Jonathan Black – Lupta lui Zarathustra impotriva puterilor intunericului

IMG_20151221_154813

In 5067 Î.C., în regiunea Iranului actual, era prorocită naşterea unui nou mare conducător. Ne-o putem închipui pe mama lui trăind într-o restrânsă comunitate agrară, precum cele descoperite la Catal Huyuk. Apoi, în miezul unei ierni cumplite, a izbucnit o molimă. Oamenii murmurau în sat, acuzând-o pe tânără de vrăjitorie, susţinând că ea atrăsese asupra lor şi vremea teribilă, şi boala.

In a cincea lună de sarcină, femeia a avut un coşmar. In vis a văzut un nor imens, din care ieşeau balauri, lupi şi şerpi care încercau să-i smulgă copilul din trup. Dar în vreme ce monştrii se apropiau, pruncul din pântece i-a vorbit pentru a o linişti şi, când vocea lui s-a stins, o piramidă de lumină a coborât din cer: Prin piramidă a venit un băiat cu un toiag în mâna stângă şi un pergament rulat în dreapta. Ochii îi străluceau cu un foc interior, iar numele lui era Zarathustra.

Diferitele şcoli de gândire înaintează date diferite pentru acest eveniment. Unii autori din lumea antică îl plasau în aproximativ 5000 Î.C., în vreme ce alţii, precum Plutarh, în 600 î.C. Motivul? Nu a existat un singur Zarathustra.

Naşterea primului Zarathustra a declanşat furtuni de ură. Regele era dominat de un grup de vrăjitori, care l-au convins că băiatul trebuie ucis, aşa că a plecat spre casa tinerei mame şi a găsit copilul singur în leagăn. Hotărât să-l înjunghie, a ridicat braţul, dar în clipa a aceea a paralizat ca prin farmec. Mai târziu, şi-a trimis un servitor pentru a răpi copilul şi a-l abandona în sălbăticie, printre lupi. Dar haita, despre care regele sperase că-l va sfâşia pe copil în bucăţi, a văzut ceva în ochii lui şi a luat-o la fugă, înspăimântată. Şi astfel copilul a crescut, devenind tânărul din visul mamei.

Dar forţele răului ştiau că pe Pământ a venit astfel cel mai aprig duşman al lor, aşa că se pregăteau.

Era Gemenilor a fost una a divizării. Omul nu mai putea trăi în siguranţă în paradis, aşa cum făcuse în epoca indiană. Dacă aceasta din urmă fusese o recapitulare a vremurilor paradiziace dinainte de separarea Soarelui de Pământ, noua epocă persană era o reeditare a teribilei perioade în care monştrii lui Lucifer cotropiseră viaţa pe Terra. Acum, forţele răului strângeau rândurile, conduse de Ahriman (Satan în zoroastrism).

Cosmosul a fost invadat de hoarde de demoni care au întunecat cerurile. Aceştia se vârau între oameni şi eşaloanele superioare ale ierarhiilor spirituale. Dacă epoca indiană a fost cea în care fiziologia secretă a omenirii a fost imprimată în memoria umană, era persană este perioada pe care trebuie s-o studiem pentru a înţelege demonologia.

Hoardele de demoni împotriva cărora Zarathustra şi-a condus adepţii au fost totodată clasificate de el, aceasta fiind baza ierarhizărilor pe care le utilizează şi astăzi societăţile secrete.

In acest punct de cotitură al istoriei, oamenii au început să simtă incertitudinea la un nivel pe care astăzi l-am numi existenţial. Nu mai erau foarte siguri că trăiesc într-un univers în esenţă binevoitor, în care totul avea să se termine cu bine. Şi atunci au resimţit pentru prima dată genul de frică pe care Emile Durkheim l-a numit anomie – teama de haosul distructiv care se insinuează la periferiile existenţei şi care ne poate ataca din întunecimea de dincolo de ele sau din cea care ne înconjoară atunci când dormim… ori care ne aşteaptă în pragul morţii.

In timpul somnului, ne pierdem conştiinţa animală. In învăţăturile societăţilor secrete, aceasta din urmă, numită spirit, este înfăţişată ca plutind în afara corpului în vreme ce dormim. Faptul are două consecinţe majore. In primul rând, în lipsa elementului animal, trupul revine la o stare vegetativă. Fără a mai fi secătuite de frământările conştiinţei animale sau de efectele istovitoare ale gândirii, funcţiile organice controlate de elementul vegetal sunt revigorate. Ne trezim odihniţi şi învioraţi.

