site
	stats

Jonathan Black – Misterele in Grecia si Roma

IMG_20151221_154813

Dacă la atenieni recunoaştem darul gândirii libere, individuale, la spartani nu putem să nu observăm dezvoltarea voinţei individuale şi a impulsului competitiv până la limitele venerării eroilor, a celor puternici. Eroii au creat spaţiul în care a putut înflori cultura elenă, care în secolul al V-lea î.C. a început să dicteze standardele în domeniul frumuseţii formelor şi al rigorii intelectului, la care omenirea aspiră încă de atunci.

Aceasta e Grecia marilor iniţiaţi: filozofii Platon şi Aristotel, poetul Pindar şi dramaturgii Sofocle şi Euripide.

Cea mai cunoscută dintre şcolile misterelor în Grecia era cea din Eleusis, un sătuc aflat la câţiva kilometri de Atena. Omul politic roman Cicero, el însuşi un iniţiat, avea să spună că misterele de la Eleusis şi ceea ce a decurs din ele au constituit cea mai de preţ valoare pe care Atena a dăruit-o lumii civilizate.

Numele „Eleusis“ provine de la elauno, care înseamnă „eu vin“, adică „iau fiinţă”. Din sanctuarul de acolo n-au mai rămas decât câteva lespezi ici şi colo şi două panouri din interior, dar o descriere contemporană aminteşte de un zid exterior banal, din piatră cenuşiu-albăstruie. Inăuntru erau statui şi frize reprezentând zeiţe, grămezi de grâne şi flori cu opt petale. Dintr-o altă relatare aflăm că în plafonul sanctuarului interior exista o deschidere, aceasta fiind singura sursă de lumină.

Misterele Minore erau celebrate primăvara şi presupuneau rituri de purificare şi transpuneri scenice ale poveştilor despre zei. Statuia unui zeu încoronată cu mirt şi ţinând o torţă era purtată în procesiune, însoţită de cântece şi dansuri. Zeul era sacrificat şi murea vreme de trei zile. Când, în cadrul reprezentaţiei, divinitatea jertfită învia din morţi, hierofanţii şi candidaţii care luau parte la ceremonie strigau: „Iachos! Iachos! Iachos!”

Celebrările aveau şi un element sexual explicit. Psellus, un cărturar bizantin, scria că Venus era înfăţişată ca ieşind din mare dintr-o reprezentare în mişcare a organelor genitale feminine şi că după aceea avea loc mariajul dintre Persefona şi Hades. Gement din Alexandria nota că era pusă în scenă siluirea Persefonei, iar Athenagoras afirma că, în cursul acestei dramatizări bizare, violente, aproape suprarealiste, zeiţa era portretizată cu un corn în frunte, simbolizând probabil cel de-al treilea ochi.

Există de asemenea relatări ce amintesc despre turnarea ceremonială a laptelui dintr-un vas de aur în formă de sân. La un anumit nivel, aceste ceremonii au o legătură evidentă cu venerarea Zeiţei Mamă, dar totodată ar trebui să ne atragă atenţia asupra faptului că, la un nivel mai profund, subiectul lor era viaţa după moarte. Ştim de la Pitagora că, pentru antici, Calea Lactee era o vastă mulţime de spirite, aidoma unui fluviu. Spiritele morţilor, asemănate cu stelele, urcau prin poarta Capricornului, printre sferele cereşti, înainte de a coborî iar în lumea materială prin poarta Racului. Pindar spunea: „Fericit este cel care a văzut Misterele înainte de a fi îngropat în pământ, fiindcă el ştie ce se întâmplă la sfârşitul vieţii.“ Sofocle adăuga: „De trei ori fericiţi simt cei care au văzut Misterele înainte de a muri, căci ei vor avea viaţă după moarte. Toţi ceilalţi vor trece doar prin suferinţe. Plutarh susţinea că, atunci când moare, omul obişnuit experimentează pentru prima dată ceea ce iniţiaţii au trăit deja.

Misterele Majore, celebrate la echinocţiul de toamnă sau în jurul acestei date, erau precedate de nouă zile de post, după care candidaţilor la iniţiere li se dădea o băutură tare, numită kykeon.

Desigur că înfometarea dusă la extrem poate provoca ea însăşi o stare vizionară, sau cel puţin poate predispune la halucinaţii. După un post atât de lung, candidatul bea amestecul de orz prăjit, apă şi ulei extras dintr-o plantă mediteraneeană, Teucrium polium, care în cantităţi mari poate avea efecte narcotice.

Misterele induceau experienţe extrem de intense, spaimă exacerbată, oroare fără limite şi stări extatice. Plutarh amintea despre teroarea celor ce urmau a fi iniţiaţi — de parcă îi aştepta moartea, ceea se şi întâmpla de altfel, dintr-un anumit punct de vedere.

Imaginaţi-vă că aţi fi fost martor la prezentarea terifiantelor evenimente supranaturale din cadrul Misterelor Minore, iar acum aveţi impresia că aceste lucruri se vor întâmpla în realitate, că veţi lua parte la o dramatizare în care veţi fi ucis şi, într-un anumit sens, chiar veţi muri. Relatările lui Produs sugerează că viitorii iniţiaţi erau atacaţi de „siluetele năvalnice ale hoarelor de demoni pământeşti”. Deşi în epocă spiritelor superioare – zeilor – le era foarte dificil să coboare pe tărâmul material, dens, acest lucru era relativ simplu pentru spiritde inferioare, precum demonii şi spiritele celor morţi. Candidatul urma să fie pedepsit şi torturat de demoni. In Descrierea Greciei, Pausanius aminteşte de un demon numit Euronomos, cu pielea neagră-albăstruie, aidoma unei muşte, care devora carnea cadavrelor intrate în putrefacţie.

