site
	stats

Jonathan Black – Imhotep si Epoca piramidelor

IMG_20151221_154813

Incă din zorii societăţii umane, au existat grupuri restrânse ai căror membri practicau tehnici secrete menite să-i transpună într-o stare alterată de conştiinţă, din convingerea că o asemenea stare le conferă puterea de a percepe lucruri inaccesibile conştiinţei obişnuite, de zi cu zi.

Problema este aceea că, din punctul de vedere al conştiinţei obişnuite de astăzi, care este raţională, practică şi realistă ca niciodată pană acum, tot ceea ce e perceput în acea stare alterată este, aproape prin definiţie, iluzoriu. Dacă iniţiaţii din cadrul societăţilor secrete intră în stări halucinatorii în care au legătură cu fiinţe neîntrupate, văd viitorul şi influenţează cursul istoriei, atunci toate aceste lucruri nu sunt altceva decât simple halucinaţii.

Dar dacă se poate dovedi că dau rezultate?

Am arătat deja că aceste stări au inspirat unele dintre cele mai de seamă opere de artă, literatură şi muzică din lume, însă toată demonstraţia noastră poate fi ignorată de cei convinşi că la mijloc este doar o chestiune de imaginaţie, ceva fără nici o relevanţă pentru aspectele practice ale vieţii. La urma urmelor, toate lucrările de artă, chiar şi cele extraordinare, au în ele un element fantastic. Atitudinea mentală a omului, modern preferă să vadă rezultate concrete. Cum rămâne, de pildă, cu marile descoperiri ştiinţifice sau cu realizările inginereşti? In acest capitol vom examina o epocă în care marii iniţiaţi ai şcolilor misterelor au condus omenirea spre unele reuşite de ordin tehnic fără egal, de la templul din Baalbeck, în Liban — în a cărui structură se găseşte un bloc de granit sculptat în greutate de circa o mie de tone, pe care nici cea mai puternică macara de astăzi nu-l poate ridica — la marea piramidă de la Gizeh şi la altele mai puţin cunoscute, din China.

La începutul acestei epoci, cele dintâi mari civilizaţii par să fi apărut dintr-odată, de nicăieri — cultura sumeriană, dominată de eroul-taur Ghilgameş, cea egipteană, cu cultul boului lui Osiris, şi cea cretană, care avea şi ea în centru un taur. Perioada acestor civilizaţii este Era Taurului, care a debutat în prima parte a mileniului al III-lea î.C. Dintr-un motiv pe care istoria convenţională nu-l poate identifica, grupuri numeroase de oameni au început, în această perioadă, să trăiască în comun, în oraşe bine organizate, de dimensiuni mari şi extraordinar de complexe.

Un eveniment obscur, dar cu un impact deosebit, s-a petrecut în China, un episod învăluit în mister. Nici chiar marii iniţiaţi nu-l pot desluşi cu claritate. In mileniul al III-lea î.C., oamenii de pe teritoriul actual al Chinei duceau o viaţă tribală, nomadă şi, în conformitate cu Rudolf Steiner, într-una dintre aşezările de acolo a venit pe lume un individ extraordinar. Aşa cum, mii de ani mai târziu, o altă fiinţă cerească avea să coboare pe Pământ şi să se încarneze în persoana lui Isus Cristos, la fel s-a încarnat acum Lucifer.

Iar naşterea lui Lucifer a fost începutul înţelepciunii.

Fireşte că folosesc termenul „înţelepciune” într-un sens aparte — de fapt în acelaşi sens în care îl utilizează exegeţii biblici atunci când vorbesc despre „cărţile înţelepciunii din Biblie”. Inţelepciunea cuprinsă, de pildă, în Proverbe sau în Ecleziastul este reprezentată de o serie de reguli pentru o viaţă fericită şi reuşită, dar, spre deosebire de învăţăturile din alte cărţi biblice, ele nu au nici o dimensiune morală sau religioasă. Această înţelepciune este în întregime de ordin practic, sfătuind cititorii ce să facă pentru a-şi urmări cât mai eficient propriile interese. Nu se sugerează nicăieri, spre exemplu, că purtarea corectă va fi răsplătită sau că păcatele vor fi pedepsite — decât cel mult de ceilalţi oameni. De asemenea, nu se aminteşte de vreo ierarhie cerească.

Aceste cărţi, redactate în forma pe care o cunoaştem astăzi în aproximativ 300 Î.C., au fost roadele unui mod de gândire care se dezvoltase cu circa două mii cinci sute de ani înainte. Istoria secretă sugerează că această formă de înţelepciune a devenit posibilă ca rezultat al încarnării şi al activităţii lui Lucifer.

In general, iniţierile în disciplinele spirituale aveau loc în perioada dintre copilărie şi maturitate, după ani îndelungi de pregătiri. Spre exemplu, iniţierea în Cabală era permisă în mod tradiţional abia la vârsta de patruzeci de ani, iar candidaţii la iniţiere în şcoala lui Pitagora erau obligaţi să trăiască în izolare, fără a vorbi, ani întregi înainte de a-şi începe educaţia. Dar Lucifer a fost crescut încă de la naştere între zidurile unei şcoli a misterelor. Un grup de magi a vegheat continuu la educarea sa, permiţându-i să ia parte chiar şi la cele mai tainice ceremonii, modelându-i sufletul până când, la vârsta de patruzeci de ani, a avut o revelaţie. Astfel, a devenit prima persoană capabilă să gândească la viaţa pe Pământ într-un mod în întregime raţional.