In al doilea rând, detaşat de percepţiile senzoriale ale corpului, spiritul intră într-o stare alterată de conştiinţă, o pătrundere în lumea spiritelor sublunare. In vise, percepem lumile spirituale, fiind abordaţi de îngeri, demoni şi de spiritele celor morţi.

Sau, cel puţin, asta se întâmpla în epoca Rishi-lot. In vremea lui Zarathustra, firea omenească devenise atât de încastrată în materie şi de coruptă, încât visele deveniseră haotice şi dificil de interpretat. Erau fanteziste şi pline de semnificaţii stranii, distorsionate. In vis puteau apărea imbolduri din partea spiritelor, fragmente din vieţile trecute şi chiar amintiri ale unor episoade din istorie.

In cel mai adânc somn, al treilea ochi se poate deschide şi atunci-privim în lumea spiritelor, dar când ne trezim, uităm tot.

După anii petrecuţi în exil, tânărul Zarathustra a simţit nevoia să se întoarcă în Iran. La graniţă, a avut o viziune. O uriaşă şi strălucitoare fiinţă spirituală i-a apărut în faţă şi i-a spus s-o urmeze. Zarathustra a făcut nouăzeci de paşi până la sălaşul uriaş al spiritului, iar acesta a zburat peste terenul pietros, ducându-l pe tânăr într-un luminiş ascuns între copaci şi stânci. Acolo, un cerc format din alte şase spirite asemănătoare plutea deasupra solului. Toate s-au întors spre el pentru a-i ura bun venit şi l-au invitat să-şi părăsească pentru o vreme trupul fizic şi să li se alăture.

Am mai întâlnit anterior aceste spirite strălucitoare. Erau spiritele Soarelui, numite în Facerea Elohim. Acum, ele îl pregăteau pe Zarathustra în vederea misiunii sale.

Mai întâi, i-au spus că trebuie să treacă prin foc fără a fi ars.

Apoi i-au turnat pe piept plumb topit – metalul lui Ahriman – lucru pe care l-a suportat in tăcere.

In al treilea rând, i-au deschis toracele ţi i-au arătat secretele organelor interne, înainte de a-l închide la loc

Zarathustra s-a întors la curte ţi a împărtăşit ceea ce îi dezvăluiseră marile spirite. I-a spus regelui că spiritele Soarelui, care au creat lumea, lucrau pentru a o transformi şi că într-o zi lumea întreagă va fi un uriaş trup de lumină. Regele căruia i se adresa era unul recent urcat pe tron, dar, la fel ca predecesorul său, si el era dominat de miniştri ticăloşiţi. Suveranul a refuzat să asculte vestea cea bună, iar miniştrii l-au convins să-l arunce pe Zarathustra în închisoare

Acesta a evadat însă şi a scăpat de încercările de asasinat îndreptate împotriva lui.

A trăit pentru a duce numeroase bătălii cu forţele răului, lupte în care puterile sale magice s-au confruntat cu forţele vrăjitorilor malefici. Mai târziu a devenit arhetipul magicianului, cu pălărie înaltă, mantie presărată cu stele şi un vultur pe umăr. Zarathustra era un personaj periculos, oarecum deconcertant, pregătit să contracareze focul cu foc. Şi-a condus adepţii in grote izolate, ascunse în păduri, şi acolo, sub pământ, i-a iniţiat. Voia să le ofere puterile supranaturale necesare pentru a duce lupta cea dreaptă. Ştim despre existenţa acestei şcoli a misterelor deoarece a supravieţuit în Persia, în secret, vreme de cinci milenii, înainte de a reapărea în mod public sub forma mithraismului — un cult iniţiatic popular printre soldaţii romani — şi apoi a maniheismului, o religie a misterelor mai târzie, din rândurile căreia a făcut parte, ca iniţiat, şi Sfântul Augustin.