Oare ar trebui să luăm toate acestea în sens literal? Aşa cum am menţionat anterior, ceremoniile iniţiatice erau parţial ritual şi dramatizare, parţial şedinţă de spiritism. Faptul că narcoticele deţineau un rol important în apariţia demonilor nu înseamnă în mod necesar — din punctul de vedere al idealismului — că aceştia erau iluzorii. Trebuie de asemenea să ne amintim că în regiunile rurale ale Indiei au loc şi astăzi ceremonii religioase cât se poate de respectabile – venerarea unor spirite mărunte, Preta, Bhut, Pisacha şi Gandharva — pe care occidentalii le-ar considera şedinţe de spiritism.

Şcolile misterelor intenţionau să ofere candidatului o experienţă spirituală autentică, ceea ce în contextul filozofiei idealiste înseamnă o veritabilă experienţă a spiritelor -mai întâi a demonilor şi a spiritelor celor morţi şi apoi a zeilor.

In secolul al V-lea î.C. devenise deja dificil ca un zeu fără trup material să afecteze materia în mod direct, de pildă să deplaseze un obiect greu. Dar era posibil ca preoţii iniţiaţi să rostească nişte cuvinte magice într-un nor de fum ce se ridica dintr-un foc sacrifidal, şi chipul unui zeu să apară uneori. Karl von Eckartshausen, teozof de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a consemnat cele mai eficiente plante şi substanţe a căror ardere putea determina apariţii: cucută, măselariţă, şofran, aloe, opiu, mătrăgună, seminţe de mac, asfetida şi pătrunjel.

Statuile extrem de realiste pentru care Grecia acelei epoci a devenit celebră îşi au originea în şcolile misterelor, funcţia lor iniţială fiind aceea de a contribui la aducerea zeilor pe Pământ.

Din modul în care erau utilizate statuile anterior, în Egipt şi Sumer, ştim că intenţia era aceea ca zeii să le ocupe, să trăiască în ele ca într-un corp fizic şi să le aducă la viaţă. Dacă v-aţi opri în faţa statuii zeiţei Artemis, din Efes, Pământul-Mamă s-ar înălţa înaintea dumneavoastră aidoma unui copac masiv. Aţi avea senzaţia că sunteţi absorbit în matricea vegetală a cosmosului, în vastul ocean de unde luminoase, şi că deveniţi una cu el.

Statuile păreau că respiră, că se mişcă. Şi se spunea că uneori vorbesc.

După diverse încercări, candidatului care izbutea să treacă de ele îi era permis să urce în Empireu, un loc plin de lumină, muzică şi dansuri. Dionisos — Bacchus sau Iacchos—îi apărea într-o splendidă viziune luminoasă. Oratorul Anstides spunea: „Mi s-a părut că-l simt pe zeu venind aproape şi că l-am atins, eram undeva între somn şi trezie. Spiritul mi-era atât de uşor… într-un mod pe care cineva care n-a fost iniţiat nu l-ar putea înţelege.” Prin această lipsă de greutate a spiritului, Aristides se referea la o experienţă extracorporală. De asemenea, pare limpede că zeii ocupau uneori, în cadrul misterelor, corpuri vegetale, eterice, şi că apăreau sub înfăţişarea unor spectre sau fantome luminoase.

Prin urmare, procesul iniţierii conferea o cunoaştere directă, existenţială, de netăgăduit, a faptului că spiritul poate trăi în afara corpului, iar câtă vreme se afla în această stare, candidatul devenea şi el un spirit între spirite, un zeu între zei. Iar odată ce „renăştea” în lumea materială, de zi cu zi, noul iniţiat păstra multe dintre puterile de percepţie şi capacităţile de influenţare a evenimentelor, specifice zeilor.

In consecinţă, iniţierea era o experienţă mistică. Aşa cum am văzut însă în cazul lui Pitagora, din ea nu lipseau nici cunoştinţele practice, chiar de tip ştiinţific. După iniţiere, hierofantul elucida recenta experienţă a iniţiatului, dezvăluindu-i detalii oculte dintr-o carte compusă din două tăbliţe de piatră, intitulată Cartea Interpretării. In ea erau descrise modul în care s-au format lumea materială şi corpul fizic şi modalitatea prin care acestea erau controlate de lumile spirituale. Ca un ajutor în transmiterea învăţăturilor, preoţii iniţiaţi foloseau simboluri, printre care tirsul din trestie, uneori cu câteva noduri, şi cu un con de pin în vârf. Apoi mai erau şi „jucăriile lui Dionisos”: un şarpe din aur, un falus, un ou şi un titirez care scotea sunetul „ora“. Cicero scria la un moment dat că, atunci când le înţelegi, îţi dai seama că misterele oculte au legătură mai degrabă cu ştiinţele naturale decât cu religia.

Invăţăturile aveau însă şi un element profetic. In cadrul iniţierii finale de la Eleusis, candidatului i se arăta, în tăcere, un spic de grâu verde.

