site
	stats

Jonathan Black – Moartea mistica a omenirii

IMG_20151221_154813

Bucuria exprimării de sine a romantismului timpuriu, bucuria animală de a fi viu în lumea animală au lăsat loc treptat neliniştilor. Cel mai de seamă dintre filozofii germani ai idealismului, Hegel, a recunoscut această forţă istorică: „Spiritul ne înşală, spiritul ţese intrigi, spiritul minte, spiritul triumfă. “

Privită ca o reflectare a vieţii interioare a omului, literatura celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea dezvăluie existenţa unei crize spirituale. Dacă istoria materialistă explică această criză ca pe o „alienare“, cea ezoterică o consideră de natură spirituală. Altfel spus, o priveşte ca pe o criză cauzată de spirite, mai precis de demoni.

Principalul exponent al acestei perspective nu a fost o personalitate a lumii academice precum Hegel şi nici ocultistul declarat Schopenhauer, ci un ins care se tăvălise în noroi. Swedenborg a văzut forţele demonice ridicându-se din adâncuri. El a prezis că omul va trebui să facă faţă elementului demonic din lume şi din el însuşi.

Astăzi, Biserica Swedenborg este singura mişcare ezoterică acceptată în Conciliu! Naţional al Bisericilor din Suedia, iar învăţăturile lui îşi păstrează influenţa asupra celor care promovează traiul în comun, îndeosebi asupra unor grupări americane ca Shakers. In epoca în care a trăit însă, Swedenborg era un personaj mai periculos. Clarviziunea sa excepţional de detaliată şi de corectă i-a conferit o celebritate mondială. Spiritualiştii au încercat să susţină că făcea parte din rândurile lor. Swedenborg i-a respins însă, declarând că darurile sale supranaturale erau unice şi că vesteau o nouă epocă.

Goethe a derivat noţiunea de infiltrare a forţelor supranaturale malefice care i-au încolţit pe Faust, din lucrarea Rai şi Iad a lui Swedenborg. Tot de la acesta a preluat Baudelaire ideea corespondenţelor, iar Balzac pe cea a supranaturalului din Seraphita. Dar probabil că cea mai amplă şi mai importantă influenţă a lui Swedenborg a fost cea exercitată asupra lui Dostoievski, care avea să întunece starea de spirit a unei epoci întregi.

Eroii lui Dostoievski sunt aplecaţi pe marginea unui abis. Există la el o conştiinţă accentuată a importanţei pe care o au alegerile pe care le facem, dar şi a faptului că aceste alegeri apar în faţa noastră sub diferite măşti. La Dostoievski întâlnim ideea paradoxală că oamenii care înfruntă această dimensiune supranaturală malefică, chiar dacă sunt hoţi, asasini sau prostituate, se află mai aproape de rai decât cei care prin imaginea lor dulceagă asupra lumii se izolează de rău şi-i neagă existenţa.

Creştinismul răsăritean, ortodox, a fost mai puţin dogmatic decât cel occidental şi a pus un preţ mai mare pe experienţa spirituală individuală. Crescând în sânul acestei Biserici, Dostoievski s-a simţit liber să exploreze limitele îndepărtate ale experienţelor de ordin spiritual şi să descrie apoi luptele dintre forţele întunericului şi cele ale luminii, duse pe un tărâm de a cărui existenţă cea mai mare parte a omenirii nici măcar nu este conştientă. Călătoria sa în iad, la fel ca aceea a lui Dante, a fost în parte una spirituală, dar a fost totodată şi o avântare în iadul pe Pământ creat de om. A existat în Dostoievski un impuls care avea să caracterizeze artele în ultima parte a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor: dorinţa de a cunoaşte cel mai rău lucru care se poate întâmpla.

La moartea lui, s-a constatat că avea în bibliotecă numeroase volume de Swedenborg, printre care şi cele în care descria diversele iaduri pe care oamenii cu variate abilităţi pentru rău şi le creează pentru ei înşişi. Aceste relatări ale iadurilor vizitate nu sunt pure ficţiuni; ele scapă ontologiilor noastre convenţionale, presupoziţiile obişnuite, de zi cu zi, cu privire la ceea ce este real şi ce nu. La prima vedere, iadul nu este diferit de lumea în care trăim, dar apoi, treptat, anomaliile încep să apară. Putem întâlni un grup de bărbaţi veseli şi plăcuţi, libertini care adoră să defloreze virgine, dar în clipa următoare se întorc spre noi şi vedem că sunt „ca nişte maimuţe cu chip cumplit [… ] o înfăţişare oribilă“. Critica literară nonezoterică a ignorat faptul că fragmente precum cel de mai jos, extras din romanul Crimă şi pedeapsă, sunt inspirate direct din lucrările lui Swedenborg:

— Eu nu cred într-o viaţă viitoare, spuse Raskolnikov.

Svidrigailov era cufundat în gânduri.

— Şi dacă acolo ar fi doar păianjeni, sau ceva de felul acesta? întrebă el deodată.

E nebun, îşi zise Raskolnikov în sinea sa.

— Intotdeauna ne închipuim eternitatea ca fiind ceva mai presus de puterea noastră de înţelegere, ceva mare, mare! Dar pentru ce ar fi mare? In loc de asta, ce-ar fi să fie doar o cămăruţă strâmtă, ca o baie de la ţară, neagră şi soioasă, cu păianjeni în colţuri? Dacă asta ar fi toată eternitatea? Uneori mă gândesc că aşa o fi.

— Oare nu-ţi poţi imagina nimic mai just şi mai liniştitor decât asta? strigă Raskolnikov cu durere în glas.

— Mai just… Şi de unde să ştim noi, poate chiar e just. Şi ştii ceva, eu chiar aşa aş fi făcut-o, replică Svidrigailov cu un surâs vag.