Zarathustra şi-a pregătit adepţii pentru a face faţă demonilor lui Ahriman — asura — supunându-i la veritabile chinuri iniţiatice. Cel care se teme de moarte, spunea el, este deja mort

Menippus, filozof grec din secolul al III-lea î.C. care a fost iniţiat de succesorii lui Zarathustra din tradiţia mithraică, scria că, după o perioadă de post, mortificare şi exerciţii mentale efectuate în solitudine, candidatul era obligat să străbată apa înot, să treacă prin foc şi prin gheaţă. Apoi era aruncat într-o groapă cu şerpi, iar pieptul îi era tăiat de-a latul cu sabia, pentru ca sângele să curgă.

Experimentând astfel adâncurile fricii, iniţiatul era pregătit pentru cea mai rea soartă care-l putea aştepta, atât în viaţă, cât şi dincolo de moarte.

O parte esenţială a acestei pregătiri avea rolul de a-i induce experienţa conştientă a separării elementului animal de cele vegetale şi materiale ale fiinţei lui, aşa cum se întâmplă în timpul somnului. La fel de importantă era experimentarea separării elementului animal de cel vegetal, care se produce după moarte. Cu alte cuvinte, iniţierea presupunea ceea ce denumim astăzi prin sintagma „experienţă de după moarte“. Prin faptul că îşi părăsea trupul, candidatul se convingea, dincolo de orice îndoială, că moartea nu reprezintă sfârşitul.

Persoanele care învaţă să viseze conştient — cele care au capacitatea de a gândi şi a-şi impune voinţa în timpul somnului, aşa cum facem în mod obişnuit în starea de veghe – pot dobândi puteri considerate astăzi „supranaturale”. Dacă puteţi visa conştient, înseamnă că în curând vă veţi putea deplasa după voie în lumea spirituală, comunicând liber cu spiritele celor decedaţi şi cu alte fiinţe neîntrupate. Veţi putea afla, probabil, ce vă rezervă viitorul, în modalităţi care altfel nu v-ar fi accesibile. Veţi putea călători în alte regiuni ale universului material şi veţi vedea ce se întâmplă acolo unde nu sunteţi prezent fizic — aşa-numitele călătorii astrale. Paracelsus, marele iniţiat din secolul al XVI-lea care, după cum vom vedea, ar putea fi părintele medicinei experimentale şi al homeopatici, susţinea că poate vizita alţi oameni în visurile lor. Vom vedea de asemenea că multe descoperiri ştiinţifice le-au fost revelate unor iniţiaţi în timpul unor astfel de stări de conştiinţa alterate.

Capacitatea supranaturala de influenţare a minţii este şi ea un posibil rezultat al iniţierii. Fara îndoială, initiati pe care i-m întâlnit eu au abilităţi de a „citi” minţile altora, care le depăşesc cu mult pe cele pe care oamenii de ştiinţă sceptici le pot reproduce în experimentele de laborator.

In mod similar, ştiinţa oferă doar o explicaţie vagă, firavă şi deloc lămuritoare cu privire la hipnoză. Iar motivul este acela că, dincolo de trucurile magicienilor de scena, hipnoza a fost la origine — şi rămâne încă la nivel esenţial—o practică ocultă. Explicabilă doar în cadrul conceptului de minte-înaintea-materiei, îşi are originile în activităţile Rishi-lor din India şi în tehnicile aplicate de preoţii templelor egiptene în cadrul ritualurilor de iniţiere. In Sutrele yoga ale lui Pantanjali, puterea de a influenţa minţile altora este una dintre cele numite vibbuti. Influenţa mentală era folosită în scopuri pozitive, dar pe măsură ce lumea a devenit un loc periculos, a început să fie utilizată atât pentru apărare, cât şi ca armă de atac.

Am văzut anterior că, în cadrul filozofiei de tip mintea-înaintea-materiei, modul în care privim o persoană o poate afecta la nivel subatomic. Reprezentările celui de-al treilea ochi sub forma cobrei încolăcite pe frunţile iniţiaţilor egipteni demonstrează că acesta poate „ţâşni” şi lovi ceea ce percepe. In secolul al XVII-lea, savantul şi alchimistul J.B. van Helmont spunea că „un om poate ucide un animal privindu-l fix vreme de cincisprezece minute”.