Am văzut în capitolul 8 că Orfeu a inventat numerele. Dar în epoca lui ar fi fost imposibil să te gândeşti la numere fără a avea în minte concomitent semnificaţia lor spirituală. Acum, datorită lui Lucifer, numerele puteau fi percepute fără nici o conotaţie simbolică, fiind considerate doar o modalitate de a măsura cantităţile, modalitate neafectată în vreun fel de noţiunea de calitate. Oamenii erau deci liberi să măsoare, să calculeze şi să construiască.

Ştim de la Plutarh că fiul lui Orfeu, Asclepios, era unul şi acelaşi cu Imhotep, care a trăit în aproximativ 2500 Î.C. In epoca lui, acest uriaş val al schimbării, acest mod revoluţionar de gândire străbătuse lumea, venind din Orientul îndepărtat.

Vizir al faraonului Djoser , Imhotep era constructor, sculptor si fauritor de vase din piatra. Era numit de asemenea capatenia observatorilor – acesta devenind ulterior titlul marelui preot din Heliopolis. Reprezentat uneori cu o mantie acoperită cu stele si alteori ţinând in mână un pergament rulat. Imhotep era celebru in Antichitate ca arhitect si constructor al piramidei in trepte de la Saqqara. In secolul al XIX-lea, arheologii care făceau excavaţii sub această piramidă au descoperit o serie de comori secrete, închise acolo de la construcţia ei, care au devenit cunoscute sub numele generic de „obiectele imposibile ale lui Imhotep“.

Unele dintre acestea sunt expuse in prezent la Muzeul Metropolitan din New York. Specialiştii din secolul al XIX-lea au fost uluiţi în primul rând de vasele care, susţineau ei, ar fi imposibil de reprodus de meştefugani actuali. Burduhănoase, dar cu gâtul lung fi subţire, este greu de înţeles chiar si astăzi cum au fost lucrate în cristalul de stâncă din care sunt confecţionate.

Marea piramidă este situată la o jumătate de ora spre nord de Saqqara. Cea mai impresionantă construcţie din lune, strâjuiefte această răspântie a istoriei, orientată cu remarcabilă acurateţe spre cele patru puncte cardinale. O descriere a ei aici ar fi un element superfluu. Este suficient să spunem că, desi în principiu ar putea fi reconstruita astăzi, acest efort ar fi distrugător chiar si pentru unele dintre cele mai solide economii ale lumii. De asemenea, ar constitui o provocare uriaşă pentru tehnica inginerească, mai cu seamă în privinţa orientări sale astronomice exacte.

Dar detaliul care, conform istoriei secrete, îi conferă un caracter aproape miraculos este acela că a fost prima clădire egipteană construită vreodată.

Adepţii istoriei convenţionale presupun că ambiţiile arhitectonice ale egiptenilor au progresat de la mormintele simple, numite mastaba, la complexitatea relativă a piramidei în trepte, culminând cu masiva sofisticare a marii piramide, datată convenţional în circa 2500 î.C. In absenţa consemnărilor din vremea respectivă şi fiindcă piramidele nu conţin materiale organice care să poată fi datate cu carbon, iar până acum nu se cunoaşte nici o metodă de datare a pietrei fasonate, această dată pare a fi rezultatul unui mod rezonabil de interpretare a dovezilor existente.

Menţionam în primele pagini că această carte consemnează o istorie inversă, cu susul în jos, comparativ cu cea convenţională, iar în conformitate cu doctrina secretă, marea piramidă a fost construită în 3500 î.C, înainte de fondarea marilor civilizaţii din Egipt şi Sumer, într-o vreme în care singurele construcţii anterioare erau cercurile de monoliţi şi alte monumente „ciclopice”.

Ni-i putem imagina pe oamenii Epocii de Piatră, înveşmântaţi în piei de animale şi înarmaţi cu unelte primitive, privind stupefiaţi marea piramidă.

Conform istoriei secrete, prin urmare, piramida în trepte şi alte piramide mai mici reprezintă nu un progres, ci un declin.

Marea piramidă a fost considerată, în mod convenţional, un mormânt. Ca variaţiune pe aceeaşi temă, datorită puţurilor înguste care se îndreaptă, din aşa-numitele camere ale faraonului şi reginei, spre anumite stele, a fost privită ca un fel de maşinărie menită să ajute la proiectarea spiritului faraonului mort afară din mormânt, spre locul său de odihnă cerească. Astfel, conform acestei opinii, marea piramidă ar fi un soi de uriaşă maşină de excarnare.

Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, o asemenea interpretare este anacronică. In epoca respectivă, credinţa generală era aceea că spiritul uman călătoreşte, după moarte, prin sferele planetare şi spre stele. De fapt, aşa cum am văzut, cei aflaţi în viaţă aveau o experienţă atât de vie a lumii spirituale, încât cu mare greutate ar fi putut decide să nu creadă în caracterul real al călătoriei spiritului după moarte, aşa cum nouă ne-ar fi dificil să refuzăm a crede în realitatea cărţii pe care o ţinem în mână.

Prin urmare, ar trebui să căutăm în altă parte o explicaţie a funcţiei marii piramide. Esenţa civilizaţiei egiptene antice rezidă în eforturile ei de a supune materia, iar acest lucru este dovedit de impulsul inovator de a tăia şi a ciopli piatra.

Un alt exemplu al noii relaţii a omului cu materia este cel al practicii mumificării. Niciodată nu ne grăbim mai tare să atribuim anticilor credinţe stupide decât atunci când stabilim o legătură între mumificare şi bunurile descoperite în morminte pe de o parte, şi presupusa convingere că spiritul ar fi intenţionat să le folosească în viaţa de după moarte, pe de altă parte. Rolul acestor practici funerare, conform filozofiei ezoterice, era acela că exercitau un fel de atracţie magnetică asupra spiritului ce se înălţa, ajutându-l să-şi grăbească următoarea încarnare. Se credea că, prin păstrarea trupului decedat, acesta se constituia într-un punct focal pentru spiritul care îl părăsise, atrăgându-l din nou în jos, spre Pământ.