Oribilul răspuns îl îngheţă p e Raskolnikov.

In mod similar, în Fraţii Karamazov, când Ivan are un coşmar în care îi apare diavolul, nici personajul şi nici cititorul nu cred că este vorba doar de o iluzie. Dostoievski le spune cititorilor săi că diavolii pot să se strecoare în planul material. Nici un alt scriitor nu a redat mai convingător filoanele răului care au urcat spre suprafaţă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Opera sa este pătrunsă de senzaţia unui contact vital cu alte lumi misterioase, unele dintre ele diavoleşti. De asemenea, este evident extremismul spiritual, sentimentul că nu există cale de mijloc, că dacă nu te grăbeşti să îmbrăţişezi cele mai spirituale aspecte, forţele demonice vor umple golul. Cei care încearcă să urmeze calea de mijloc nu ajung nicăieri.

La fel ca Swedenborg, Dostoievski aştepta o eră nouă, dar în cazul său această năzuinţă s-a născut dintr-un simţ al istoriei prin excelenţă rus.

„In fiecare zi mă duc în crâng, scria poetul Nikolai Kliuer într-o scrisoare adresată unui prieten, şi stau acolo, lângă capela micuţă şi pinul bătrân. Şi mă gândesc la tine. Iţi sărut ochii şi inim a… O, mamă sălbăticie, paradisul spiritului… Cât de detestabilă şi de întunecată îmi pare întreaga lume aşa-zis civilizată şi ce n-aş da, ce Golgotă aş suferi pentru ca America să nu uzurpe zorii înseninaţi şi coliba de poveste… Printre darurile necugetate pe care creştinismul occidental le-a făcut lumii trebuie să socotim raţionalismul, materialismul, o tehnologie care înrobeşte, o absenţă a spiritului şi, în locul lui, un umanism sentimental şi inutil. “ Aceasta era perspectiva rusă.

Creştinismul răsăritean a urmat o altă cale decât cel romano-catolic. Ortodoxia a păstrat doctrinele ezoterice — unele fiind precreştine — pe care Roma le-a ignorat sau le-a declarat eretice. Viziunile mistice ale lui Dionisios Areopagitul au continuat să marcheze creştinismul ortodox, cu accentul lor pus pe experienţa spirituală directă, personală. In secolul al XVII-lea, teologul bizantin Maximus Confesorul scria îndemnând la introspecţia disciplinată şi la viaţa monastică sau rătăcitoare. „Iluminarea trebuie căutată, scria el, şi în cazuri extreme întregul trup va fi şi el iluminat. “ Acelaşi fenomen a fost raportat de călugării de la muntele Athos. Monahii adânciţi în rugăciune luminau dintr-odată grota sau chilia întreagă. Aceasta era o viziune a lui Dumnezeu, isihastă, ce putea ti atinsă prin exerciţii de respiraţie ritmică, rugăciuni repetitive şi meditaţia asupra unor icoane.

In Rusia, Biserica punea accentul pe capacităţile supranaturale ce puteau fi atinse în urma unei severe discipline spirituale. Dar în secolul al XVII-lea, patriarhul rus Nikon a reformat şi a centralizat Biserica. Astfel, misiunea de a păstra vii credinţele şi disciplinele spirituale ale primilor creştini a revenit Bătrânilor Credincioşi (Raskolniki). Comunităţile lor au fost nevoite să intre în ilegalitate, unde au supravieţuit sub forma unei tradiţii încă vii. Dostoievski s-a aflat toată viaţa în contact cu ei.

Din această tradiţie a Bătrânilor Credincioşi au derivat Stranniki, sau Rătăcitorii, indivizi solitari care renunţau la bani, căsătorie şi la toate documentele oficiale, stră­băteau ţara şi făgăduiau viziuni extatice, tămăduiri şi profeţii. Dacă erau prinşi, erau torturaţi şi uneori li se tăia capul.

O altă mişcare ce a derivat ulterior din tradiţia Bătrânilor Credincioşi a fost Hlestii, Oamenii lui Dumnezeu, o societate secretă persecutată, celebră pentru ascetismul dus la extrem şi pentru faptul că respingea tot ce era lumesc. Se spunea că membrii ei se întâlneau noaptea, uneori într-un luminiş în pădure, la lumina şirurilor de lumânări. Goi pe sub robele largi şi albe, dansau în două cercuri, bărbaţii în cercul interior, rotindu-se în direcţia Soarelui, iar femeile în cercul exterior, în direcţie opusă. Ceremonia urmărea eliberarea de lumea materială şi înălţarea în lumile spirituale. Participanţii se prăbuşeau, vorbeau în limbi necunoscute, vindecau bolnavi şi alungau demoni.

Circulau zvonuri privind orgii desfăşurate la aceste întâlniri din miez de noapte, dar mai mult ca sigur membrii mişcării erau — aidoma catarilor — asceţi din punct de vedere sexual, practicând sublimarea energiilor sexuale în scopuri mistice şi spirituale.

In tinereţe, Rasputin a locuit la mănăstirea ortodoxă Verhoturie, unde s-a întâlnit cu membri din Hlestîi. Doctrina sa pare a fi fost una radicală, ce propunea atingerea extazului spiritual prin extenuare sexuală. Carnea era astfel crucificată, iar mica moarte a orgasmului devenea moartea mistică a iniţierii.

După o viziune în care Maria îl îndemna să înceapă o viaţă de rătăcitor, Rasputin a străbătut aproape patru mii de kilometri, până la muntele Athos. S-a întors acasă doi ani mai târziu, emanând un puternic magnetism şi prezentând miraculoase puteri tămăduitoare.