Călătorii europeni care au vizitat India începând cu secolul al XVIII-lea s-au arătat uimiţi de capacitatea adepţilor de a induce imediat o stare de catalepsie oricărei persoane, pur şi simplu privind-o. Povestea unui călător din secolul al XIX-lea a fost consemnată de un prieten al lui Georgc Eliot, iniţiatul Gerald Massey. Călătorul fusese hipnotizat de privirea unui şarpe şi sub fascinaţia ei, se cufundase tot mai adânc într-un somn „somnambulic”. Apoi un tovarăş de drum împuşcase şarpele, iar călătorul resimţise o lovitură în cap, ca şi când ar fi fost şi el lovit de glonţ. In secolul XX au existat relatări despre lupi capabili să-şi încremenească victimele şi să le împiedice să ţipe, chiar şi atunci când acestea nu ştiau că sunt privite. Locuitorii unui orăşel numit Crowborough, aflat la mai puţin de zece kilometri de locul în care am scris această carte, îşi amintesc bine despre un vraci local, pe nume Pigtail Badger. Oamenilor le era teamă de el, fiindcă se spunea că bărbatul, înalt, solid şi cu o înfăţişare fioroasă, îi putea ţintui pe ceilalţi locului doar privindu-i. Umbla vorba că uneori proceda astfel cu lucrătorii de la fermă, după care se aşeza şi le mânca mâncarea chiar în faţa lor.

Cele mai importante învăţături din procesul iniţierii se refereau la modul în care sunt percepute lumile spirituale după moarte. Motivul nu era acela că un candidat s-ar fi îndoit de existenţa vieţii după moarte — pe atunci această idee era de neconceput — ci faptul că se temeau de ce anume li se va întâmpla în momentele respective. In primul rând, le era teamă că demonii de care scăpaseră în timpul vieţii stăteau la pândă. Iar iniţierea le arăta cum să călătorească în siguranţă în viaţa de după moarte.

In timpul somnului, spiritul animal pleacă şi lasă în urmă părţile vegetala şi mineralâ ale trupului. In moarte însă, elementul vegetal, cel care controlează funcţiile vitale, părăseşte corpul odată cu spiritul animal. Componenta vegetală a firii umane are numeroase funcţii, inclusiv pe aceea de stocare a amintirilor. Atunci când ea se desprinde de trupul material, ambele încep să se dezintegreze. Ca urmare a acestei dezintegrări a părţii vegetale, spiritul îşi trece în revistă viaţa recent încheiată.

Elementul vegetal se detaşează de spiritul animal şi se disipează în răstimp de câteva zile, după care spiritul ajunge în sfera sublunară. Acolo este atacat de demoni care îi smulg toate dorinţele impure, corupte şi animalice, toate impulsurile negative ale voinţei. Această regiune, în care spiritul suportă un dureros proces de purificare ce durează cam o treime din perioada petrecută pe pământ, este numită purgatoriu în tradiţia creştină. Este acelaşi loc cu Hadesul la vechii greci şi tărâmul umbrelor la egipteni, dar şi cu Kamaloca (literal „regiunea dorinţei”) la hinduşi.

Meister Eckhart, misticul german din secolul al XIII-lea, spunea: „Dacă te opui morţii, vei simţi că demonii îţi sfâşie viaţa, dar dacă ai atitudinea potrivită în faţa morţii, vei putea înţelege că diavolii sunt de fapt îngeri care îţi eliberează spiritul.” Un iniţiat are atitudinea potrivită în faţa morţii. El poate să vadă dincolo de aparenţe şi ştie că, în locul cuvenit lor, demonii îndeplinesc un rol esenţial în ceea ce am putea numi „ecologia” lumii spirituale. In lipsa acestei curăţiri, spiritul nu poate străbate sferele înalte şi nu le aude muzica. După viaţa delăsătoare petrecută pe pământ, el nu se poate reuni cu Tatăl dacă nu este mai întâi purificat.

Este important să ne amintim că toate cunoştinţele dobândite prin iniţiere nu sunt câtuşi de puţin seci şi abstracte, ci existenţiale; candidatul trece printr-o experienţă extracorporală cutremurătoare.