Explicaţia ezoterică a funcţiei îndeplinite de marea piramidă este similară. Am văzut în capitolul 7 că, fiindu-le tot mai dificil să se încarneze, divinităţile se retrăseseră până în planul Lunii, vizitând din ce în ce mai rar Pământul.

Prin urmare, marea piramidă este o uriaşă maşinărie de încarnare.

Civilizaţia egipteană a reprezentat un nou şi puternic impuls al evoluţiei umane, mult diferit de civilizaţia orientală ce credea că materia este maya, iluzie. Egiptenii au pus bazele amplei misiuni spirituale a Occidentului, numită uneori în alchimie „francmasonerie sufită” şi în general în cadrul societăţilor secrete Lucrarea. Misiunea era aceea de a acţiona asupra materiei, de a o tăia, a o sculpta, de a o scălda în forţa intenţiei, până ce fiecare particulă de materie din univers va fi fost prelucrată şi spiritualizată. Iar marea piramidă a fost cea dintâi manifestare a acestui impuls.

Istoria pe care o prezentăm aici se concentrează, din unghiuri diferite, asupra conştiinţei.

In primul rând, a fost narată în cadrul unor grupuri diverse, al căror obiectiv era accederea în stări alterate de conştiinţă. In al doilea rând, ea pleacă de la aserţiunea că, în decursul timpului, conştiinţa a suferit modificări mult mai mari decât cele acceptate de adepţii istoriei convenţionale. Şi în al treilea rând, sugerează că misiunea acestor grupuri este aceea de a dirija evoluţia conştiinţei. Fiindcă într-un univers care îşi are originile în plan mental, ţelul final al creaţiei este întotdeauna mintea.

Aş vrea să ne îndreptăm acum atenţia asupra celui de-al doilea punct de vedere exprimat mai sus, pentru a arăta că unii teoreticieni au susţinut recent, în scrierile lor, perspectiva ezoterică în conformitate cu care conştiinţa era înainte mult diferită de cea actuală.

In aceeaşi perioadă cu formarea civilizaţiei egiptene, în circa 3250 Î.C., pe teritoriul dintre fluviile Tigru şi Eufrat a apărut civilizaţia sumeriană. In primele aşezări din Sumer, în fiecare casă se aflau statui ale strămoşilor şi ale divinităţilor mărunte. Un craniu era uneori păstrat ca o „locuinţă” pentru un spirit minor. Concomitent, despre spiritul superior ce proteja oraşul şi interesele sale se credea că sălăşluieşte în „casa zeului” -o clădire din centrul complexului templului.

Pe măsură ce aşezările s-au dezvoltat, casele zeilor au ţinut pasul cu ele, devenind cu timpul zigurate — mari piramide în trepte, cu bază rectangulară, construite din cărămizi de lut. In centrul fiecărui zigurat se afla o încăpere de mari dimensiuni, în care era aşezată statuia zeului, incrustată cu pietre şi metale preţioase şi îmbrăcată în veşminte luxoase.

In conformitate cu textele cuneiforme, zeilor sumerieni le plăceau mâncarea, băutura, muzica şi dansurile. Pe mese erau puse numeroase feluri de mancare, iar zeul era apoi lăsat singur, să se bucure de ele. După o vreme, preoţii intrau şi mancau ceea ce rămăsese. Divinităţile aveau de asemenea nevoie de paturi in care să doarma şi să se delecteze cu plăcerile sexuale împreună cu alţi zei. Iar în acest scop erau spălate, îmbrăcate şi unse cu parfumuri.

La fel ca în cazul bunurilor lăsate în mormintele egiptene, aceste practici aveau menirea de a ispiti divinităţile să coboare şi să sălăşluiască în planul material, reamintindu-le de plăcerile simţurilor, de care nu se puteau bucura în lumea spiritelor.

Albina este unul dintre cele mai importante simboluri în cadrul tradiţiei secrete. Albinele ştiu să-şi construiască fagurii cu un fel de geniu preconştient. Structura stupilor se bazează pe date precise şi excepţional de dificile. De exemplu, toţi au încorporat, din construcţie, unghiul de rotaţie a Pământului. Sigiliile cilindrice sumeriene din epoca respectivă sunt decorate cu personaje cu trup de om şi capul în forma unui cuib de albina Motivul? In această perioadă, conştiinţa individuală era percepută ca fiind alcătuită prin cooperarea multor centri de conştiinţă diferiţi, aşa cum am arătat în capitolul 2. Aceşti centri puteau fi „utilizaţi” în comun sau chiar mutaţi de la o minte la alta, aşa cum roiul de albine trece de la un stup la altul.

In anul 1976 a fost publicată o strălucită analiză a textelor sumeriene şi de altă provenienţă antică, realizată de profesorul de istorie Julian Jaynes, de la Princeton. Lucrarea, The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bi-Cameral Mind (Originea constiinţei în colapsul minţii bicamerale), susţine că în perioada sumeriană oamenii nu percepeau viaţa interioară aşa cum o înţelegem noi astăzi. Nu aveau un vocabular prin care s-o exprime, iar din textele lor ne dăm seama că pentru ei trăsăturile vieţii mentale precum voinţa, simţirea şi gândirea, pe care noi le considerăm ca fiind generate undeva în interiorul nostru, erau rezultatul activităţii spiritelor sau zeilor în şi în jurul trupurilor fizice. Aceste impulsuri nu se năsteau în interiorul lor, emanate de ei înţiţi, ci apăreau în viaţa lor la chemarea fiinţelor neîntrupate care trăiau independent de ei.