Desigur că, la un anumit nivel, misterele aveau o esenţă agrară şi vizau o recoltă bogată. Dar mai exista un nivel, cu referire la „recolta” de suflete.

Spicul de grâu reprezenta steaua Spica, sămânţa divină ţinută în mâna stângă a zeiţei virgine a constelaţiei Fecioara. Vorbesc aici, fireşte, despre zeiţa egipteană Isis. Grânele din mâna ei fac trimitere la marele „timp sămânţă” cosmic. El va fi transformat în pâinea de la Cina cea de Taină, simbolizând trupul vegetal al lui Isus Cristos şi deopotrivă dimensiunea vegetală, sau starea alterată de conştiinţă pe care fiecare dintre noi trebuie s-o atingă — conform creştinismului ezoteric—pentru a-l putea întâlni acolo.

Şi de această dată vedem că dimensiunea vegetală a cosmosului este punctul focalizator al gândirii ezoterice. In filozofia lui Platon, ea e reprezentată de suflet, mediatorul dintre trupul material şi spiritul animal. Pentru a lăsa în urmă lumea materială şi a pătrunde în cea a spiritelor, asupra dimensiunii vegetale trebuie să ne axăm Lucrarea.

Există şi alte căi prin care spiritele pot influenţa evenimentele pe Pământ. Dacă veţi privi unul dintre busturile lui Socrate care s-au păstrat până astăzi, veţi fi surprinşi, probabil, de aspectul energic, ca de satir, al fizionomiei sale. In tradiţia secretă, Socrate este considerat o reîncarnare a marelui spirit ce trăise anterior în trupul lui Silenus.

Socrate vorbea uneori despre daimonul său, referindu-se astfel la un spirit pozitiv, care îl îndruma în viaţă. Astăzi, acesta ni s-ar putea părea un concept ciudat, dar următoarea relatare cu privire la un daimon în vremurile recente va fi, probabil, edificatoare. Este un incident rememorat de un elev al filozofului ezoterist rus, P.D. Ouspensky, care a exercitat o influenţă formatoare asupra unui mare număr de scriitori şi artişti ai secolului XX, incluzându-i aici pe poetul şi dramaturgul T.S. Eliot, arhitectul Frank Lloyd Wright şi artiştii Kazimir Malevich şi Georgia O’Keefe.

Omul, un avocat, ascultase un seminar susţinut de Ouspensky într-o casă din zona de vest a Londrei şi mergea pe stradă, derutat şi plin de dubii. La un moment dat însă, o voce din interiorul său i-a spus: „Dacă vei pierde contactul cu aceste lucruri, vei face ceva ce vei regreta întreaga viaţă.“ Şi omul s-a întrebat de unde vine vocea.

In cele din urmă, a găsit o explicaţie în învăţăturile lui Ouspensky. Vocea era de fapt şinele său superior, iar unul dintre scopurile iniţierii la care participa era acela de a-şi altera conştiinţa în aşa fel, încât să poată auzi tot timpul vocea respectivă.

Socrate era un om ghidat astfel de propria sa conştiinţă. El a dus mai departe importantul proiect de transpunere în concepte a înţelepciunii instinctive a eului animal, inferior, iar filozofia sa, la fel ca aceea a lui Pitagora, nu este exclusiv teoretică, ci este totodată o filozofie a vieţii. Şi, spunea el, obiectivul oricărei filozofii este acela de a-i învăţa pe oameni cum să moară.

Nici chiar în şcolile secrete nu există un răspuns unanim la întrebarea dacă Socrate a fost sau nu un iniţiat. Când a fost acuzat de coruperea tinerilor atenieni şi de faptul că nu crede în zei, s-a sinucis bând cucută şi a murit iertându-şi călăii. Iar jurământul împotriva sinuciderii era unul dintre cele mai teribile pe care le rosteau iniţiaţii.

A devenit banal să auzim spunându-se că religia a avut o influenţă negativă, chiar distructivă, asupra istoriei umane. Războaiele religioase, Inchiziţia, reprimarea ideilor ştiinţifice şi atitudinile patriarhale restrictive sunt citate frecvent în acest sens. Este bine să ne amintim însă că unele dintre cele mai mari realizări ale culturii umane îşi au originea în şcolile misterelor, iar în lumea antică acestea constituiau o parte integrantă a religiei organizate. Nu doar sculptura şi dramaturgia au izvorât din cadrul acestor instituţii, ci şi filozofia, matematica, astronomia, ca şi unele idei politice şi medicale.

Dar mai presus de orice, şcolile misterelor au influenţat evoluţia conştiinţei.

Istoria convenţională pune un accent limitat pe evoluţia conştiinţei, dar o putem observa uşor în acţiune, dacă examinăm schimbările survenite în dramaturgia greacă. In piesele lui Eschil şi Sofocle, primii reprezentanţi ai acestui gen literar ale căror piese au fost puse în scenă în afara şcolilor misterelor, faptele rele atrag persecuţii din partea unor demoni înaripaţi numiţi Erinii sau Furii — de pildă în Orestia, de Eschil, în 458 iC. Odată cu piesa lui Euripide din 428 Î.C., Hyppolytus, această mustrare este internalizata şi capătă un nume. „Un singur lucru poate supravieţui prin toate încercările vieţii: o conştiinţă curată. “

In istoria convenţională, se consideră că omul a fost dintotdeauna dojenit de conştiinţă şi că Euripide a fost doar primul care i-a conferit un nume. In tradiţia ezoterică însă, motivul pentru care în nici una dintre consemnările de până atunci nu apare nici o aluzie măcar la existenţa conştiinţei este acela că misterele de la Eleusis au fost cele care au făurit această nouă dimensiune a experienţei umane.