Din sfera lunară, spiritul destrupat urcă spre tărâmul lui Mercur, de acolo la cel al lui Venus şi, mai departe, spre Soare. Acolo el resimte, pentru a-l cita pe oratorul grec Aristides, „o uşurinţă pe care nimeni dintre cei care nu au fost iniţiaţi n-o poate nici descrie, nici înţelege”. Nu trebuie să uităm că aceste învăţături se regăseau în şcolile misterelor din toate culturile antice şi că au supravieţuit până în zilele noastre graţie societăţilor secrete. De la Cartea morţilor egipteană şi Pistis Sophia creştină la Divina Comedie a lui Dante şi la lucrări moderne precum Micul prinţ de scriitorul francez din secolul XX Antoine de Saint-Exupery, doctrina secreta a fost păstrată, uneori în cărţi pe care numai iniţiaţii le pot citi, iar alteori a fost ascunsă chiar la vedere.

In textele antice, iniţiatului îi sunt comunicate numele secrete ale spiritelor care păzesc intrarea în fiecare sferă şi, câteodată, strângerile de mână secrete şi alte semne şi formule necesare pentru a putea trece mai departe. In Pistis Sophia, sferele sunt descrise ca fiind din cristal, iar cei care păzesc intrările sunt demoni.

In toate religiile antice, fiinţa care îndrumă spiritul prin lumea de dincolo şi îl ajută să treacă de paznicii-demoni este zeul planetei Mercur.

Dar iniţiaţii şcolilor misterelor aveau un secret. La jumătatea drumului printre sferele cereşti se produce o înlocuire. Sarcina de a îndruma spiritul uman în sus este preluată de o fiinţă a cărei identitate ar putea fi surprinzătoare. In ultima parte a ascensiunii spiritului prin sferele cereşti, ghidul care îi luminează calea este Lucifer.

In ecologia spirituală a cosmosului, Lucifer este un rău necesar,; atât în viaţa aceasta — fiindcă fără el omul nu ar putea avea nici o dorinţă — cât şi în viaţa de după moarte. In lipsa lui, spiritul s-ar cufunda într-un întuneric total şi nu ar mai putea înţelege înălţarea. Scriitorul roman din secolul al II-lea Apuleius nota că în procesul iniţierii, spiritul îi întâlneşte pe zeii cerurilor în întreaga lor splendoare şi eliberaţi de orice ambiguitate.

Urcând prin sferele lui Jupiter şi Saturn, spiritul trece prin sfera constelaţiilor şi este în final reunit cu marea minte cosmică. A fost o călătorie dureroasă, derutantă şi obositoare. Plutarh scria în acest sens: „Dar la sfârşit o lumină extraordinară străluceşte pentru a ne întâmpina, cu pajişti minunate cu cântece şi dansuri, cu solemnitatea tărâmurilor sacre şi a înfăţişărilor sfinte.”

Apoi spiritul trebuie să coboare iar dintr-o sferă în alta, pregătindu-se pentru o nouă încarnare. In cursul acestei călătorii, fiecare sferă îi oferă un dar de care va avea nevoie atunci cînd va reintra în planul material.

Următoarea descriere a fost compilată pe baza unor fragmente de tăbliţe antice datând probabil din al treilea mileniu înainte de Cristos, descoperite în Irak la sfârşitul secolului al XlX-lea.

El a trecut-o de prima poartă şi i-a redat acoperământul trupului ei.

El a trecut-o de a doua poartă şi i-a redat brăţările mâinilor şi picioarelor.

El a trecut-o de a treia poartă şi i-a redat cingătoarea taliei.

El a trecut-o de a patra poartă şi i-a redat ornamentele sânilor.

El a trecut-o de a cincea poartă şi i-a redat colierul gâtului.

El a trecut-o de a şasea poartă şi i-a redat cerceii urechilor.

El a trecut-o de a şaptea poartă şi i-a redat marea coroană a capului.

Chiar şi astăzi, copiilor li se aminteşte de aceste daruri în povestea Frumoasei din Pădurea Adormită. Spiritul uman reacţionează cu forţă şi căldură la auzul acestei poveşti, resimţind-o ca adevărată într-un sens profund.

Dar pentru a înţelege conţinutul ezoteric al Frumoasei adormite este necesar să ne inversăm oarecum modul de a gândi. Povestea spune că, la petrecerea care celebra naşterea prinţesei, şase ursitoare i-au oferit daruri care s-o ajute să aibă o viaţă fericită şi împlinită. Cea de-a şaptea ursitoare, care îl reprezintă pe Saturn sau Satan, spiritul materialismului, aruncă blestemul morţii asupra copilei, dar aceasta este apoi înlocuită printr-un somn îndelungat. Cele şapte ursitoare sunt, desigur, cei şapte zei ai sferelor cereşti.