Este interesant de remarcat că analiza lui Jaynes rezonează cu modul ezoteric în care percepea Rudolf Steiner istoria antică. Născut în Austria în anul 1861, Steiner este reprezentantul unui autentic filon al filozofiei rozacruciene, el fiind, în epoca modernă, autorul celei mai detaliate prezentări a evoluţiei conştiinţei. Iar din câte ştiu eu, cercetările lui Jaynes nu au avut la bază această tradiţie.

Poate că ne va fi mai uşor să apreciem analiza lui Julian Jaynes în raport cu mult mai familiara mitologie greacă. în Iliada, spre exemplu, nu vedem pe nimeni stând şi cugetând la ceea ce are de făcut, aşa cum procedăm noi astăzi. Pentru eroii Iliadei, subliniază Jaynes, nu există introspecţie. Când Agamemnon îi fură lui Ahile iubita, acesta din urmă nu ia el însuşi hotărârea de a-şi înfrâna pornirile; o zeiţă îl atenţionează trăgându-l de păr, avertizându-l să nu-l atace pe Agamemnon. Un alt zeu iese din mare pentru a-l consola şi tot un zeu îi şopteşte Elenei despre dorul de casă. Exegeţii contemporani tind să interpreteze aceste fragmente ca fiind descrieri „poetice” ale emoţiilor personale, în care zeii sunt doar simboluri aidoma celor create de poeţii moderni.

Analiza pătrunzătoare a lui Jaynes reliefează faptul că această interpretare identifică în mod greşit tipul modern de conştiinţă în texte scrise de oameni care aveau o cu totul altă formă de conştiinţă. Iar Jaynes nu este singurul care percepe astfel lucrurile. Filozoful John Wisdom de la Cambridge scria: „Grecii nu vorbeau despre pericolele reprezentate de reprimarea instinctelor, dar se gândeau la dejucarea planurilor lui Dionisos sau la preferinţa pe care i-o acordaseră Atenei în defavoarea lui Poseidon.”

Vom vedea în ultimele capitole că acea formă antică a conştiinţei a continuat să existe foarte mult timp, chiar mai mult decât consideră Jaynes. Pentru moment însă, vreau să subliniez o deosebire importantă între analiza acestuia şi modul în care înţelegeau anticii lucrurile. Jaynes îi descrie pe zeii care guvernează acţiunile oamenilor ca fiind „halucinaţii aurale”. Pentru el, regii din Sumer şi eroii Greciei antice sunt victime ale autoamăgirilor, asaltaţi de iluzii. Anticii însă nu îi considerau nicidecum iluzii ci fiinţe vii, independente.

Jaynes crede că, în epoca homerică şi mai înainte, omenirea a trăit într-o lume a amăgirilor, până când emisfera cerebrală dreaptă a dobândit supremaţia asupra celei stângi. După părerea lui, fiecare individ, deşi credea că este abordat de un zeu perceptibil deopotrivă de toţi ceilalţi, era de fapt prizonierul unei iluzii personale. Problema cu acest punct de vedere este următoarea: cum halucinaţiile sunt, aproape prin definiţie, non-consensuale, ar fi de aşteptat ca oamenii din acea epocă să fi trăit într-o lume absolut haotică şi barbară, în care nimeni nu înţelegea pe nimeni. Psihiatria actuală defineşte schizofrenicul ca fiind o persoană ce nu poate face deosebirea între imaginile şi sunetele generate intern şi cele provenite din exterior. Nebunia clinică provoacă tulburări extreme, handicapante, cu afectarea grava a modului de funcţionare socială, profesională şi personală. Dar oamenii din perioada la care ne referim au construit primele civilizaţii de după Potop, caracterizate de o separare netă între activităţile preoţeşti, militare, agrare, comerciale şi de producţie. Forţa de muncă organizată a realizat ample edificii publice: canale, drenaje şi, desigur, temple. Existau economii complexe şi armate disciplinate, numeroase. Pentru ca toţi aceşti oameni să coopereze astfel, halucinaţiile ar fi trebuit, fireşte, să fie colective! Dacă imaginea despre lume a anticilor era o autoamăgire, atunci iluzia ar fi trebuit să fie una de masă, extrem de complexă şi de sofisticată.

Ceea ce am încercat să prezint până acum este o istorie a lumii aşa cum era ea înţeleasă de popoarele antice, care aveau o concepţie de tip mintea-înaintea-materiei, în cadrul căreia fiecare individ percepea zeii, îngerii şi spiritele ca interacţionând cu el şi cu toţi ceilalţi.

Graţie lui Freud şi Jung, suntem cu toţii familiarizaţi cu ideea că mintea umană conţine complexe psihologice independente de centrii noştri de conştiinţă, care, într-un anume grad, pot fi considerate autonome. Jung descria aceste complexe psihologice majore în termenii celor şapte divinităţi planetare principale din mitologie, numindu-le cele şapte arhetipuri majore ale inconştientului colectiv.

Când l-a întâlnit pe Rudolf Steiner, care credea în spiritele neîntrupate, inclusiv în zeii planetari, Jung l-a catalogat drept schizofrenic. Vom vedea în capitolul 27 că spre sfârşitul vieţii, Jung a „sărit gardul“ consensului ştiinţific modern, concluzionând că aceste complexe psihologice erau autonome în sensul independenţei complete de creierul uman. Astfel, el a făcut un pas mai departe chiar decât Jaynes. Prin faptul că nu mai percepea zeii ca halucinaţii — fie ele individuale, fie colective — ci ca inteligenţe superioare, el a adoptat filozofia antică, de tip mintea-înaintea-materiei.