In anul 1903, a ajuns la Sankt Petersburg. Acolo, a fost primit de confesorul familiei regale, care a spus: „Prin el vorbeşte glasul pământului rusesc. “ Confesorul l-a introdus la curtea regală, deja fascinată de idei ezoterice şi dornică de acest tip de experienţe.

Martinismul era intens discutat în lojile francmasonice ale Rusiei. In 1901, curtea fusese vizitată de Papus şi Maître de Philippe. Papus l-a numit pe ţarul Nikolai al ll-lea în fruntea unei loji martiniste, acţionând ca vindecător şi consilier spiritual al suveranului. Se spune că la un moment dat ar fi invocat spiritul tatălui lui Nikolai, Aleksandr al lll-lea, care a prezis moartea ţarului în mâinile revoluţionarilor. De asemenea, Papus l-a avertizat pe suveran cu privire la influenţa malefică a lui Rasputin.

Acesta din urmă avea să fie defăimat şi asasinat de francmasoni, dar în 1916 contemporanul său, marele iniţiat Rudolf Steiner, spunea despre el: „Spiritul popular rus poate lucra acum doar prin el şi prin nimeni altcineva. “

Dacă, apropiindu-ne acum de fin de siecle, ne mutăm atenţia de la cel mai înalt nivel al artei şi literaturii, îndreptând-o spre cel aflat imediat sub acesta, găsim o literatură a temelor oculte explicite, care avea să domine cultura populară în secolul XX. Oscar Wilde era membru al Ordinului Golden Dawn (Zorii aurii). La fel ca Dr Jekyll şi Mr Hyde, de Robert Louis Stevenson, romanul său, Portretul lui Dorian Gray, a adus în conştiinţa publicului noţiunea ocultă de doppelganger. M.R. James, profesorul de la Cambridge considerat de unii părintele povestirilor cu fantome, a tradus în engleză multe dintre evangheliile apocrife, a susţinut o conferinţă despre ştiinţele oculte în cadrul Societăţii Literare de la Eton şi a scris o nuvelă intitulată Contele Magnus, în care eroul, un alchimist, merge în pelerinaj la locul în care s-a născut Anticristul, un oraş pe nume Chorazin. Faptul că Chorozon este numele unuia dintre demonii care au purtat îndelungi conversaţii cu dr. Dee şi Kelley sugerează că James ştia despre ce vorbeşte.

Cu câţiva ani înainte, monstrul lui Frankenstein fusese un ecou dramatizat al homunculusului lui Paracelsus. Participând la aceeaşi petrecere la care luase parte Mary Shelley când avusese ideea monstrului, Polidori, prieten cu Byron, a scris o poveste cu vampiri. Desigur însă, cea mai cunoscută versiune a acesteia este romanul lui Bram Stoker, în care trupul din mormânt este un soi de variantă demonică a lui Christian Rosenkreuz. Stoker era membru al OTO — Ordo Templi Orientis, o societate secretă ce practica magia ceremonială. Teozoful austriac Gustav Meyrink avea să exploreze o temă similară în romanul Golem, care la rândul său a influenţat cinematograful expresionist german. S-a spus că în romanul La-Bas, Huysmans a scris din propria sa experienţă despre ceea ce se întâmpla în cadrul ritualurilor de magie neagră, încălcându-şi jurământul de păstrare a secretului. Aleister Crowley nota cu vădită aprobare că, drept rezultat, scriitorul a murit de cancer la limbă.

In artă, teme cu caracter explicit ocult pot fi identificate în simbolismul lui Gustave Moreau, Arnold Bocklin şi Franz von Stuck, în visele lucide ale lui Max Klinger şi în arta erotico-ocultă a lui Felicien Rops, pe care un critic al epocii l-a numit „un Satana sarcastic“. Odilon Redon scria despre „supunerea în faţa unor legi secrete“.

In toată această perioadă, spiritul materialismului năzuia la victorie, concepând versiuni materialiste ale filozofiei ezoterice. Am amintit deja despre modul în care ideile ezoterice privind evoluţia speciilor au apărut în forme materialiste în teoriile lui Darwin. Am văzut de asemenea cum cinicii manipulatori ai francmasonilor, Illuminati, au oferit revoluţionarilor o metodologie de lucru la sfârşitul veacului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea. Acum, materialismul dialectic al lui Marx transpunea idealurile spirituale ale lui St Germain în plan pur economic.

Ocultismul a deţinut totodată un rol în conturarea ideilor lui Freud. Mentorul acestuia, Charcot, fusese instruit de remarcabilul ocultist şi inventator al mesmerismului Anton Mesmer. Tânărul Freud a studiat Cabala şi a scris în tonuri aprobatoare despre telepatie, sugerând că ar putea fi o formă arhaică de comunicare, utilizată de toată lumea înainte de existenţa limbajului vorbit.

Freud a introdus în gândirea populară o idee care este în esenţă cabalistă şi care afirmă existenţa unei structuri a conştiinţei. Spre exemplu, modelul mental popularizat de el — compus din super eu, eu şi id — poate fi perceput ca o versiune materializată a tiparului cabalist tripartit.

Intr-adevăr, la un nivel fundamental, însăşi noţiunea că există impulsuri independente de conştienţa noastră şi care o pot afecta din exterior este o versiune materialistă a imaginii ezoterice a conştiinţei. In schema vieţii imaginată de Freud, aceste forţe ascunse trebuie interpretate mai degrabă ca fiind sexuale decât spirituale. Mai târziu Freud a respins afirmaţia că ideile sale au rădăcini ezoterice şi a catalogat drept nebunească străvechea formă de conştiinţă din care ar fi derivat.