Elementul inversat, cu susul în jos, din această poveste este acela că somnul de moarte, fără vise, în care este aruncată prinţesa în urma blestemului reprezintă de fapt viaţa de aici, de pe Pământ. Cu alte cuvinte, din cauza intervenţiei lui Satan, oamenii îşi pierd treptat conştiinţa – şi în cele din urmă orice amintire – vieţii lor petrecute în mijlocul ierarhiilor cereşti: „Naşterea noastră nu e decât somn şi uitare.” Astfel, în această poveste, petrecerea de la început trebuie înţeleasă ca având loc în lumea spiritelor; abia atunci când adoarme, prinţesa devine vie în planul material. Iar când se trezeşte, moare!

Am constatat deja existenţa unui paradox similar în povestea lui Osiris, care în cea mai mare parte a sa se petrece în lumea spiritelor. Când este închis în sicriul care i se potriveşte ca o piele, acesta devine chiar pielea lui. Pentru Isis este mort atunci când trăieşte în plan material.

Poveştile la care ne-am referit sugerează că atât viaţa pe Pământ, cât şi cea de după sunt guvernate de planete şi stele şi ne atrag atenţia asupra unei alte dimensiuni importante a învăţăturilor iniţiatice. Acestea pregătesc candidatul pentru întâlnirile cu păzitorii diverselor sfere, atât pe drumul ascendent, cât şi pe cel de întoarcere în jos. Dacă sunt bine impregnate în spiritul uman, asemenea învăţături îl vor pregăti pentru cooperarea conştientă cu fiinţele spirituale superioare, pentru pregătirea unei noi încarnări. Cuvântul-cheie aici este „conştientă”.

Iniţierea implică făurirea unei relaţii eficiente, conştiente, cu spiritele neîntrupate, şi o cunoaştere existenţială a modului în care ele acţionează în viaţa noastră pe Pământ şi în cea de dincolo. Ea dezvăluie felul în care ele operează atunci când suntem treji, când visăm şi când suntem morţi. Am văzut că legendele pe care le-am analizat, precum cea a lui Hercule, sunt structurate în funcţie de diverse cicluri astronomice, călătoria Soarelui de-a lungul lunilor calendaristice şi în precesia echinocţiilor. Şi trebuie să subliniem că aceleaşi tipare care structurează viaţa pe Pământ guvernează şi lumea spirituală.

Hercule şi Iov au trecut, în viaţa lor pământească, prin încercări care au rămas consemnate în istoria lumii, dar aveau să fie supuşi la aceleaşi încercări şi în viaţa de după.., dacă nu învăţau cum să devină conştienţi de ele. Şi dacă nu învăţau acest lucru, aceeaşi soartă îi aştepta în viaţa terestră următoare.

Acesta este scopul iniţierii: ca o tot mai mare parte a experienţelor de viaţă să fie trăite conştient, ca limitele conştiinţei să fie împinse mereu mai departe.

In viaţa individuală, dar şi colectiv, străbatem mereu ciclurile trasate pentru noi de stele şi planete. Dacă putem deveni însă conştienţi de ele, dacă putem conştientiza în cel mai intim mod rolul aştrilor în viaţa noastră, înseamnă că, într-un sens, nu mai suntem prizonierii lor. Nu mai suntem prinşi în capcana lor, ne ridicăm deasupra şi nu ne mai mişcăm în cerc, ci pe o spirală ascendentă.

Zarathustra purta o mantie cu stele şi planete ca simbol al cunoaşterii deprinse de la spiritele Soarelui, cunoaştere pe care o transmitea apoi în cadrul iniţierii. Când, după experienţa extracorporală, reveneau în propriul trup, candidaţii erau ajutaţi de Zarathustra să exploreze modul de funcţionare interioară a organismului în moduri pe care omenirea avea să le redescopere peste mii de ani graţie autopsiilor. Deosebirea este aceea că anticii, obişnuiţi să perceapă viaţa cu cea mai mare subiectivitate posibilă, nu învăţau anatomia umană într-un mod abstract, conceptual, ci mai degrabă o experimentau. Aşa se face că ei ştiau despre existenţa glandei pineale cu mult înainte ca aceasta să fie „descoperită” de ştiinţa modernă.