Cititorul este rugat să nu procedeze la fel. Este important să vă feriţi de impresia că, eventual, această versiune a istoriei este în vreun fel ilogică, ori că pare veridică într-un sens vag poetic sau, mai rău, spiritual. Este un lucru important deoarece este suficientă o clipă de relaxare din acest punct de vedere şi riscaţi, chiar fără a vă da seama la început, s-o luaţi cu voioşie pe drumul ce duce drept spre azilul de lunatici.

Ghilgameş, marele erou al civilizaţiei sumeriene, a fost rege în Uruk în aproximativ 2100 î.C. Povestea sa este una a nebuniei, a emoţiilor extreme, a anxietăţii şi alienării. Poetul Rainer Maria Rilke o numea „epopeea fricii de moarte“.

Versiunea pe care o prezentăm aici a fost compilată în mare parte din textele de pe tăbliţele de lut descoperite în secolul al XIX-lea şi pare a fi aproape completă.

La începutul ei, tânărul rege este supranumit ..”taurul care împunge”. E plin de energie, despica trecatori in munţi, sapă puţuri, explorează, porneşte in batalii. Este mai puternic decat oricare alt om, frumos, curajos, un iubareţ alături de care nici o fecioară nu e-n siguranţă, dar e singur, îşi doreşte un prieten, cineva care si-i fie egal.

De aceea, zeii îl creează pe Enkidula fel de puternic ca Ghilgameş, dar sălbatic, cu trupul acoperit complet de păr. Trăieşte printre animalele sălbatice, mănâncă la fel ca ele şi bea din apa pâraielor. Intr-o zi, un vânător dă peste această creaturi stranie în pădure şi ii povesteşte lui Ghilgameş despre ea.

Când aude povestea vânătorului, regele îşi dă seama că acesta e prietenul îndelung aşteptat şi pune la cale un plan strălucit. Ii cere celei mai frumoase prostituate din templu să intre goală în pădure, să-l găsească pe sălbatic şi să-l îmblânzească. Şi când ea face dragoste cu el, Enkidu uită de sălaşul său din codru, aşa cum ştiuse regele că se va întâmpla. De acum înainte, când se apropie de animalele sălbatice, ele simt diferenţa şi nu mai aleargă alături de el, dimpotrivă, fug din calea lui.

Ghilgameş şi Enkidu se întâlnesc în piaţa din Uruk, în vreme ce se desfăşoară un concurs al campionilor. Toţi locuitorii oraşului sunt strânşi acolo pentru a privi. Regele e cel care câştiga, doborându-l pe Enkidu, în vreme ce el rămâne în picioare.

Astfel au început o frumoasă prietenie şi o serie de aventuri. Cei doi vânează pantere şi îl dibuie pe monstrul Hawawa, care păzeşte drumul prin pădurea de cedri Iar mai târziu, când ucid taurul Cerurilor, Ghilgameş pune ca pe peretele iatacului său să fie prinse coarnele acestuia.

Dar apoi Enkidu se îmbolnăveşte grav. Ghilgameş stă la căpătâiul lui vreme de şase zile şi şase nopţi. In cele din urmă, un vierme iese din nasul lui Enkidu. In final, Ghilgameş trage un văl peste faţa vechiului său prieten şi rage ca o leoaică ce şi-a pierdut puii. Mai târziu, porneşte să străbată stepa, plângând, în vreme ce teama de propria sa moarte începe să-i roadă măruntaiele.

Ghilgameş sfârşeşte la hanul de la capătul lumii, unde vrea să poată scăpa din propriul său cap, şi ii cere frumoasei hangiţe să-i spună care e drumul către Ziusudra — acesta fiind, aşa cum am văzut, un alt nume al lui Noe sau Dionisos. Ziusudra era un semizeu care nu murise cu adevărat niciodată.

Ghilgameş construieşte o barcă cu fundul plat, acoperită cu smoală, ca acelea utilizate şi azi de arabii din zonele mlăştinoase, şi pleacă spre Ziusudra. Acesta îi spune: „îţi voi dezvălui un secret, o taină a zeilor. Pe fundul mării se află o plantă care înţeapă ca trandafirul. Dacă o vei putea aduce la suprafaţă, vei deveni din nou tânăr. Este planta tinereţii veşnice.“

Ziusudra îl învaţă cum să se scufunde în apele care acoperă Atlantida şi cum să găsească tradiţiile ezoterice pierdute în vremea Potopului. Ghilgameş îşi leagă pietre de picioare, la fel ca pescuitorii de perle din zonă, se scufundă, culege planta, îşi taie legăturile şi se ridică la suprafaţă, triumfător. Dar în vreme ce se odihneşte pe mal, un şarpe miroase planta şi i-o fură.

Ghilgameş e ca şi mort.

Citind această poveste, ne miră probabil eşecul lui Ghilgameş la testul la care l-a supus marele conducător al omenirii. Există o notă de anxietate în acest mit, o notă ce s-a răspândit apoi la civilizaţiile babiloniană şi mesopotamiană, care au dominat regiunea.

La moartea lui Ghilgameş, ne aflăm în epoca celor mai mari zigurate. Legenda Turnului Babei — încercarea de a construi un turn înalt până la ceruri, care s-a soldat cu pierderea limbii unice, care unifica întreaga omenire — simbolizează faptul că, pe măsură ce au devenit tot mai ataşate de îngerii îndrumători şi spiritele lor tutelare, triburile şi naţiunile au „uitat“ de zeii cei mari şi de mintea universală care conferă tuturor elementelor disparate ale cosmosului un destin comun. Ziguratele constituie o încercare eronată de a urca la ceruri prin mijloace materiale.