Marea artă dramatică ilustrează faptul ca adesea nu simţim ceea ce ne-ar dicta convenţiile că trebuie să simţim şi ne indică noi modalităţi de a fi, de a gândi, a simţi, a dori şi a percepe. Pentru a împrumuta cuvintele lui Saul Bellow, putem spune că ea oferă condiţiei umane o deschidere puţin mai largă.

In prezenţa dramei elene, suntem purificaţi prin catharsis. Autorii greci ofereau publicului o experienţă ce amintea de aceea a iniţierii, iar procedeul folosit de ei se baza pe o înţelegere a naturii umane în esenţă iniţiatică. Trupul animal al omului a fost viciat. A devenit dur şi poartă un fel de carapace protectoare. Dar ne-am obişnuit deja cu existenţa ei; am ajuns chiar să ne bazăm pe ea. Existenţa noastră comodă, confortabilă, este însă posibilă din cauza torturilor, vărsărilor de sânge, jafurilor, nedreptăţilor… şi în adâncul sufletului fiecare dintre noi ştie acest lucru. Aşa se face că în noi înşine există un soi de dispreţ de sine care ne împiedică să trăim pe deplin clipa prezentă, să ne trăim viaţa la intensitate maximă. Nu putem iubi şi nu putem fi iubiţi cu adevărat înainte ca acea carapace să se deschidă, prin chinuitorul proces de iniţiere. Până ce nu atingem acel punct, nu ştim ce poate şi ce trebuie să fie viaţa cu adevărat.

Iar atunci când urmărim o dramatizare iscusită a uneia dintre tragediile inspirate de experienţa iniţierii — Oedip rege, de pildă, sau Regele Lear— putem prinde un ecou al acestui proces.

Dacă unele dintre ideile grecilor antici sunt greu de înţeles şi de acceptat, altele pot părea la prima vedere evidente, fireşti, astfel încât ne lasă impresia că nici nu merită menţionate. Iată două dintre puţinele dictoane atribuite lui Pitagora, care au ajuns până la noi:

Mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi.

Şi

Nu ceda ispitei decât atunci când accepţi să te minţi pe tine însuţi.

Pentru a înţelege de ce asemenea idei au fost considerate provocatoare, capabile să mişte lumea din loc, fiind deci rememorate pe parcursul veacurilor, trebuie să le privim în contextul nou-apărutului sentiment al sinelui.

In mod similar, atunci când a spus „O viaţă nesăbuită nu merită trăită”, Socrate se adresa unor oameni care până în acel moment nu avuseseră capacitatea de gândire abstractă graţie căreia să poată reflecta la propria lor existenţă. Acesta a fost marele dar al lui Socrate pentru omenire.

La moartea lui Socrate, Platon, unul dintre elevii săi, a devenit principalul reprezentant al filozofiei elene. Platon s-a născut în anul 428 Î.C., făcând parte dintr-una dintre primele generaţii în care alfabetizarea devenise sistematică. El a fondat Academia în grădina în care se afla mormântul lui Academos, din Atena. Dialogurile sale constituie cea mai strălucită expresie a filozofiei de tip mintea-înaintea-materiei, numite idealism, care constituie esenţa cărţii de faţă.

Conform istoriei secrete, până în momentul la care ne referim, fiecare individ avusese o experienţă de tip idealist a lumii. Tipul de conştiinţă care îl anima nu-i permitea să pună la îndoială faptul că ideile constituie o realitate de ordin mai înalt decât obiectele. Toată lumea credea acest lucru în mod instinctiv. A devenit însă necesar ca un mare iniţiat să conceptualizeze imaginea idealistă despre lume şi s-o consemneze în termeni sistematici atund când conştiinţa a evoluat şi a ajuns în stadiul în care omul a putut concepe şi punctul de vedere contrar. Elevul lui Platon, Aristotel, a schiţat paşii înainte ce au dus la materialism, filozofia dominantă astăzi.

Idealismul lui Platon este uşor de interpretat în mod eronat. Ni se pare firesc să considerăm că, dacă lumea materială este un precipitat al proceselor noastre mentale, atunci ar trebui s-o putem manipula în mod simplu şi direct doar gândindu-ne la acest lucru. De fapt, dacă lumea întreagă nu e altceva decât o gigantică hologramă, nu înseamnă că la un moment dat o putem închide complet? In Principiile cunoaşterii umane, episcopul George Berkeley, cel mai influent reprezentant al idealismului în lumea anglofonă, prezintă o versiune a idealismului în care materia nu poate exista independent de percepţieo versiune bine cunoscută celor ce studiază filozofia în universităţile anglo-americane. Dar ea nu este susţinută şi de marea majoritate a celor care, în decursul istoriei, au crezut în idealism. Aşa cum am sugerat deja, aceşti oameni percepeau lumea într-un mod idealist. Capacitatea imaginativă era mult mai puternică decât cea de gândire, care abia începea să se dezvolte. Ei credeau că obiectele imaginare sunt mai reale decât cele percepute cu simţurile, deşi acest lucru nu înseamnă că acestea din urmă sunt în întregime ireale.