La graniţa dintre mileniile al Vl-lea şi al V-lea Î.C., omenirea a început să construiască marile ansambluri megalitice care s-au păstrat până astăzi. Aşa cum retragerea zeilor în perioada indiană obligase omul să găsească modalităţi de a-i urma, în mod similar acum, lipsa îndrumării divine directe a impus descoperirea unor căi novatoare de a o căuta. Incă o dată, omenirea se vedea nevoită să-şi depăşească limitele.

Ca iniţiator al acestor monumente din piatră, Zarathustra poate fi considerat o imagine în oglindă post-Potop a lui Enoh.

Cercurile de megaliţi care au început să fie construite în Orientul Apropiat, nordul Europei şi Africa de Nord erau menite să măsoare mişcările corpurilor cereşti. In anii cincizeci, profesorul Alexander Thom de la Universitatea Cambridge şi-a dat seama că monumentele megalitice din lumea întreagă au fost construite pe baza aceleiaşi unităţi de măsură, numite de el „yardul megalitic”. Constatarea sa a fost ulterior confirmată de ample analize statistice ale diverselor monumente. Recent, dr. Robert Lomas de la Universitatea din Sheffield a demonstrat modul în care această unitate de măsură a fost stabilită cu o uluitoare acurateţe şi constanţă în diferite regiuni ale lumii; un pendul care se balansează de 360 de ori în timpul necesar unei stele să străbată unul dintre cele 360 de grade în care este împărţită bolta cerească are lungimea de 16,32 inci (41,45 cm), adică exact jumătate de „yard megalitic”.

Fiindcă nu se îndoiau că stelele şi planetele guvernează viaţa pe Pământ, anticii şi-au definit, în mod firesc, jaloanele şi unităţile matematice ale lumii fizice în funcţie de aceste corpuri cereşti sau, altfel spus, spirituale. Prin urmare, la originile ei, matematica n-a fost doar holistică, în sensul că ţinea seama de dimensiunile, forma şi mişcările Pământului şi de relaţia sa cu celelalte corpuri cereşti, a fost totodată expresia unui impuls spiritual.

Forţele răului ameninţaseră totdeauna să-l distrugă pe Zarathustra. Există şi astăzi ecouri puternice ale acestei ameninţări, în cadrul micilor temple zoroastriste din regiunile muntoase, în care o flacără menţinută vie este continuu în pericol să fie stinsă. La vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, Zarathustra a fost asasinat pe propriul său altar.

Cu puţin timp înainte de finele celui de-al patrulea mileniu, s-a născut Krişna. Era anul 3228 î.C. Acest păstor şi profet poate fi considerat, din unele puncte de vedere, un precursor al lui Isus Cristos. (Vom vedea în curând că Osiris, Krişna şi Zarathustra sunt înfăţişaţi la naşterea lui Isus, disimulat însă, în celebre picturi renascentiste.)

Fireşte, el nu trebuie confundat cu zeul războinic cu acelaşi nume, care a luptat împotriva forţelor luciferice ale dorinţei şi iluziei. Acum aceste forţe erau adânc impregnate în firea omenească, degenerând în patima pentru aur şi vărsarea de sânge.

Cea care avea sa-i dea naştere, fecioara Devaki, avea tot mai des viziuni stranii. Intr-o zi, ea a intrat intr-o stare de profund extaz. A auzit o muzică celestă, glasuri şi harpe, şi in mijlocul unei izbucniri strălucitoare de miliade de lumini, l-a văzut pe zeul Soare apărând in faţa ei cu chip omenesc. Copleşită de el, şi-a pierdut cunoştinţa.

La vremea potrivită, s-a născut Krişna. Mai târziu, Devaki a fost prevenită de un înger că fratele ei, Kansa, va încerca să-i ucidă fiul, aşa că fata a fugit de la curte pentru a trăi printre păstorii de la poalele muntelui Meru.