Turnul Babei a fost construit de Nimrod Vânătorul. In Facerea, Nimrod este numit „cel dintâi viteaz de pe Pământ”. Arheologul David Rohl l-a identificat, în mod convingător, cu personajul istoric Enmer-kat (Enmer Vânătorul), primul rege din Uruk, care i-a scris suveranului ţării învecinate, Aratta, cerându-i tribut; aceasta este, se pare, cea mai veche misivă care a supravieţuit până astăzi.

Nimrod a fost primul om care a căutat puterea de dragul puterii, iar din această dorinţă de putere au izvorât cruzimea şi decadenţa. Conform tradiţiei iudaice, o profeţie referitoare la naşterea lui Avraam l-a împins pe Nimrod la infanticid în masă. Trebuie să înţelegem de aici că regele sacrifica nou-născuţi, îngropându-le trupurile în fundaţia marilor construcţii.

In aproximativ 2000 Î.C., Avraam rătăcea printre „zgârie-norii” din Ur (Uruk), unde se născuse. Apoi a decis să plece în deşert şi să devină nomad, pentru a redescoperi sentimentul divinului, în pericol de a fi pierdut.

Când a ajuns în Egipt, faraonul i-a dat-o pe una dintre fiicele sale, pe nume Agar, pentru a fi servitoarea soţiei lui, Sarai. Agar i-a dăruit lui Avraam primul fiu, pe Ismael, care avea să devină părintele popoarelor arabe. Acest lucru înseamnă de fapt că Avraam a deprins de la preoţii egipteni importante cunoştinţe de tip iniţiatic. In vremea respectivă, căsătoriile erau încheiate de obicei în cadrul aceluiaşi trib sau al familiei extinse. Puterile supranaturale aveau legătură cu sângele, iar mariajul între oameni cu acelaşi sânge întărea aceste puteri — aşa cum se întâmplă şi în tradiţia ţiganilor, spre exemplu. Căsătoria între persoane aparţinând unor triburi diferite ar putea implica, prin urmare, un schimb de cunoştinţe şi de puteri.

Ce formă de iniţiere ar fi putut primi Avraam în Egipt?

Ar trebui să ni-l imaginăm pe candidat întins într-un mormânt de granit, înconjurat de iniţiaţii care l-au cufundat într-o transă asemănătoare cu somnul profund. In această stare, ei îi pot extrage trupul vegetal – şi odată cu el spiritul sau trupul animal – din corpul fizic, astfel încât acesta să plutească aidoma unei fantome la gura mormântului.

Un martor la ritualul de iniţiere a poetului irlandez W.B. Yeats descria cum, în cursul ceremoniei, o serie de clopote erau bătute pentru a marca etapele. Spiritul lui Yeats putea fi văzut strălucind cu diferite grade de luminozitate în diversele etape, fiecare fiind marcată de alte tipare coloristice.

Iniţiaţii care participă la aceste ceremonii ştiu cum să muleze trupul vegetal al candidatului, astfel ca atunci când acesta reintră în corpul fizic, aspirantul să-i poată folosi în mod conştient organele de percepţie. La sfârşitul celor trei zile, candidatul va fi „renăscut” sau iniţiat — prag pe care hierofantul îl marchează prinzându-l de mâna dreaptă şi ridicându-l din sicriu.

In filozofia ezoterică, trupul vegetal are o importanţă covârşitoare. Controlează funcţiile organice, iar chakrele sunt, desigur, organele sale. Astfel, el reprezintă portalul dintre lumea fizică şi cea spirituală, iar dacă chakrele sunt energizate, pot apărea puteri de percepţie şi influenţă supranaturală, capacităţi de comunicare cu spiritele neîntrupate şi, de asemenea, abilităţi de vindecare.

In cadrul procedurii somnului în templu — care avea să fie practicată de iniţiaţii din şcolile misterelor chiar şi două mii cinci sute de ani mai târziu, fiind utilizată şi astăzi în anumite societăţi secrete — unei persoane bolnave i se permitea să doarmă în incinta lăcaşului de cult. Acest somn dura trei zile, timp în care iniţiaţii acţionau asupra trupului vegetal al bolnavului într-un mod ce nu diferea mult de procesul de iniţiere.

Subiectul acestui proces de vindecare are viziuni realiste, dirijate de iniţiaţi. La început, este cufundat într-o beznă totală şi i se pare că-şi pierde cunoştinţa, că moare. Apoi are impresia că-şi revine şi, condus de o fiinţă cu cap de animal, străbate coridoare lungi, trecând printr-o serie de încăperi. In diverse etape ale procesului este ameninţat de alţi zei şi demoni cu cap de animal, inclusiv de crocodili monstruoşi, care se reped la el.

In Cartea morţilor egipteană, candidatul trece de aceşti paznici ai pragurilor afirmând: „Eu sunt gnosticul, eu sunt cel ce ştie.“ Aceasta este o formulă magică pe care o foloseşte în procesul iniţierii şi pe care o va putea utiliza din nou, după moarte.

Mai departe, se apropie de sanctuarul interior şi zăreşte o lumină extraordinar de strălucitoare licărind pe lângă marginile porţilor. Strigă: „Lăsaţi-mă să intru! Lăsaţi-mă să mă spiritualizez, daţi-mi voie să devin un spirit pur! M-am pregătit după scrierile lui Thoth!“

In cele din urmă, din valurile fremătânde de lumină se conturează o viziune a Zeiţei Mamă alăptându-şi pruncul. Aceasta este o viziune vindecătoare, deoarece ne readuce în vremurile paradiziace pe care le-am analizat în capitolul 3, înainte ca Pământul şi Soarele să se separe, când planeta era iluminată de el din interior, o vreme în care nu existau încă nemulţumire, boală sau moarte. Şi, totodată, ne îndreaptă spre înainte, spre un alt timp când Pământul şi Soarele se vor reuni, iar Terra va fi transfigurată de astrul zilei.