Majoritatea celor care au adoptat idealismul ca filozofie de viaţă au crezut în faptul că precipitarea materiei din mintea cosmică este un proces istoric îndelungat, care s-a produs gradual. De asemenea, au considerat — şi consideră încă şi azi — că holograma va fi la un moment dat „închisă”, dar tot gradual şi tot pe parcursul unor perioade lungi.

Studenţilor ce dezbat astăzi argumentele pro şi contra idealismului le este probabil dificil să pună semnul egal între ideile platonice pe de o parte şi zeii şi îngerii pe de alta, aşa cum am făcut noi. Această asociere riscă să pară extrem de antropomorfică pentru raţiunea modernă. Dar, repet, cei care au adoptat în istorie idealismul ca filozofie de viaţă au crezut întotdeauna în spirite, zei şi îngeri.

Cu privire la marile gânduri cosmice care au creat lumea, la principiile active de dincolo de aparenţe, mulţi idealişti s-au întrebat în ce măsură este corect să le considerăm fiinţe conştiente, aidoma noastră. Idealişti precum Cicero şi Newton au privit aceşti „intelligenceri”, pentru a prelua termenul folosit de Newton, ca fiind nici categoric impersonali, nici categoric personali. Fiindcă Cicero şi Newton nu erau nici ei categoric politeişti sau categoric monoteişti. Ei percepeau viaţa ca fiind semnificativă, iar universul ca intenţionat. Prin urmare, credeau că în însăşi structura universului este inserat ceva similar caracteristicilor umane, ceva asemănător cu conştiinţa omenească.

Şi, foarte important, iniţiaţii societăţilor secrete, la fel ca aceia din şcolile misterelor, îi întâlneau pe aceşti „intelligenceri” neîntrupaţi atunci când intrau în stări alterate de conştiinţă. Goethe este cel care, probabil, a descris cel mai ilustrativ ce înseamnă să fii un idealist în epoca modernă. In acest sens, menţiona sentimentul prezenţei reale a unor interconexiuni vii cu lumea naturală şi cu alte fiinţe umane, deşi astfel de conexiuni ar putea să nu fie măsurabile sau vizibile. Şi, în mod esenţial, amintea despre marile spirite universale care ţin universul „laolaltă”. „Intelligencerii” lui Newton sunt numiţi de Goethe „Mame”.

Suntem cu toţii cufundaţi în mistere. Nu ştim ce freamătă în atmosfera care ne înconjoară şi nici cum este acest ceva conectat cu propriul nostru spirit. Atât este cert- că uneori ne putem întinde antenele sufletului dincolo de granitele corporale […] un suflet poate exercita o influenţă decisivă asupra altuia doar prin simpla sa prezenţă, iar în acest sens eu pot oferi numeroase exemple. Mi s-a întâmplat adesea ca, atunci când mă plimb împreună cu o cunoştinţă şi am în minte o imagine vie a ceva anume, cunoştinţa respectivă să înceapă imediat să vorbească despre acel ceva. Am cunoscut de asemenea un om care putea, fără a rosti un cuvânt, să amuţească un interlocutor angajat în conversaţie doar prin puterea minţii sale. […] Fiecare dintre noi are în el anumite forţe electrice şi magnetice, şi emitem, la fel ca magnetul însuşi, o forţă de atracţie sau de respingere. .] La cei îndrăgostiţi, această putere magnetică este foarte intensă şi acţionează chiar la distanţă. In zilele tinereţii mi s-a întâmplat de multe ori ca, în plimbările mele solitare, să simt o puternică dorinţă de a fi aproape de o fată îndrăgită şi să mă gândesc la ea, până când fata chiar venea la mine. „Eram atât de fără astâmpăr în camera mea, spunea ea, încât nu m-am putut împiedica să nu vin aici. “

Şi Goethe continuă vorbind despre conexiunile vii ce stau la baza acestor fenomene:

Sălăşluind în solitudinea şi obscuritatea veşniciei, aceste Mame sunt fiinţe creatoare; ele sunt principiul creator şi susţinător din care decurge tot ce are viaţă şi formă pe acest pământ.

Iar ceea ce încetează să respire se întoarce la ele ca o esenţă spirituală, pe care o păstrează până ce apare ocazia unei noi existenţe. Toate sufletele şi formele care au existat sau vor exista plutesc aidoma unui nor în vastitatea sălaşului lor… magicianul trebuie să pătrundă pe domeniul lor pentru a obţine puterea asupra formei unei fiinţe…

In secolul al V-lea Î.C., Atena şi Sparta s-au războit pentru supremaţie. Un secol mai târziu, au fost cotropite, ambele, de Macedonia condusă de Filip al II-lea. Plutarh nota că fiul lui Filip, Alexandru, s-a născut în anul 356 Î.C., în aceeaşi zi în care templul din Efes a fost incendiat de un nebun.

Fiecare şcoală a misterelor deţine un set de învăţături proprii numai ei, acesta fiind motivul pentru care Moise şi Pitagora au fost iniţiaţi în cadrul mai multor şcoli. Hierofanţii din şcoala de pe lângă templul din Efes le transmiteau iniţiaţilor misterele Pământului-Mamă — puterile care modelează lumea naturală. Astfel, dintr-un punct de vedere putem spune că spiritul acestei şcoli l-a pătruns pe Alexandru încă de la naştere. El şi-a petrecut apoi întreaga viaţă încercând să identifice acest element divin din interiorul său.