Influenţele ezoterice asupra elevului său, Jung, sunt şi mai clare. Am văzut cum interpreta el procesele alchimice ca descrieri ale vindecărilor psihologice şi cum a identificat cele şapte mari arhetipuri ale inconştientului colectiv cu simbolismul celor şapte zei planetari.

Considerând procesele alchimice ca fiind pur psihologice, Jung nega un nivel de semnificaţie intenţionat de autorii alchimişti — anume că aceste exerciţii mentale pot influenţa materia într-un mod supranatural. Şi cu toate că, după părerea lui, cele şapte arhetipuri acţionează independent de mentalul conştient, Jung n-a reuşit să le perceapă ca pe nişte centri ai conştiinţei neîntrupate ce acţionează absolut independent de mintea umană. De fapt, când l-a întâlnit pe Rudolf Steiner, l-a considerat schizofrenic.

Mai târziu însă, colaborarea cu specialistul în fizică experimentală Wolfgang Pauli l-a încurajat să meargă puţin mai departe. Jung şi Pauli au ajuns la concluzia că pe lângă mecanismul pur fizic de ciocnire a unui atom cu altul, există o altă reţea de conexiuni creată de minte. Contemporanul lui Jung, antropologul francez Henri Corbin, studia la vremea aceea practicile spirituale ale sufiţilor şi a ajuns la concluzia că aceştia colaborau şi comunicau între ei într-un plan al „imaginaţiei obiective“. Jung inventase aceeaşi expresie independent de el.

Mai târziu în viaţă, explicaţiile de tip materialist pe care Freud încercase să le aplice forţat experienţelor spirituale s-au întors împotriva lui şi el a început să se simtă bântuit de ceea ce el numea un sentiment al straniului. Freud a scris eseul cu acelaşi nume când avea şaizeci şi doi de ani. Gândindu-se la lucrul de care se temea cel mai rău, încerca de fapt să-i împiedice producerea. Cu câţiva ani înainte remarcase că numărul 62 îi apare în viaţă în mod repetat — un tichet de la garderobă, numărul unei camere la hotel, cel al unui loc în tren — şi i se păruse că universul încerca să-i spună ceva. Poate că va muri la vârsta de şaizeci şi doi de ani?

In acelaşi eseu scria despre ceea ce trăise când, plimbându-se printr-un labirint de străduţe într-un vechi oraş italian, ajunsese în cartierul cu felinare roşii. A pornit pe ceea ce i s-a părut a fi cel mai direct traseu pentru a ieşi de acolo, dar în scurt timp s-a pomenit iar în mijlocul lui. Acelaşi lucru i s-a întâmplat de nenumărate ori, indiferent de direcţia în care mergea. Experienţa însă nu poate să nu ne amintească de Francis Bacon. Era ca şi cum labirintul îşi tot schimba forma, pentru a-l împiedica pe prizonier să găsească drumul spre ieşire. Ca urmare a acestei întâmplări, Freud a început să suspecteze o anume complicitate între sufletul său şi cosmos. Sau poate că universul croia înţelesuri independent de orice element uman şi le aţintea pe toate asupra lui?

Dacă Freud ar fi fost silit să accepte ca adevărată oricare dintre aceste variante, chiar şi într-un singur caz, întreaga lui imagine materialistă asupra lumii s-ar fi făcut ţăndări. Dar el era în mod firesc dornic să blocheze aceste impulsuri, fiindcă îi provocau o stare mentală tulbure.

Colonizarea europeană a altor regiuni ale lumii a determinat un flux de idei ezoterice în direcţie opusă, o altfel de colonizare a Europei. Extinderea Imperiului Britanic în India a dus la publicarea în limba engleză a textelor ezoterice hinduse, iar drept rezultat, ezoterismul oriental este şi astăzi mai bine reprezentat în librăriile din Occident decât cel vestic. In mod similar, coloniile franceze din nordul Africii au conferit o puternică tuşă sufită ezoterismului în ţările francofone.

Impărţirea Poloniei în secolul al XIX-lea a făcut ca tradiţiile alchimice din această ţară să se răspândească în restul Europei. Un autentic impuls rozacrucian a supravieţuit în centrul continentului sub forma antropozofiei lui Rudolf Steiner. Ca urmare a Revoluţiei Ruse, ocultiştii adunaţi la curtea ţarului s-au risipit, contribuind la introducerea unui filon de ezoterism ortodox în Vest, iar filozofia cu tentă sufită şi ortodoxă a lui Gurdjieff şi Ouspensky a devenit influentă atât în Europa, cât şi în America. In anii cincizeci, invazia chineză în Tibet a provocat dispersarea ezoterismului tibetan în lumea întreagă.

 Intr-o epocă în care pentru mulţi occidentali religia organizată, de stat, riscă să devină un simplu formalism, părând sterilă şi secătuită, nu ar fi deloc surprinzător dacă fiecare individ inteligent ar simţi la un moment dat în viaţă nevoia să mediteze la marile întrebări despre viaţă şi moarte, despre sensul universului, văzându-se nevoit să caute singur răspunsurile. Filozofia ezoterică în ansamblul ei constituie cea mai bogată, mai profundă şi mai fascinantă sursă de cunoaştere în privinţa acestor întrebări.

Artiştii şi scriitorii cu adevărat mari găsesc modalităţi prin care să exprime ce înseamnă să trăieşti într-un anumit moment al istoriei. Arta de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost, dintr-un punct de vedere, strigătul unei omeniri rănite şi derutate. Unii artişti şi scriitori, printre ei aflându-se şi câţiva cu adevărat geniali, au privit existenţa drept în faţă şi au hotărât că este lipsită de sens, că viaţa pe Pământ, viaţa umană, este o întâmplare rezultată dintr-o serie de combinaţii chimice şi că — aşa cum scria Jean-Paul Sartre la finalul romanului Greaţaunica modalitate pentru ca existenţa să aibă sens este să ne propunem noi ţeluri.

La fel de adevărat este şi faptul că unii artişti au fost încântaţi de epoca materialismului şi de învelişul ei strălucitor. Modernismul a fost, fără îndoială, iconoclast. Dar până la sfârşitul secolului al XIX-lea, tirania regilor, a superstiţiilor bisericeşti şi rigida moralitate burgheză deveniseră ţinte uşoare pentru iconoclaşti. Pentru majoritatea marilor artişti ai epocii moderne, modelul mecanicist al universului era „icoana“ pe care doreau s-o distrugă.

Ne place să considerăm modernismul ca fiind şic, „tare“, în ton cu era maşinismului, nerăbdător cu autorităţile şi dogmele epocilor anterioare. Şi nu greşim, numai că nu este, aşa cum credem uneori, şi ateist, cel puţin nu în sensul radical, actual, al termenului. De fapt, dacă privim ezoterismul ca un refugiu al superstiţiilor antice, atunci asta este cu adevărat modernismul. Marele spirit unificator al modernismului, cel care îi adună laolaltă pe Picasso, Joyce, Malevich, Gaudi, Beuys, Borges şi Calvino, este o dorinţă de a submina şi distruge materialismul ştiinţific aflat la ordinea zilei. Este nevoie de o anume investigare a vieţii acestor artişti şi scriitori pentru a înţelege că erau cu toţii profund implicaţi în domeniul ocult şi că ezoterismul le oferea îndrumarea estetică şi filozofia de viată.

Dacă îi privim pe Baudelaire şi Rimbaud ca puncte de plecare reprezentative pentru modernism, ne este foarte uşor să interpretăm tulburarea simţurilor pe care ei o recomandă ca scop în sine. Cei doi credeau însă de fapt că, atunci când lumea materială dispare, trăsăturile lumilor spirituale devin vizibile. „Poetul devine el însuşi clarvăzător, spunea Rimbaud, întorcând toate înţelesurile cu susul în jos, într-o manieră prelungă şi raţională. “

Gauguin, Munch, Klee şi Mondrian erau teozofi. Pe acesta din urmă, teozofia l-a învăţat că este posibil să discernem o realitate spirituală ce structurează aparenţele lumii materiale. Gauguin se vedea pe sine însuşi ca făurind sculpturi care — aidoma Golemului — pot fi aduse la viaţă de spirite neîntrupate. Aidoma lui Franz Marc, Kandinsky era discipolul lui Rudolf Steiner, dar principala influenţă formativă asupra picturilor sale, cea care a deschis calea abstracţiunilor, a fost aceea a „formelor-gând“ percepute în stare de transă şi înregistrate de teozofii Annie Besant şi C. W Leadbetter. Klee s-a reprezentat pe sine în picturi meditând asupra celui de-ai treilea ochi. Malevich era vrăjit de Ouspensky.

Rădăcinile ezoterice ale artei lui Matisse sunt puţin mai bine ascunse, dar el susţinea că uneori trebuia să privească săptămâni şi chiar luni în şir un obiect pe care voia să-i picteze, înainte ca spiritul acestuia să-i îndemne să-i confere o expresie artistică.

Arhitectura cu influenţe arabe a lui Gaudi, caracterizată de arabescuri luxuriante, în care se îmbină şi se contopesc forme animale şi umane, invită vizitatorii să intre într-o stare alterată de conştiinţă.

Spania este, probabil, ţara europeană în care supranaturalul se află cel mai aproape de suprafaţa vieţii de zi cu zi. Picasso, marele artist-mag al modernismului, a avut întotdeauna o puternică predilecţie pentru interferenţele lumilor spirituale. In copilărie, unii dintre prietenii săi credeau că el are capacităţi supranaturale, ca darul profeţiei şi abilitatea de a citi gândurile. Când a vizitat Franţa, Max Jacob, Eric Satie, Apollinaire, George Bataille, Jean Cocteau şi alţii l-au iniţiat într-o sofisticată tradiţie ocultă.

Picasso utiliza frecvent teme ezoterice în lucrările sale. Uneori se reprezenta pe sine însuşi sub chip de Arlechin. Acest personaj este asociat cu Hermes şi cu lumea subterană, mai cu seamă în oraşul său natal, Barcelona, unde victoria Arlechinului asupra morţii este celebrată anual în carnavaluri. Prietenul său, Apollinaire, îl numea uneori „Arlechin Trismegistus“. Alteori Picasso se înfăţişa în picturi într-o imagine din tarot, suspendat între lumea materială şi cea spirituală.

Analizând o lucrare din 1934, mult timp ignorată, ce înfăţişa o luptă cu taurii, Mark Harris reliefa tema din Parsifal. Eseul său este un exemplu ilustrativ al modului în care gândirea ezoterică poate ilumina dimensiuni interzise eticii convenţionale. In tinereţe, Picasso fusese membru fondator al unul grup numit Valhalla, format pentru a studia aspectele mistice ale operei lui Wagner. Desenele înfăţişau scena în care practicantul magiei negre aruncă spre Parsifal suliţa lui Longinus, dar fiindcă acum Parsifal este iniţiat, aceasta nu face decât să plutească deasupra capului său.

Georges Bataille a studiat mithraismul, iar în 1901 Picasso a realizat o serie de lucrări în care erau reprezentate femei cu acoperământul de cap specific mithraic, un simbol tradiţional al iniţierii. Harris arată că desenul din 1934 este o portretizare a iniţierii în lumea de dincolo. La fel ca Dante şi Dostoievski înaintea lui, Picasso sugerează că iadul pe care trebuie să-i traverseze candidatul începe cu cel al propriilor sale dorinţe. Iadul se află de cealaltă parte a mormântului, dar viaţa aceasta este infernală deopotrivă, infernală în funcţie de situaţia vremurilor.

Desenul este o ilustrare a uneia dintre marile teme ale lui Picasso. Lumea noastră este sfărâmată, fragmentată de o năvălire a forţelor subterane malefice. Artistul iniţiat Picasso, poate recrea lumea, poate fi un zeu al fertilităţii renăscut, dar nu va face acest lucru în termenii canoanelor de frumuseţe convenţionale, ci va recombina urâtul şi sfărâmatul în modalităţi noi, splendide.

Pictorul abstracţionist şi conceptualist Yves Klein a descoperit filozofia ezoterică atunci când, întâmplător, a dat peste o carte a unui susţinător modern al rozacrucianismului, Max Heindel, care fusese iniţiat de Rudolf Steiner, dar s-a rupt apoi de acesta şi şi-a înfiinţat propria sa mişcare rozacruciană. Având în vedere transfigurarea materiei, Klein voia ca arta sa să inaugureze o nouă Eră a Spaţiului, ilustrată în pânze de un ultramarin neîntrerupt de linii sau forme. In noua sa eră, spiritul uman liber de restricţiile materiei şi formei va pluti şi va levita.

Marii scriitori ai secolului XX erau de asemenea profund ancoraţi în gândirea ezoterică. Inspiraţi de zvonurile privindu-i pe William Blake şi religia sa sexuală, W.B. Yeats şi tânăra lui soţie, Georgie, au explorat conexiunea directă dintre uniunea sexuală şi cea spirituală, întâlnită în Zohar, trecând apoi la yoga tantrică. Yeats s-a supus chiar unei vasectomii, în speranţa că blocarea fluxului de spermă va contribui la acumularea energiilor necesare pentru a intra într-o transă vizionară. Experimentele lor s-au concretizat în peste patru sute de pagini de scriere automatică, inspirată de spirite, iar Yeats a rămas tânăr din punct de vedere sexual până la o vârstă înaintată, când a şi scris de altfel unele dintre cele mai strălucite poeme ale sale. Astfel, amintea despre „dragostea care mută Soarele“. Yeats era totodată membru al Ordo Templi Orientis şi al societăţii teozofice, a studiat Hermetica, a scris deschis despre magie şi a semnat introducerea la o populară ediţie a Sutrelor Yoga ale lui Pantanjali. Romanele lui James Joyce, Ulise şi Veghea lui Finnegan, dovedesc familiarizarea autorului cu doctrinele hindusă şi ermetică, incluzând citate directe din Swedenborg, Madame Blavatsky şi Eliphas Levi. Poezia lui T.S. Eliot include în mod eclectic referinţe oculte. Eliot a participat la întrunirile teozofilor şi la cele ale grupului desprins din aceştia, Quest, din care făceau parte Ezra Pound, Wyndham Lewis şi Gershem Scholem, marele specialist în misticismul iudaic. Dar influenţa formativă asupra sensibilităţii sale poetice a fost exercitată de filozofia de inspiraţie sufită a lui Ouspensky, la ale cărui conferinţe a participat de asemenea. De fapt, celebrele trei versuri de la începutul celui mai influent poem din literatura de limbă engleză a secolului XX, Patru Cuartete — despre timpul trecut şi cel viitor conţinute în momentul prezent — constituie o parafrază a filozofiei lui Ouspensky.

Probabil că scriitorul cel mai pregnant ocult din secolul XX şi cel care s-a ridicat cel mai bine la înălţimea cuvintelor lui Rimbaud referitoare la a deveni medium a fost Fernando Pessoa, care scria că păstrează în sine însuşi toate visurile lumii şi că năzuieşte să experimenteze întregul univers — realitatea acestuia — în interiorul fiinţei sale. El aştepta revenirea Celui Ascuns, care la rândul său aştepta încă de la începutul lumii. Intre timp, Pessoa se retrăgea din sine însuşi, aidoma unui medium, permiţând ca trupul său să fie preluat de diverse entităţi, sub ale căror nume a scris serii diferite de poeme, cu tonalităţi diferite. „Eu sunt isteţimea din zar“, spune un antic text taoist.

“Eu sunt partea activă din fapte“, afirmă Imnul gnostic al perlei. Pessoa recunoştea aceste sentimente. Pentru a deplasa lucrurile în timp şi spaţiu, pentru a face lumea mai bună, nu este suficient să ne străduim din toate puterile. Este nevoie ca spiritele să acţioneze prin noi. Ne trebuie ceva din acel spirit al isteţimii.

In literatura celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, Borges, Calvino, Salinger şi Singer abordează în mod deschis teme ezoterice — ca şi când ar fi acţionat în acord cu afirmaţia lui Karlheinz Stockhausen, că orice creaţie autentică aduce în plan conştient ceva de pe tărâmul ezoteric, care nu a mai fost conştientizat anterior. Antropozofia lui Rudolf Steiner a exercitat o influenţă extrem de mare, nu numai asupra lui Kandinsky, Marc şi Beuys, dar şi asupra lui William Golding sau Doris Lessing, care trăiau în comunităţi antropozofice.

O caracteristică a modului straniu în care s-au răspândit influenţele ezoterice este faptul că scriitori atât de diferiţi precum C. S. Lewis şi Saul Bellow au fost familiarizaţi cu filozofia ezoterică de acelaşi maestru spiritual, antropozoful Owen Barfield.

Putem spune oare în fiecare caz că marii scriitori ai epocii sunt interesaţi de ideile ezoterice? Recunoaştem în mod cert influenţa ezoterismului atât asupra lui Bellow, cât şi a lui John Updike, cei doi mari romancieri de limbă engleză de la începutul secolului. O parte din corespondenţa lui Bellow cu Barfield a fost dată publicităţii. Updike a scris un roman categoric ocult, Vrăjitoarele din Eastwick, dar probabil cel mai sugestiv este acest fragment din ultimul său roman, Sate: „Sexul este un delir programat care alungă moartea cu propria substanţă a morţii; spaţiului negru dintre stele îi este dată dulcea substanţă din venele şi ungherele noastre. Acele părţi din noi înşine pe care decenţa convenţională le numeşte ruşinoase sunt înălţate. Ni se spune că strălucim, că suntem înălţaţi… “

Acest fragment ţinteşte către însăşi esenţa problemei aflate între imaginea exoterică despre lume şi opusul ei. In conformitate cu gânditorii ezoterişti, viaţa într-un mediu mecanizat, industrializat, computerizat, are un efect letal asupra proceselor noastre mentale. Betonul, plasticul, metalul, impulsurile electrice emanate de ecrane devin internalizate, ducând la un părăginiş steril, care nu se mai regenerează.

Pentru a ne deschide din nou în faţa influenţei libere, revitalizante, a lumilor spirituale, este necesară o transformare conştientă a conştiinţei.

In anul 1789, oştile îngerilor conduse de Sfântul Mihail au înregistrat o victorie în Ceruri. Pentru ca victoria să fie decisivă însă, era nevoie ca lupta să fie dusă încă o dată, pe Pământ.

Pe 28 iunie 1914, Rasputin a fost victima complotului ce urmărea să-l ucidă. Exact în aceeaşi zi, arhiducele Ferdinand al Austro-Ungariei a fost asasinat.

Şi iadul s-a dezlănţuit.

Multe s-au scris despre influenţele oculte asupra Germaniei la începutul secolului XX. Mai puţine se ştiu totuşi despre cele care s-au manifestat în Rusia la vremea Revoluţiei. Am amintit deja de Saint-Martin, de Papus şi de Rasputin. Despre influenţele oculte asupra duşmanilor acestora, revoluţionarii comunişti, se ştiu foarte puţine.

Aşa cum am sugerat deja, marxismul poate fi perceput ca o reformulare materialistă a idealurilor de fraternitate ale francmasoneriei. Structura celulelor revoluţionare propusă de Lenin şi Troţki era inspirată de metodele de lucru ale lui Weishaupt. Marx, Engels şi Troţki era francmasoni. Lenin era un francmason de gradul 31 şi membru al mai multor loji, printre care şi loja Nouă Surori, cea mai importantă dintre cele in care se infiltraseră adepţii filozofiei nihiliste a Illuminati. Lenin şi Troţki începuseră un război cu Dumnezeu.

Dar există aici un mister şi mai adânc. Cum a fost posibil ca un om ca Lenin să-şi impună voinţa asupra a milioane de oameni? Acest lucru pare a depăşi strategiile sinistre ale lui Weishaupt.

Cercetările armatei americane in domeniul modalităţilor oculte de a dobândi supremaţia asupra Uniunii Sovietice sunt bine documentate. Angajaţi-cheie au depus mărturii ce par autentice, dar rezultatele obţinute au fost limitate.

Abia acum începe să iasă însă la iveală modul mult mai dus la extrem — şi mai încununat de succes — in care au utilizat ocultismul agenţiile guvernamentale ale fostei Uniuni Sovietice. Câţiva iniţiaţi au supravieţuit suficient pentru a vorbi despre o”iniţiere roşie“ — antrenamentul viitorilor agenţi secreţi, desfăşurat în foste mănăstiri. Se pare că tehnici oculte erau folosite pentru a întări voinţa până la un nivel supranatural, exploatând energiile psihice ale victimelor torturilor şi ale sacrificiilor. Numai cineva care ucisese în numele cauzei putea deveni un iniţiat roşu.

Fireşte că am mai văzut şi înainte această formă de magie neagră — în cultura piramidelor din America de Sud. Conform istoriei secrete, Lenin a fost reîncarnarea unui mare preot, născut din nou pentru a se opune celei de-a doua veniri a zeului Soare, iar când Troţki a fugit de vechii săi tovarăşi, ascunzându-se în Mexico City, el se întorsese de fapt acasă.

Imaginea lui Lenin, încarnarea mumificată a unui iniţiat din epoca piramidelor, pare atât evocativă, cât şi puţin absurdă, pentru sensibilitatea omului actual. In mod ironic, poate, această imagine lasă impresia că întruchipează însuşi spiritul modernismului, îmbinând convenţionalul cu extravagantul, elementele ordinare, ieftine, chiar vulgare, cu înţelepciunea ocultă străveche.

S-a discutat în cercurile oculte despre gradul în care înţelepciunea ezoterică ar trebui adusă la cunoştinţa publicului. In ce măsură este acest lucru util în lupta împotriva materialismului şi cât de periculos poate fi?

Să ne întoarcem în India, locul în care a început istoria post-Atlantida.

Pe măsură ce ne apropiem de finele acestei istorii, înţelegem cât de mult a evoluat omenirea de la creatura total orientată spre comunitate a epocilor străvechi, care conştientiza prea puţin lumea din jurul ei şi nu avea sentimentul unei vieţi interioare. La Gandhi remarcăm libera gândire individuală, liberul arbitru şi dragostea liberă. Gandhi este omul care şi-a dezvoltat şi şi-a extins atât de mult conştiinţa de sine, încât poate transforma punctele de inflexiune din istoria sa personală, din propria sa intrigă interioară, în plăci turnante ale istoriei mondiale.

Gandhi reprezintă întruparea noii forme de conştiinţă pentru a cărei dezvoltare au lucrat în decursul timpului societăţile secrete.

Există probabil o mică ironie — dar şi un semn al anvergurii globale a societăţilor secrete — în faptul că, provenind din ţara Rishi-lor, Gandhi a deprins primele idei ezoterice de la hibridul teozofic ruso-anglo-egipteano-american reprezentat de Madame Blavatsky. In tinereţe, Gandhi se descria ca fiind „îndrăgostit“ de Imperiul Britanic. Având o fire generoasă şi altruistă, a putut recunoaşte ceea ce exista mai bun în moralii şi echitabilii englezi care-i administrau ţara devenită colonie. Când s-a maturizat însă, a început să perceapă o realitate mai profundă. Dincolo de afişatul fair play al britanicilor, el a sesizat, de exemplu, caracterul inechitabil al taxelor impuse din exterior şi, mai presus de toate, lipsa de libertate a Indiei în a-şi decide singură destinul.

Influenţat în parte de filozofia nesupunerii susţinută de transcendentalistul american Henry Thoreau şi în parte de criticul social şi de artă John Ruskin, Gandhi a pornit la drum pentru a întoarce lumea cu susul în jos.

In anul 1906, pe când avea treizeci şi şase de ani, a renunţat la viaţa sexuală împreună cu soţia lui. Disciplina sa spirituală zilnică presupunea lucrul la o roată de tors manuală — atât pentru a încuraja o metodă de fabricare a ţesăturilor ce putea oferi locuri de muncă celor săraci, dar şi fiindcă credea că, ţesând pânză, acţiona totodată asupra trupului său vegetal. Dacă izbutea să-şi controleze trupul în diferitele sale dimensiuni, putea apoi să-şi dezvolte ceea ce el numea forţa sufletului.

Gandhi credea că universul este guvernat de adevăr şi de legile acestuia şi că, acţionând în conformitate cu legile respective, individul putea atinge Satyagraha, fota adevărului şi a iubirii.

Spre exemplu, dacă ai o încredere necondiţionată în rivalul tău, vei izbuti în cele din urmă să-i influenţezi astfel încât să acţioneze într-un mod demn de încredere, şi o vei face atât prin intermediul unei influenţe psihologice, cât şi — extrem de important — printr-o influenţă supranaturală. In mod similar, dacă eşti atacat, trebuie să te străduieşti să îţi alungi orice gânduri încărcate de ură şi mânie faţă de autorul atacului. „Urmaţi această filozofie, susţinea Gandhi, şi vă veţi elibera de orice teamă de regi, oameni, hoţi, tigri şi chiar de moarte. “

Conform gândirii cu susul în jos, caracteristică societăţilor secrete, Gandhi îi învinovăţea pe indieni, nu pe britanici, pentru colonizarea Indiei, subliniind că o sută de mii de ocupanţi nu ar putea controla trei sute de milioane de oameni dacă aceştia nu ar accepta situaţia. Bumbacul indian era exportat în Marea Britanie, la fabricile de textile din Lancashire, şi apoi revândut în India, cu profit pentru britanici şi pierderi pentru indieni. Aşezat la roata sa de tors, el afirma: „Sunt profund convins că, odată cu fiecare fir pe care îl torc, ţes destinul Indiei. “

Pe 26 ianuarie 1929, le-a cerut oamenilor să celebreze Ziua Independenţei în toate satele şi oraşele din ţară. A chemat la boicotarea tribunalelor, a alegerilor şi a cursurilor şcolare. De asemenea, a contestat monopolul deţinut de guvernul britanic asupra extragerii de sare — ceea ce însemna că indienii erau obligaţi să le plătească englezilor pentru sare, deşi aceasta se găsea din abundenţă pe ţărmurile Indiei. In martie 1930, Gandhi, pe atunci în vârstă de şaizeci de ani, a pornit cu bastonul în mână într-o călătorie de douăzeci şi patru de zile spre mare. Mii de oameni i s-au alăturat. In cele din urmă a intrat în apa mării pentru purificarea rituală, s-a aplecat şi a ridicat o mână de sare. Mulţimea a izbucnit în urale şi l-a numit „Izbăvitor“.

Atât de mare era forţa sufletului său, încât atunci când a ajuns în faţa unor soldaţi înarmaţi, aceştia au coborât armele. Musulmanii şi hinduşii şi-au acordat iertarea reciprocă în prezenţa lui.

Intemniţarea lui Gandhi şi grevele foamei în care intra el au subminat moralul guvernului britanic astfel încât în anul 1947 India şi-a câştigat independenţa. Cel mai mare imperiu din istorie s-a destrămat aproape fără vărsare de sânge, o situaţie cu adevărat fară precedent.

Pe parcursul acestei istorii am urmărit viaţa unor mari conducători, precum Alexandru cel Mare şi Napoleon. Intr-un sens, Gandhi a fost mai mare decât toţi aceştia. Forţa sufletească poate înfrânge, considera el, chiar şi cele mai puternice armate, fiindcă intenţia aflată la baza unei acţiuni poate avea efecte mai puternice şi mai hotărâtoare decât acţiunea în sine.

Gandhi era un hindus credincios, dar trăia în conformitate cu legile profunde conţinute în Predica de pe Munte. Adresându-se facţiunilor musulmane şi hinduse ostile, el susţinea că o persoană al cărei spirit de autosacrificiu nu trece dincolo de graniţele comunităţii sale devine în cele din urmă egoistă şi pune aceeaşi amprentă şi asupra comunităţi.

Spiritul sacrificiului de sine, spunea el, ar trebui să cuprindă toată lumea.

La fel ca Sfântul Francisc, Gandhi iubea lumea întreagă.