Pretutindeni şi in toate epocile au existat oameni care au crezut că meditaţia asupra acestei imagini a Zeiţei Mamă cu pruncul ei facilitează vindecări miraculoase.

După şederea în Egipt, Avraam a plecat spre vest, în regiunea pe care o numim astăzi Palestina. Acolo a fost nevoit să-şi înarmeze şi să-şi pregătească servitorii pentru a-l salva pe fratele lui, capturat de bandiţii locali. După o luptă aprigă şi sângeroasă, in vreme ce mergea printr-o vale (pe care exegeţii Bibliei au identificat-o cu actuala vale Kidron), Avraam a întâlnit un personaj ciudat, pe nume Melhisedec.

Ca şi în cazul lui Enoh, acesta este doar în treacăt menţionat în Biblie, lăsând însă impresia că avea o aură magică şi că în privinţa lui ceva a rămas nespus. Facerea 14:18-20: „Iar Melhisedec, regele Salonului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!»“

Această impresie de supranatural este accentuată de un misterios fragment din Noul Testament, în Epistola lui Pavel către evrei 6:60-7:17: „Unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Căci acest Melhisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a ? întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al filelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. […] El s-afăcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»’ în mod evident, aici se întâmplă ceva ciudat. Desigur că acest personaj misterios, care are capacitatea de a trăi veşnic, nu este un om obişnuit.

In tradiţia cabalistă, identitatea secretă a lui Melhisedec este Noe, marele lider din Atlantida care a învăţat omenirea să se ocupe de agricultură, să cultive grâne şi viţă-de-vie, cel care n-a murit cu adevărat, ci a trecut într-o altă dimensiune, şi care a reapărut pentru a fi îndrumătorul spiritual al lui Avraam şi a-l iniţia într-o cunoaştere la un nivel superior.

Pentru a înţelege învăţăturile iniţiatice predate de Melhisedec, trebuie să analizăm un episod survenit mai târziu, în care, în conformitate cu tradiţia ezoterică, era prezent şi Melhisedec, deşi în versiunea biblică acest lucru este trecut sub tăcere. Isaac avea douăzeci şi doi de ani când tatăl lui l-a dus pe munte pentru a-l sacrifica pe altarul lui Melhisedec.

In unde forme de iniţiere, este foarte important ca la un punct anume în desfăşurarea ceremoniei, candidatul să creadă, pentru scurtă vreme, dar cu o convingere fermă, că va muri. Probabil a înţeles că va trece printr-o moarte simbolică, dar dintr-odată are impresia că planurile s-au schimbat. Poate că a depus cele mai solemne jurăminte, cu preţul morţii, că îşi va schimba comportamentul şi va trăi conform celor mai înalte idealuri. Acum, cu sabia deasupra capului, se întreabă dacă iniţiaţii care deţin puterea asupra lui ştiu că a minţit. Fiindcă îşi dă seama că a făcut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă, nu le-a făcut pe cele ce s-ar fi cerut făcute şi că nu este pur. Ştie în adâncul sufletului său că nu are suficientă voinţă pentru a-şi respecta jurămintele depuse. Şi astfel, s-a condamnat pe sine la moarte şi nu are cum să mai iasă din această situaţie. Acesta este momentul în care înţelege că are nevoie de un ajutor supranatural. Atunci când suntem impresionaţi de marile tragedii greceşti, ca Oedip rege sau Regele Lear; resimţim probabil un vag ecou al acestor sentimente de frici şi autocompătimire. In cadrul iniţierii, candidatul este astfel dirijat încât să simtă tragedia propriei sale vieţi, o copleşitoare nevoie de purificare, de catharsis. Şi începe să-şi judece viaţa aşa cum o vor judeca îngerii şi demonii după ce va muri.

In clipa în care cuţitul lui Avraam era pe punctul de a reteza gâtul lui Isaac, un înger aşază pe altar în locul acestuia un berbec ale cărui coarne se încurcaseră într-un desiş. Această din urmă imagine, coarnele prinse în desiş, reprezintă chakra cu două petale a frunţii deja prinsă în materie. Avraam acţionează aşa cum o face deoarece acest tip de viziune trebuia sacrificată. Deocamdată, cel puţin, capacitatea de percepţie a lumilor spirituale trebuie trecută în stare de latenţă, de dragul misiunii asumate de strămoşii lui Avraam — aceea de a-şi dezvolta creierul ca organ al gândirii.

Iudeii aveau să fie îndrumaţi de Iehova, marele spirit al Lunii, zeul „să nu faci“ care ajută omenirea să evolueze de la experienţa extatică de tip animalic şi de la viaţa sufletului tribal (sau de grup) spre dezvoltarea liberului arbitru individual şi gândirii libere.

In cadrul istoriei secrete, acest sacrificiu al chakrei frunţii se desfăşoară pe altarul lui Melhisedec, marele preot al misterelor solare. Aceasta înseamnă că Isaac a fost iniţiat până la un nivel atât de ridicat, încât acum înţelege necesitatea următorului stadiu al dezvoltării umane, cel lunar. Evoluţia liberului arbitru şi a gândirii neîncătuşate va permite în cele din urmă omului să deţină un rol conştient în transformarea lumii.