Intr-o zi, neînfricatul băieţandru cu ochi strălucitori şi coamă leonină a îmblânzit un cal aprig, pe nume Bucefal, pe care nici unul dintre generalii tatălui său nu-l putea încăleca. Filip a căutat printre cele mai strălucite minţi ale vremii pentru a-i găsi fiului său un preceptor şi l-a ales pe Aristotel, cel mai bun dintre elevii lui Platon. Alexandru şi mai vârstnicul său profesor s-au recunoscut fără întârziere ca spirite înrudite.

Indată ce Platon a conferit idealismului o expresie conceptuală, era firesc şi inevitabil ca opusul său să fie deopotrivă formulat. In loc să deducă adevărul despre lume pornind de la principiile universale materiale, Aristotel a cules şi a clasificat datele referitoare la universul material şi a dedus legile fizice printr-un proces de abstractizare, în acest mod, el a putut inventa un mod cu totul nou şi modern de a descrie forţele ascunse ce modelează natura. Se spune adesea că Imperiul Roman a constituit un vehicul de răspândire a creştinismului; în mod similar, Alexandru a creat cel mai mare imperiu pe care îl văzuse lumea până atunci, acesta devenind vehiculul de diseminare a filozofiei aristoteliene.

Filip al II-lea a fost asasinat când fiul său avea numai douăzeci de ani, dar Alexandru s-a afirmat imediat ca un conducător de geniu şi un comandant militar de neînvins, în 334, Î.C., şi-a condus armata în Asia, învingându-i pe persani în bătălia de la Issos, deşi macedonenii au luptat unul contra zece. Apoi şi-a continuat înaintarea spre sud, prin Siria şi Fenicia, după care a cucerit Egiptul, unde a fondat oraşul Alexandria. Pretutindeni unde a ajuns, a fondat oraşe-stat după modelul elen, diseminând deopotrivă politica şi filozofia greacă.

Misiunea lui Alexandru era, în parte, aceea de a salva nou-formata conştiinţă faurită de iniţiaţi precum Platon şi Euripide de pericolul de a fi copleşită de bogăţia, grandoarea şi forţa militară a Asiei. Mai exact spus, rolul lui era acela de a feri noua capacitate de raţionare de a fi distrusă de străvechea clarviziune ritualistă şi de conştiinţa de tip imaginar.

In anul 331 Î.C., Alexandru i-a înfrânt încă o dată pe perşi şi a ras de pe suprafaţa pământului antica lor capitală, Persepolis, după care şi-a continuat marşul prin actualul Afganistan, până în India. Acolo a iniţiat un dialog cu filozofii brahmani, descendenţii Rishi-lor. Dându-li-se permisiunea de a urmări riturile sacre, iniţiatice, ale brahmanilor, preoţii lui Alexandru au fost uluiţi să constate cât de mult semănau ceremoniile acestora cu cele pe care le conduceau ei înşişi.

Există o legendă conform căreia Alexandru l-a trimis pe un filozof grec să-l cheme la el pe un învăţător brahman, făgăduindu-i acestuia recompense mari şi ameninţându-l cu decapitarea dacă refuza să vină. Filozoful l-a găsit în cele din urmă pe brahman în adâncurile unei păduri şi a primit de la el următorul răspuns: „Brahmanii nu se tem de moarte şi nu jinduiesc la aur. Dormim în pace şi adânc pe patul de frunze al pădurii. Dacă am avea vreun bun material, acesta n-ar face decât să ne tulbure somnul. Ne mişcăm liber pe suprafaţa pământului, fără conflicte, iar nevoile ne sunt împlinite ca de o mamă ce-şi alăptează pruncul.”

Rareori i se întâmpla lui Alexandru să primească o astfel de replică. Până aproape de sfârşitul vieţii, se părea că nimeni nu i se poate opune. Aşa cum s-a întâmplat de numai câteva ori în decursul istoriei, un individ părea capabil să-şi impună voinţa asupra lumii întregi.

Am amintit mai devreme că viaţa lui Alexandru cel Mare poate fi considerată în întregime o încercare de a înţelege originile puterii divine. Conform unor tradiţii diferite şi în epoci diferite, Perseu şi Hercule sunt consideraţi deopotrivă strămoşi ai lui. Aristotel i-a dăruit lui Alexandru un exemplar din Iliada lui Homer, pe care tânărul a învăţat-o pe de rost, iar uneori se privea pe sine însuşi ca pe un semizeu, aidoma lui Ahile.

In 332 Î.C., a plecat într-o expediţie spre templul lui Amon din oaza Siwa, la circa opt sute de kilometri vest de Memfis, în Egipt. Se spune că s-a aflat la un moment dat în pragul morţii în cursul acestei călătorii, deşi este posibil să fie vorba despre o „moarte mistică”. Cert este faptul că Alexandru a fost „recunoscut” de preoţii de acolo şi iniţiat.

Se afirmă uneori că preoţii i-ar fi spus că este fiu al lui Amon-Zeus şi se presupune că perechea de coarne ceremoniale pe care a început să le poarte după aceea marca momentul respectiv. In unele ţări pe care le-a cucerit a rămas în amintirea populară ca un bărbat cu coarne. In Coran apare ca Dhul-Qaenayn, ceea ce înseamnă „cel cu două coarne”. In conformitate însă cu istoria secretă, acestea sunt coarnele unui vânător pe care l-am întâlnit deja, iar cei doi prieteni foarte buni, Ghilgameş şi Enkidu, despărţiţi de moartea prematură a celui din urmă, s-au reunit atunci când s-au reîncarnat ca Alexandru cel Mare şi Aristotel.

La vârsta de treizeci şi trei de ani, Alexandru a ignorat avertismentele astrologilor babilonieni de a nu intra pe porţile oraşului lor. Două săptămâni mai târziu, a murit răpus de febră. In scurt timp avea să devină limpede faptul că imperiul Iui Alexandru cel Mare şi-a putut păstra integritatea numai datorită magnetismului său personal.

Budismul s-a afirmat ca prima religie de tip misionar a lumii în circa 200 Î.C. Anterior; religia în care credea fiecare individ era dictată de tribul ori rasa din care acesta făcea parte. Acum însă, condiţia umană era în schimbare. Pentru cei neiniţiaţi, lumea spiritelor era o închipuire vagă, ce lăsa urme slabe, incerte şi dificil de remarcat. Inspiraţi de Pitagora, Socrate, Platon şi Aristotel, oamenii îşi dezvoltau capacitatea de gândire deductivă şi inductivă; puteau cântări acum argumente deopotrivă pro şi contra.

In anul 140 Î.C., Roma devenise deja capitala neîncoronată a lumii şi un focar de idei. Cetăţenii ei aveau la dispoziţie diverse sisteme de credinţă, dintre care să poată alege: cultul oficial al divinităţilor planetare, cel neoegiptean al lui Serapis, epicurianismul, stoicismul, filozofia peripateticilor şi mithraismul persan. De asemenea, călugării budişti şi brahmanii din India ajunseseră, fără îndoială, până în Alexandria. Pentru prima dată în istorie, adoptarea unuia dintre aceste sisteme de credinţă constituia o chestiune de preferinţă personală.

Fiecare individ putea alege în funcţie de dovezile de care dispunea sau putea hotărî singur ce anume voia să creadă. Astfel, odată cu extinderea dominaţiei exercitate de Imperiul Roman, ajungem într-o epocă a credinţelor lipsite de autenticitate, cu un cinism şi o cultivare conştientă a sensibilităţii complet noi.

Atunci când ne gândim la Roma antică, ne imaginăm sofisticare, grandoare, dar şi paranoia. Dacă am compara Grecia din vremea lui Pericle cu Roma cezarilor; am recunoaşte în aceasta din urmă acelaşi tip de fast copleşitor şi ritualuri magnifice caracterizate de fum, tămâie şi chimvale sunătoare ce fuseseră utilizate în trecut pentru a-i supune pe oameni, ca într-o hipnoză, lui Baal. Acum ele erau folosite pentru a-i determina să creadă că diverşi membri bizari şi egocentrici ai elitelor conducătoare erau de fapt zei.

Cezarii i-au obligat pe cei din şcolile misterelor să-i iniţieze şi pe ei, iar în cadrul acestui proces au descoperit străvechile învăţături referitoare la zeul Soare.

Iulius Cezar i-a exterminat pe druizi din cauza misterelor Soarelui, pe care aceştia le practicau, susţinând că zeul Soare urma să revină în scurt timp pe Pământ. In mod similar, Augustus a interzis astrologia nu fiindcă nu ar fi crezut în ea, ci pentru că se temea de ce ar putea citi astrologii în stele. Dacă populaţia nu mai putea descifra semnele timpului, atunci el ar fi reuşit să se prezinte în continuare ca o întruchipare a zeului Soare. Fiindcă fusese iniţiat, Caligula ştia cum să comunice cu spiritele Lunii în vis. Dar cum iniţierea fusese obţinută prin forţă şi fără pregătirea corespunzătoare, el nu putea identifica în mod corect spiritele respective. Caligula se referea la Jupiter, Hercule, Dionisos şi Apolo ca fiind fraţii săi şi uneori se înveşmânta în haine extravagante, pentru a arăta ca ei. Domnia caracterizată de nebunie a lui Nero a atins un punct culminant atunci când împăratul şi-a dat seama că el nu era, de fapt, zeul Soare, preferând să dea lumea întreagă pradă flăcărilor decât să lase în viaţă un individ superior lui.

Măgarul de aur de Apuleius, este una dintre marile lucrări iniţiatice ale epocii romane, în ea se regăseşte o minunată poveste referitoare la viaţa spiritului. Cupidon fi Psyche conţine banale şi relativ convenţionale avertismente cu privire la riscurile curiozităţii, dar are totodată o semnificaţie istorică şi ezoterică.

Psyche este o tânără frumoasă şi nevinovată. Cupidon se îndrăgosteşte de ea şi trimite soli care să-i ceară să vină în miez de noapte la palatul său din vârf de deal Acolo se va împreuna cu un zeu! Dar există şi o condiţie: ei trebuiau să facă dragoste în întuneric deplin. Psyche este nevoită să se încreadă orbeşte în faptul că va avea parte de iubirea unui zeu.

Dar sora ei mai mare este invidioasă şi, ca atare, o tot ispiteşte, spunându-i că de fapt ea nu face dragoste cu un splendid şi tânăr zeu, ci cu un şarpe hidos. Intr-o noapte, fata nu mai poate rezista şi, în vreme ce Cupidon, ostenit după eforturile sexuale, dormitează, îndreaptă asupra lui o lampă cu ulei. Plină de încântare, îl priveşte pe tânărul extraordinar culcat alături, dar în clipa aceea un strop de ulei fierbinte cade pe pielea lui şi îl trezeşte. Astfel, Psyche este alungată de lângă el pentru totdeauna. Mitul are un înţeles dublu: zeul este, într-adevăr, un şarpe hidos. Aceasta este povestea lui Nephilim, a pătrunderii în condiţia umană a şarpelui dorinţelor animalice, spusă însă din punctul de vedere uman.

Şcolile misterelor erau lăsate în paragină. Aşa cum am văzut, săpăturile efectuate la intrarea în Lumea de dincolo de la Baia, în sudul Italiei, au scos la iveală tuneluri secrete şi trape folosite pentru a-i convinge pe aspiranţii la iniţiere că trăiesc o experienţă supranaturală. In întunericul sufocant, preoţii înveşmântaţi aidoma zeilor se aplecau asupra candidaţilor drogaţi anterior cu halucinogene. Robert Temple a reconstituit ceremoniile iniţiatice care aveau loc în această perioadă târzie, decadentă. In general presupuneau efecte speciale înfricoşătoare şi chiar marionete, ca într-un fel de tunel al groazei actual. Deosebirea era aceea că la finele iniţierii, când candidatul ieşea la lumină, preoţii îl luau la întrebări şi, dacă nu credea fără cea mai vagă umbră de îndoială în iluziile trăite, era ucis.

Romanii oneşti, adevăraţii iniţiaţi, s-au retras în cadrul unor şcoli, ce funcţionau în umbră, independent de cultul oficial. Stoicismul a devenit expresia exterioară a impulsului iniţiatic al epocii, punctul focal în extindere al evoluţiei spirituale. Cicero şi Seneca, ambii profund implicaţi în stoicism, au încercat să tempereze maniile egocentrice ale conducătorilor politici ai vremii, susţinând că toţi oamenii s-au născut fraţi şi că sclavii ar trebui eliberaţi.

Cicero era un om civilizat şi lipsit de sofisticare, una dintre marile forţe reformatoare ale Imperiului Roman. Pentru el, iniţierea la Eleusis fusese principala experienţă formatoare a vieţii sale, învăţându-l, după spusele lui, „să trăiască în bucurie şi să moară cu speranţă”.

Deşi privea cu un anume dispreţ credinţele superstiţioase ale plebeilor în zeii corupţi, Cicero se arăta tolerant faţă de ele. Susţinea că până şi cele mai ridicole mituri pot fi interpretate în mod alegoric în Natura şeilor, el susţine cu fervoare ideea stoicilor privind spiritul mişcător al universului, forţa diriguitoare ce determină plantele să-şi caute hrana în sol şi conferă animalelor simţul, capacitatea şi instinctul de a căuta ceea ce le prieşte, ceva aproape asemănător cu raţiunea. Acelaşi spirit al cosmosului a dăruit omului „raţiunea în sine şi o inteligenţă superioară zeilor înşişi”. Aceşti zei nu ar trebui priviţi ca având trupuri ca ale noastre, „ci sunt înveşmântaţi în cele mai frumoase şi mai eterice forme”. De asemenea, Cicero scria că „le putem desluşi ţelul superior, interiorizat, în mişcările stelelor şi planetelor”.

Atunci când manevrele politice ale Romei s-au îndreptat împotriva lui, Cicero şi-a întins gâtul cu stoicism în faţa săbiei centurionului.

Seneca era şi el încrezător în această bunăvoinţă cosmică susţinuta de stoici şi în capacitatea adepţilor de a o manipula pentru împlinirea propriilor scopuri. Piesa lui, Medea, cuprinde probabil formule magice reale folosite de practicanţii magiei negre din epocă. Medea este înfăţişată ca fiind capabilă să-şi direcţioneze forţa urii concentrate cu atâta putere, încât poate modifica poziţiile stelelor.

In această epocă a spulberării farmecului şi iluziilor a devenit posibilă, pentru prima dată, conceptualizarea faptului că zeii s-ar putea să nu existe. In cadrul elitelor intelectuale, epicureicii formulau cele dintâi filozofii materialiste şi atee. Singura care a mai rezistat a fost credinţa în spiritele de nivel inferior, adică cele ale morţilor ş demonii. Dacă citim literatura vremii, precum evangheliile din Noul Testamen constatăm că, în viziunea ei, lumea era tărâmul unei revărsări de demoni.

In vreme ce elitele intelectuale testau ateismul, oamenii de rând se dedau la forme tavice de ocultism ce se bazau pe faptul că demonii şi ale forme inferioare ale vieti spirituale sunt atrase de sacrificiile sângeroase. Marele preot al Templului din Ierusalim purta clopoţei prinşi pe veşmintele ceremoniale, pentru ca drăcuşorii ce sălăşluiau în colţurile întunecate să-l audă venind şi să-şi ascundă siluetele hidoase. Templul, pe de altă parte, avea nevoie de un vast şi complex sistem de drenaj pentru a face faţă miilor de litri de sânge sacrificial ce curgeau zilnic prin el.

In lumea întreagă erau adoptate măsuri disperate. Plutarh combate într-o asemenea măsură jertfele umane, încât lasă de înţeles că acestea erau deja la ordinea zilei. Iar în America de Sud, în cadrul unei bizare parodii, un practicant al magiei negre era ţintuit pe o cruce.

Your email is never published or shared.