sus, organele interne ale corpului omenesc reflectă, în dispunerea lor, sistemul solar.
Astfel, după părerea anticilor, întreaga biologie este de fapt o astrobiologie. In prezent ştim bine că Soarele conferă viaţă şi energie fiinţelor vii, ajutând planta să se dezvolte din sămânţă, îndemnând-o să se înalţe, dar anticii credeau deopotrivă în forţele lunii care, dimpotrivă, tind să aplatizeze şi să lăţească plantele. Ei considerau că vegetalele cu bulbi subterani, precum tuberculii, sunt afectate în mod deosebit de Lună.
De asemenea, şi mai frapant poate, se credea că formele complexe, simetrice, ale plantelor sunt determinate de traiectoriile stelelor şi planetelor în mişcarea lor pe boltă. Aşa cum un corp ceresc urmează o traiectorie ce face la un moment dat o buclă, asemenea unui şiret de pantof, aceeaşi formă este schiţată de mişcarea unei frunze pe măsură ce creşte, ori de o floare. Spre exemplu, anticii susţineau că planeta Saturn, care are o traiectorie ascuţită pe boltă, are un rol important în formarea acelor de conifere. Să fie oare o coincidenţă faptul că, aşa cum a demonstrat-o ştiinţa modernă, coniferele conţin cantităţi neobişnuit de mari de plumb, metalul despre care anticii credeau că este animat interior de planeta Saturn?
După părerea strămoşilor noştri, forma corpului omenesc este în mod similar afectată de tiparele schiţate de stele şi planete pe bolta cerească. Mişcările planetelor, de pildă, ar fi înscrise în corpul uman în curbura coastelor şi în forma buclată a nervilor centripetali.
Ştiinţa a inventat termenul „bioritm“ pentru a descrie modul în care relaţia Pământului cu Luna şi Soarele, tradusă în succesiunea anotimpurilor şi a zilei după noapte, este inserată biochimic adânc în modul de funcţionare a fiecărei fiinţe vii — de pildă în tiparele de somn. Dar dincolo de aceste ritmuri uşor de identificat, anticii recunoşteau cum şi altele, mai complexe din punct de vedere matematic şi legate de regiuni îndepărtate ale cosmosului, influenţează viaţa umană. Omul respiră în medie de 25 920 de ori într-o zi, acesta fiind numărul anilor dintr-un an platonic complex (numărul de ani necesari pentru ca Soarele să încheie un tur complet al zodiacului). Durata medie sau „ideală“ a vieţii umane — şaptezeci şi doi de ani — are acelaşi număr de zile.
Această interconexiune nu se limita exclusiv la corpul fizic, ci se extindea deopotrivă la conştiinţă. Când omul nostru care se plimba vedea un stol de păsări cotind ca o singură fiinţă în zbor, i se părea că stolul e ghidat şi pus în mişcare de un singur gând, şi chiar credea că aşa stau lucrurile. Dacă animalele din pădure se deplasau deodată, brusc, la originea mişcării lor se afla Pan. Omul nostru ştia fără îndoială că aşa decurgeau lucrurile, fiindcă el resimţea în mod obişnuit marile spirite gândind prin el însuşi şiprin alţi oameni în acelaşi timp. Ştia că, atunci când intra în şcoala misterelor şi maestrul său spiritual le prezenta noi idei uimitoare lui şi colegilor săi, cu toţii experimentau exact aceleaşi gânduri, ca şi când maestrul ar fi ridicat în faţa lor un obiect concret, pe care toţi să-l vadă. De fapt, el se simţea mai aproape de ceilalţi atunci când îşi împărtăşeau gândurile, decât la simpla apropiere fizică.
Astăzi, tindem să fim foarte posesivi cu gândurile noastre. Vrem să ni se acorde credit pentru că le-am emis şi ne place să credem că spaţiul nostru mental este numai al nostru şi că nici o altă conştiinţă nu poate pătrunde în el.