Kansa era un ucigaş de copii, hăituind vlăstarele localnicilor săraci. Odată, ucisese pe când era el însuşi copil. Acum a trimis un şarpe uriaş cu creastă roşie pentru a-l ucide pe nepotul său, dar Krişna a omorât şarpele, călcându-l în picioare. Un demon de sex feminin, Putana, ai cărei sâni erau plini de otravă, l-a atras spre ea, dar Krişna a supt la pieptul ei cu atâta forţă, încât ea s-a prăbuşit şi a murit

Kansa a continuat să-şi persecute nepotul, vânându-l ca pe un animal sălbatic, însă Krişna, de acum un tânăr bărbat, era protejat de păstori şi se ascundea pe dealuri şi în păduri, unde propovăduia non-violenţa şi iubirea de semeni: „Răspundeţi cu bine la rău, uitaţi de suferinţa voastră pentru chinul altuia” şi „Renunţaţi la roadele muncii voastre; fie ca munca să vă fie singura răsplată.” Krişna spunea lucruri pe care nimeni nu le mai spusese până atunci.

Când aceste învăţături au ajuns la urechile lui, Kansa s-a înfuriat şi mai tare, torturat fiind de ele până în străfundurile spiritului.

Krişna era cunoscut sub diverse titulaturi, printre care „Păstorul” şi „Domnul Lăptăreselor”. Ducea o viaţă simplă, rustică, propovăduind, dar evitând confruntarea directă cu Kansa. Lăptăresele din regiune erau îndrăgostite, până peste urechi, de tânărul zvelt. Lui îi plăcea să cânte la flaut şi să danseze cu ele dansul iubirii. Odată, le-a pândit pe când se îmbăiau în râul Yumana, le-a furat hainele şi s-a urcat într-un copac, unde ele să nu-l poată ajunge. Altădată dansa cu mai multe lăptărese şi toate doreau să-l ţină de mână, aşa că s-a multiplicat astfel încât fiecare dintre ele să poată crede că ţine mâna adevăratului Krişna.

Intr-o zi, el şi fratele său au intrat în Mathura, oraşul lui Kansa, îmbrăcaţi ca nişte ţărani săraci, pentru a participa la un festival sportiv. Pe drum au întâlnit o fată diformă pe nume Kubja, care ducea la palat parfumuri şi pomezi. Când Krişna i-a cerut, fata i-a dat şi lui nişte pomezi, deşi era clar că nu-şi putea permite, iar el a vindecat-o şi i-a redat frumuseţea.

Dar Kansa nu s-a lăsat înşelat de deghizarea fraţilor şi, când a început concursul de lupte, a tocmit doi uriaşi să-i ucidă. Cum aceştia au dat greş, Kansa a trimis un elefant imens să-i calce în picioare. Dar Krişna şi fratele lui au scăpat şi de el.

In cele din urmă, Krişna a hotărât să renunţe la orice deghizare şi să-l înfrunte făţiş pe Kansa. Când a revenit în Mathura, a fost primit de oameni cu urale, ca un salvator, întâmpinat cu flori şi ghirlande. Kansa îl aştepta împreună cu acoliţii săi în piaţa centrală. „Mi-ai furat regatul, i-a spus el, acum ucide-mă!“ Când Krisna a refuzat, Kansa le-a ordonat soldaţilor să-l prindă şi să-l lege de un cedru. Acolo a fost martirizat de arcaşii lui Kansa.

Odată cu moartea lui, în 3102 Î.C., a început Kali Yuga, Evul întunecat Yuga este o diviziune a anului lung, existând opt yuga într-un ciclu complet.

Atât în tradiţia orientală, cât şi în cea occidentală, această mare tranziţie cosmică a început în anul 3102 î.C. şi s-a încheiat în anul 1899. Aşa cum vom vedea în capitolul 24, francmasonii au celebrat apropiatul sfârşit al Kali Yuga prin construirea unor monumente gigantice în centrul tuturor oraşelor mari ale lumii occidentale. Cei mai mulţi dintre noi trec pe lângă aceste construcţii familiare fara a şti că sunt de fapt jaloane ale istoriei şi filozofiei pe care le analizăm în lucrarea de faţă.

In întunericul ce se adâncea, a apărut o lumină. Când Krişna se stingea, un alt personaj se apropia de anii maturităţii, un purtător de lumină încarnat, aşa cum, trei mii de ani mai târziu, avea să se încarneze şi Isus Cristos.

Vom examina în capitolul următor viaţa şi vremurile acestui Lucifer încarnat.

Your email is never published or shared.