Isaac a rămas în şcoala misterelor a lui Melhisedec vreme de trei ani şi jumătate, deprinzând toate aceste lucruri. Fiindcă Melhisedec este preot al misterelor solare, trebuie să ne închipuim că în şcoala sa se afla un cerc de monoliţi. Am ajuns deja în epoca acestor temple solare, dintre care unele s-au păstrat până astăzi la Liineberg, în Germania, la Carnac în Franţa şi la Stonehenge, în Anglia. In secolul al IV-lea Î.C., istoricul Diodor din Sicilia menţiona existenţa în nord a unui templu sferic al Soarelui, dedicat lui Apolo. Specialiştii actuali cred că se referea la Stonehenge sau mai degrabă la Callanish, în nordul îndepărtat al Scoţiei, dar în ambele cazuri asocierea cu Apolo trebuie înţeleasă ca o aşteptare a renaşterii zeului Soare din pântecele Zeiţei Mamă.

Alte contribuţii importante la dezvoltarea gândirii au fost aduse, desigur, de greci. Asediul Troiei marchează ascensiunea civilizaţiei elene, perioada în care grecii au preluat iniţiativa de la caldeeni şi egipteni, fâurindu-şi propriile lor idealuri.

Am urmărit până acum o istorie a lumii în care, pentru prima dată, vieţile marilor eroi culturali de pretutindeni — Adam, Jupiter, Hercule, Osiris, Noe, Zarathustra, Krişna şi Ghilgameş — au fost împletite într-un unic fir narativ cronologic. In general, ei nu au lăsat urme fizice, continuând să trăiască doar în imaginarul colectiv, fiind imortalizaţi numai în fragmentele de relatări şi de imagini care au supravieţuit.

De acum înainte însă, vom vedea că multe figuri legendare, considerate de cei mai mulţi dintre noi ca neavând nici o legătură cu istoria, au lăsat în urma lor mementouri fizice, scoase la iveală recent de arheologi.

Ruinele Troiei, descoperite în anii 1870 de arheologul german Heinrich Schliemann, au stârnit mereu controverse. Stratul de pământ excavat de el datează probabil din circa 3000 î.C., fiind deci prea vechi pentru a fi fost contemporan cu Homer, dar în prezent majoritatea arheologilor consideră că stratul din 1200 Î.C., din Epoca târzie a Bronzului, corespunde relatării lăsate de Homer.

In lumea antică, războaiele aveau ca motiv deţinerea de cunoştinţe sacre, iniţiatice, în parte datorită puterilor supranaturale pe care acestea le confereau. Grecii au pornit la luptă deoarece voiau să ia cu ei statuia sculptată de mâna zeiţei Atena, numită Palladium şi ar trebui să percepem într-o lumină similară şi strădaniile lor de a o stăpâni pe Elena.

Astăzi, în faţa frumuseţii am putea recunoaşte „fagăduiala fericirii”, pentru a-l cita pe Stendhal. Da, poate că apreciem acea fagăduială intr-un sens brut, banal, dar am putea face acest lucru şi într-un sens mai profund. Frumuseţea deosebită ne pare uneori mistică, de parcă ar conţine în ea însuşi secretul vieţii. Dacă aş putea fi alături de persoana aceea minunată, ne spunem, existenţa mea ar fi împlinită. Prezenţa frumuseţii excepţionale poate induce o stare de conştiinţă alterată; iniţiaţii de sex masculin au fost adesea asociaţi cu femei foarte frumoase, în parte poate deoarece prezenţa lor conferă un caracter mai intens tehnicilor sexuale secrete predate în şcolile misterelor.

Stăpânirea Elenei avea să le permită grecilor să treacă spre următorul stadiu al civilizaţiei. Schimbarea de conştiinţă la care se referă mitul asediului troian este rezumată şi de celebrele cuvinte ale lui Ahile: „Mai bine să fii sclav în lumea celor vii, decât rege în cea a umbrelor.” Eroilor Greciei şi Troiei le plăcea să trăiască la soare, iar când acesta a fost dintr-odată obturat, spiritele lor fiind trimise pe tărâmul umbrelor, în întunecimea occidentală, pentru ei a fost o lovitură cumplită. Aceasta era teama de moarte a lui Ghilgameş intensificată până la un nivel ce pare aproape modern.

Să remarcăm că Ahile nu se îndoia de caracterul real al vieţii de după moarte, dar modul în care o concepea el nu trecea dincolo de semiexistenţa searbădă din sfera sublunară. Viziunea sferelor cereşti de deasupra nu mai era posibilă pentru el.

Putem privi acest punct de cotitură în conştiinţa umană şi dintr-o altă perspectivă dacă ne întrebăm care dintre eroi a câştigat de fapt lupta cu troienii în favoarea grecilor. Nu bravul, puternicul şi cvasi invincibilul Ahile, ultimul semizeu, ci Odiseu „cel cu mintea sprintenă” i-a învins pe locuitorii Troiei, determinându-i să accepte în dar calul din lemn în care erau ascunşi soldaţi.

Pentru inteligenţa actuală, povestea calului troian pare aproape implauzibilă. Din punctul de vedere al psihologiei moderne este nerealist să ne închipuim că nişte oameni au putut fi atât de creduli. Dar în epoca războiului troian, oamenii abia începeau să se desprindă de mentalul colectiv pe care l-am urmărit în cadrul plimbării prin pădurea antică şi care a fost definit de Julian Jaynes. Inainte de războiul troian, toată lumea împărtăşea aceeaşi lume a gândurilor, fiecare putând şti ce gândeau ceilalţi. Pe atunci, o asemenea înşelătorie n-ar fi fost posibilă. Oamenii interacţionau cu o sinceritate totală. Ei aveau sentimentul, pierdut pentru noi, că prin tot ceea ce faceau, luau parte la un eveniment cosmic.

Astfel, putem spune că data asediului Troiei este deopotrivă data primei înşelătorii din istorie.

Your email is never published or shared.