Dar nu trebuie să zăbovim prea mult asupra acestor supoziţii, pentru a vedea că nu corespund totdeauna experienţei pe care o trăim. Dacă suntem cinstiţi, trebuie să recunoaştem că nu ne construim noi înşine, de fiecare dată, toate gândurile. Şi nu mă refer doar la faptul că genii precum Newton, Kepler, da Vinci, Edison şi Tesla afirmau că inspiraţia le-a venit ca într-un vis sau, uneori, chiar intr-un vis. Cu toţii putem spune că gândurile de zi cu zi ne vin în mod firesc. Adesea spunem „Mi-a trecut prin gând că..„Mi-a venit în minte să…“. Cu puţin noroc, uneori ne vine în minte, formulată de-a gata, o vorbă de duh care face senzaţie. Şi sigur că suntem fericiţi să ne arogăm meritele pentru ea, dar adevărul este că remarca pur şi simplu ne-a ţâşnit de pe buze înainte de a avea timp s-o formulăm în mod conştient.
Experienţa de zi cu zi ne demonstrează că gândurile ne pătrund în ceea ce ne place să considerăm spaţiul nostru mental privat, venind de altundeva. Pentru antici, acest „altundeva” era altcineva: mai precis un zeu, un înger sau un spirit.
Iar un individ nu este totdeauna inspirat de acelaşi zeu, înger ori spirit. Dacă astăzi obişnuim să credem că avem, fiecare dintre noi, un singur centru al conştiinţei, situat în craniu, în lumea antică fiece individ considera că are mai mulţi centri ai conştiinţei, cu origini în afara capului.
Am văzut mai devreme că zeii, îngerii şi spiritele erau privite ca emanaţii ale marii minţi cosmice — cu alte cuvinte, fiinţe-gând. Aş vrea să acordaţi acum atenţie ideii că aceste fiinţe-gând se exprimau prin intermediul oamenilor. Dacă astăzi ne spunem în mod natural că oamenii gândesc, în Antichitate se credea că gândurile omenesc.
Aşa cum vom vedea, zeii, îngerii şi spiritele pot determina mari schimbări în soarta unei naţiuni. Iar punctul focal al acestor schimbări poate fi adesea un individ. Alexandru cel Mare şi Napoleon, de pildă, au fost vehiculele unui spirit măreţ şi pentru o vreme au condus destine într-un mod remarcabil. Nimeni nu li se putea opune şi au izbutit în tot ce au încercat – până când spiritul i-a părăsit, iar din acel moment, brusc, totul a început să meargă prost.
Vom constata acelaşi proces în cazul unor artişti care au devenit canalele de exprimare ale unui zeu sau spirit într-o anumită perioadă a vieţii lor. Atunci ei au părut că-şi „găsesc glasul” şi au creat cu mână sigură capodoperă după capodoperă, transformând uneori conştiinţa unei întregi generaţii şi chiar schimbând direcţia unei culturi în istorie. Dar când spiritul îl părăseşte, opera nici unui artist nu mai este caracterizată de geniu.
In mod similar, dacă un spirit animă artistul în crearea unei opere de artă, acelaşi spirit poate fi din nou prezent atunci când lucrarea respectivă este privită de alţii. „Atunci când Bach cântă la orgă, chiar şi Dumnezeu asistă la mesă“, declara imul dintre contemporanii compozitorului german.
In prezent, mulţi creştini cred că Dumnezeu este prezent în trup şi sânge la împărtăşanie, deşi într-un mod mai degrabă incert, pe care secole întregi de dezbateri teologice nu au reuşit să-l clarifice pe deplin. Pe de altă parte, dacă citim liturghiile care au supravieţuit din anticul Egipt — îndeosebi Cartea deschiderii gurii — sau cronicile păstrate în templele vestalelor din Roma în care au fost consemnate frecventele lor „epifanii”, ori apariţii ale zeilor, ne dăm seama că pe atunci prezenţa zeilor era cu adevărat aşteptată la finalul ceremoniilor religioase, într-un mod mult mai pregnant decât la slujbele creştine de azi. Pentru oamenii din lumea antică, prezenţa zeilor inspira veneraţie.
Când îi venea un gând, omul nostru care mergea prin pădure se simţea ca şi cum ar fi fost atins de aripa unui înger sau de veşmântul unui zeu. El simţea o prezenţă chiar dacă nu o percepea întotdeauna direct şi în detaliu. Dar odată intrat în incinta sacră, putea sesiza nu doar aripa, nu numai spiralele de lumină şi energie ce constituiau veşmântul: în mijlocul luminii el vedea îngerul sau zeul ca atare. Şi credea că astfel percepe cu adevărat o fiinţă de pe tărâmul spiritual.
Astăzi, considerăm momentele de iluminare ca pe o trăire interioară, însă pentru antici ele veneau din exterior. Omul nostru din pădure considera că fiinţe-gând pe care el le văzuse sunt vizibile şi pentru ceilalţi, ceea ce în prezent am numi o halucinaţie colectivă.
Nu ştim însă cum să facem să avem o astfel de experienţă. Nu ştim cum să procedăm pentru a întâlni un spirit neîncarnat. Nu ştim cine sunt aceste spirite. Astăzi pare că suntem într-o perpetuă căutare a unei experienţe spirituale autentice, dar rareori putem fi siguri că am trăit una care să-şi merite cu adevărat numele. In lumea antică, percepţiile spiritelor erau atât de puternice, încât nimănui nu-i trecea prin minte să nege existenţa lumii spirituale. De fapt, anticilor le-ar fi fost tot atât de greu să nege existenţa spiritelor pe cât ne-ar fi nouă astăzi să refuzăm să mai credem în masa ori în cartea din faţa noastră.
Numărul redus al experienţelor trăite în prezent face dificilă credinţa în spiritele neîncarnate. Biserica susţine că, de fapt, credinţa este admirabilă tocmai pentru că este dificilă; cu cât relaţia între nivelul de credinţă şi dovezile în sprijinul ei este mai pregnant invers proporţională, cu atât mai bine, se pare. Această abordare li s-ar fi părut însă absurdă oamenilor din Antichitate.
Dacă credeţi într-un univers de tipul mintea-înaintea-materiei, dacă sunteţi de părere că ideile sunt mai reale decât obiectele, aşa cum credeau anticii, halucinaţiile colective devin mult mai uşor de acceptat decât dacă „optaţi” pentru un univers de tipul materia-înaintea-minţii – caz în care acestea sunt aproape imposibil de explicat.
In istoria pe care o propunem aici, zeii şi spiritele controlează lumea materiala şi îşi exercita puterea asupra ei. Vom vedea, de asemenea, că uneori fiinţele neîntrupate pătrund în ea nestingherite. Câteodată, comunităţi întregi devin posedate de o incontrolabilă sălbăticie sexuală.
Acesta este motivul pentru care comunicarea cu spiritele a fost întotdeauna considerată foarte periculoasă. In Antichitate, interrelaţionarea controlată cu zeii şi spiritele era rezervată şcolilor misterelor.
Robert Temple, profesor-invitat de studii umaniste, istorie şi filozofia ştiinţei la Universitatea din Louisville, SUA, şi profesor de istorie şi filozofia ştiinţei la Universitatea Tsinghua din Beijing, a demonstrat că unele culturi străvechi, precum cea chineză şi cea egipteană, înţelegeau universul într-un mod care, din anumite puncte de vedere, îl depăşeşte pe cel actual. Spre exemplu, Temple a arătat că egiptenii, departe de a fi primitivi şi înapoiaţi în acest domeniu, ştiau că Sirius este un sistem format din trei stele — un adevăr pe care ştiinţa modernă l-a „descoperit” abia în 1995, când astronomii francezi au detectat cu ajutorul unor puternice radiotelescoape steaua pitică roşie numită ulterior Sirius C. Ideea este că vechii egipteni nu erau nici ignoranţi, nici naivi, deşi aşa suntem unori tentaţi să-i considerăm.
Una dintre ideile stupide pe care ne place să le atribuim anticilor este venerarea Soarelui, ca şi când ar fi crezut că steaua în sine era o fiinţă dotată cu raţiune şi simţire. Comentariile făcute de Robert Temple asupra unor texte-cheie din Aristotel, Strabon şi alţii sugerează că egiptenii din Antichitate considerau Soarele ca fiind un fel de lentilă prin care influenţa spirituală a unui zeu iradia din tărâmul spiritual în cel terestru. Alţi zei îşi „transmiteau” influenţa prin intermediul altor planete şi constelaţii. Aşa cum poziţiile relative ale corpurilor cereşti se schimbau, în mod similar diversele tipare de influenţă confereau istoriei o anumită direcţie.
Revenind la omul nostru care se plimba prin pădure, înţelegem acum că, pentru el, spiritele aflate „în umbra” Soarelui, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti acţionau asupra diverselor componente ale corpului şi minţii sale. El îşi simţea membrele mişcându-se asemenea curgătorului Mercur, iar spiritul lui Marte se frământa în el, în fluviul de fier topit care era sângele lui.
Starea rinichilor săi era determinată de mişcările planetei Venus. Ştiinţa modernă începe abia acum să înţeleagă rolul pe care îl joacă rinichii în sexualitate. La începutul secolului XX s-a descoperit în ce măsură intervin rinichii în stocarea testosteronului. Apoi, în anii optzeci, gigantul farmaceutic elveţian Weleda a început efectuarea unor teste care au dovedit că mişcările planetare determină modificări chimice ale soluţiilor de săruri metalice, suficient de puternice încât să fie percepute cu ochiul liber, chiar şi atunci când aceste influenţe sunt prea subtile pentru a fi măsurate prin metodele ştiinţifice de care dispunem în prezent.
Mai interesant este faptul că aceste modificări substanţiale apar atunci când soluţia de sare metalică este examinată în relaţie cu mişcarea planetei cu care era asociată în mod tradiţional. Astfel, sărurile de cupru de la nivelul rinichiului sunt afectate de Venus, cuprul fiind metalul tradiţional asociat cu această planetă. Se pare că ştiinţa modernă este pe punctul de a confirma ceea ce anticii ştiau prea bine. De asemenea, se poate spune că într-adevăr Venus este planeta dorinţei.
Şcolile misterelor susţin că, pe lângă conştiinţa localizată la nivelul capului, fiecare dintre noi are, spre exemplu, un tip de conştiinţă a inimii care emană de la Soare şi pătrunde în spaţiul nostru mental prin intermediul inimii. Sau, altfel spus, inima este portalul prin care zeul Soare intră în viaţa noastră. In mod similar, un fel de conştiinţă a rinichilor iradiază în noi de la Venus, răspândindu-se în corpul şi în mintea noastră prin portalul reprezentat de acest organ pereche. Cooperarea dintre aceşti centri diferiţi ai conştiinţei ne conferă un caracter iubitor, mânios, melancolic, agitat, brav, gânditor etc, formând ansamblul unic numit experienţa umană. Acţionând prin intermediul centrilor noştri de conştiinţă în acest sens, zeii planetelor şi ai constelaţiilor ne pregătesc pentru marile experienţe, pentru testele cruciale la care ne va supune cosmosul. Structura subtilă a vieţilor noastre este determinată de mişcările corpurilor cereşti. Sunt impulsionat de Venus să doresc şi când Saturn revine, mă simt supus la o încercare dură.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina