Articole

Jonathan Black – Gradina raiului, codul facerii

IMG_20151221_154813

Ştiinţa şi religia sunt de acord că, la începuturi, universul a trecut de la nimic la existenţa materiei. Dar ştiinţa are foarte puţine de spus cu privire la aceasta misterioasă tranziţie, explicaţiile pe care le oferă fiind extrem de speculative. Specialiştii nu au nici măcar un răspuns unanim la întrebarea dacă materia a fost creată toată de la început sau continuă încă să fie creată.

Pe de altă parte, între preoţii iniţiaţi din lumea antică exista un consens remarcabil învăţăturile lor secrete sunt codificate în textele sacre ale celor mai mari religii ale lumii. In cele ce urmează vom vedea că o istorie ascunsă a creaţiei este codificată în Facerea (Geneza), că unele dintre cele mai cunoscute expresii pot fi decriptate astfel încât să dezvăluie noi domenii extraordinare ale gândirii, impresionante panorame ale imaginaţiei. Şi vom vedea totodată că această istorie secretă „rimează” cu învăţăturile secrete ale altor religii.

La începuturi, din neant s-a precipitat doar o materie mai fină şi mai subtilă decât lumina, urmată de un gaz excepţional de diafan. Dacă ochiul uman ar fi privit aceşti zori ai istoriei, tot ce ar fi văzut ar fi fost o vastă pâclă cosmică.

Acest gaz sau pâclă era Mama Tuturor Fiinţelor, care purta în sine tot ceea ce era necesar pentru crearea vieţii. Zeiţa Mamă, aşa cum era uneori numită, se va metamorfoza în decursul acestei istorii şi îşi va asuma diverse forme, cu nume diferite, dar deocamdată, „pământul era netocmit şi gol”.

Şi acum survine primul mare punct de cotitură al istoriei. Biblia continuă: „întuneric era deasupra adâncului.” In conformitate cu exegeţii Bibliei din cadrul tradiţiei ezoterice, acesta este modul în care autorii Facerii vor de fapt să spună că Zeiţa Mamă a fost atacată de un vânt uscat, arzător, care aproape că a anihilat potenţialul de existenţă a vieţii.

Din nou, dacă ar fi privit aceste momente, ochiului omenesc i s-ar fi părut că pacla uşoară, emanată de mintea lui Dumnezeu, este copleşită dintr-odată de o a doua emanaţie. Căci a urmat o furtună violentă, aidoma unui rar şi spectaculos fenomen observat de astronomi – probabil moartea unei stele masive – excepţie făcând faptul că aici, “la început”, acesta s-a petrecut la o scară uriaşă, care a cuprins întrgul univers.

Aşa ar fi stat deci lucrurile pentru ochiul fizic, dar pentru cel al imaginaţiei, acest întins nor de pâclă şi teribila furtună care l-a atacat pot fi percepute ca acoperind două gigantice fantome.

Inainte de a încerca să desluşim tainele acestei istorii străvechi a cosmosului şi de a înţelege de ce atâtea minţi strălucite au crezut în ea, este important s-o privim în forma în care ar fi fost ea prezentată în vremurile antice: ca o serie de instantanee imaginative. Şi este important să lăsăm aceste instantanee să ne activeze imaginaţia, exact aşa cum intenţionau preoţii din vechime ca ele să acţioneze asupra imaginaţiei candidatului la iniţiere.

Cu câţiva ani în urmă m-am lăsat prins într-o discuţie cu una dintre figurile legendare ale lumii interlope londoneze, un om care facilitase evadarea unui infractor numit Frank „Nebunul cu Toporul” Mitchell dintr-o închisoare pentru delincvenţii cu probleme psihiatrice şi apoi, conform istorisirilor, înnebunise şi el, îl ucisese pe Frank cu o armă cu ţeava retezată, în partea din spate a unei furgonete, după care se scăldase în sângele lui, râzând. Dar cea mai vie amintire a sa, cea pe care el o considera cea mai înfiorătoare, era şi cea mai veche; omul îşi amintea o luptă pe care o văzuse pe când avea, probabil, doi sau trei ani. Bunica lui se bătea cu o altă femeie, cu mâinile goale, în stradă, în faţa casei sale, printre clădirile victoriene din East End. Omului îi rămăseseră în memorie lumina de gaz pe strada udă şi pietruită, felul în care se scuipau combatantele şi silueta ca de uriaş a bunicii lui, mare, cu o forţă supranaturală. Işi amintea de asemenea cum antebraţele ei masive, musculoase şi aspre de la spălătoria în care muncea pentru a-l putea hrăni pe el, izbeau iar şi iar în cealaltă femeie, cu toate că aceasta se prăbuşise la pământ.

Trebuie să ne imaginăm ceva similar atunci când ne gândim la cele două forţe titanice încleştate în luptă la începuturile timpului Zeiţa Mamă era frecvent considerată o figură iubitoare, dătătoare de viaţă, cu înfăţişare plăcută şi dispoziţie alinătoare, dar avea totodată şi un aspect terifiant. Atunci când era nevoie, putea fi războinică. Locuitorii anticei Frigii, spre exemplu, şi-o aminteau ca fiind Cibele, zeiţa nemiloasă care călătorea într-un car tras de lei şi care aştepta de la cei ce o venerau să intre într-o stare de delir atât de sălbatic, încât să se autocastreze.

Rivalul ei era şi mai înspăimântător: lung, osos, cu pielea albă şi solzoasă, cu ochii roşii, strălucitori. Plutind la mică înălţime deasupra Pământului-Mamă, stăpânul întunecat era înarmat cu o coasă mortală, dezvăluindu-şi astfel identitatea în faţa tuturor celor care n-o ghiciseră de la bun început. Astfel, dacă prima emanaţie a minţii lui Dumnezeu s-a metamorfozat în zeiţa Pământului, cea de-a doua a devenit zeul Saturn.

Saturn trasa limitele sistemului solar. De fapt, zeul era însuşi principiul limitării. Intervenţia lui a introdus în creaţie potenţialul obiectelor individuale de a exista şi, prin urmare, a permis trecerea de la inform la formă. Cu alte cuvinte, graţie lui Saturn există în univers o lege a identităţii prin care ceva există numai ca atare, niciodată ca altceva, şi nici altceva nu există exact ca acel ceva. Graţie lui Saturn, un obiect ocupă un anumit spaţiu ia un anumit moment şi nici un alt obiect nu poate ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi moment şi, de asemenea, nici un obiect nu se poate afla în mai mult de un singur loc la un moment dat. In mitologia egipteană, corespondentul lui Saturn era Ptah, cel care modelează pământul pe roata olarului, iar în numeroase mitologii Saturn poartă titlul de Rex Mundi, regele lumii sau „prinţul acestei lumi“, ca urmare a controlului pe care îl exercită asupra vieţii noastre materiale.

Dacă o entitate individuală poate exista în timp, atunci, în mod logic, ea poate deopotrivă să încetele să mai existe. De aceea Saturn este zeul distrugerii, cel care îşi înghite propriile vlăstare. Uneori este portretizat ca Bătrânul Timp sau ca Moartea însăşi. Ca urmare a influenţei lui Saturn, tot ce trăieşte conţine în sine sămânţa propriului său sfârşit şi, tot din cauza lui, ceea ce ne hrăneşte ne şi distruge. Moartea este prezentă pretutindeni în cosmos: infiltrată în cerul albastru, în firul de iarbă, în fontanela neînchisă a unui nou-născut, în lumina din privirea îndrăgostitului. Din cauza lui Saturn viaţa omului e grea. Din cauza lui Saturn, fiecare sabie are un dublu tăiş şi fiece coroană e o cunună de spini. Dacă uneori viaţa ni se pare aproape prea grea pentru a fi îndurată, dacă ne doare şi dacă strigăm în disperare către stele, motivul este acela că Saturn ne împinge spre limitele noastre.

Şi ar fi putut fi chiar mai rău decât atât. Potenţialul de viaţă în cosmos ar fi putut fi sugrumat încă înainte de a se naşte. Universul ar fi rămas pentru totdeauna un loc în care materia moartă se cerne la infinit.

Pe parcursul acestei istorii, vom vedea că Saturn s-a întors în diferite epoci şi sub diverse chipuri, pentru a-şi împlini ţelul de a mumifica omenirea şi de a stoarce orice strop de viaţă din ea. Iar la sfârşitul ei, vom vedea de asemenea că intervenţia sa decisivă, un eveniment de mult prezis de societăţile secrete, urmează să se producă în curând.

In Facerea, încercarea Celui Rău de a zădărnici din faşă planurile lui Dumnezeu, acest prim act de rebeliune al unei fiinţe-gând împotriva minţii care a emanat-o, este „expediată” printr-o singură frază scurtă. Dar, aşa cum am menţionat deja, Biblia nu foloseşte o scară temporală pe care noi s-o putem recunoaşte astăzi. Tirania lui Saturn asupra Pămantului-Mamă, tentativa sa criminală de a elimina potenţialul de viaţă din univers, a continuat vreme îndelungată — o perioadă imposibil de cuprins pentru mintea umană.

Tirania sa a fost în final alungată, iar Saturn, deşi nu complet învins, a fost ţinut închis pe tărâmul său. Şi de această dată Facerea ne spune cum s-au petrecut lucrurile: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.” Lumina a împins înapoi întunecimea care plutise deasupra apelor.

Cum a fost obţinută această victorie? Există în Biblie, desigur, două relatări ale creaţiei. Cea de-a doua, de la începutul Evangheliei după Ioan, este din unele puncte de vedere mai detaliată şi ne poate ajuta să decodificăm Geneza.

Dar înainte de a continua să descifrăm povestea biblică a creaţiei, trebuie să abordăm o chestiune delicată. Am început deja să interpretăm Facerea în termenii Zeiţei Mamă şi ai lui Saturn. Toţi cei educaţi în spiritul uneia dintre marile religii monoteiste vor manifesta, în mod firesc, o anume reticenţă faţă de asemenea idei. Desigur vor spune ei, aceste credinţe de tip politeist, în divinităţi ale stelelor şi planetelor, sunt caracteristice religiilor primitive, precum cele ale anticilor egipteni, greci ori romani!

In acest moment, creştinii cu opinii convenţionale vor refuza să mai citească lucrarea de faţă.

Biserica actuală propovăduieşte un monoteist radical dus la extrem. Motivul este, în parte, dominaţia exercitată de o ştiinţă ce aproape că nu mai lasă loc pentru Dumnezeu. In creştinismul orientat spre ştiinţă, Dumnezeu a devenit o prezenţă imanentă, nediferenţiată şi nedetectabilă în univers, iar spiritualitatea nu este decât o vagă şi confuză senzaţie de unitate cu această prezenţă imanentă.

Dar creştinismul îşi are rădăcinile în religiile mai vechi din zona în care a apărut, toate fiind de tip politeist şi astronomic, iar credinţele primilor creştini reflectau aceste origini; pentru ei, spiritualitatea însemna comunicarea cu spiritele reale.

Bisericile creştine — de la catedrala din Chartres şi bazilica Sf. Petru din Roma până la micile lăcaşe parohiale din lumea întreagă — au fost construite pe locurile unor străvechi izvoare sfinte, grote sacre, temple şi şcoli ale misterelor. In decursul istoriei, asemenea situri au fost considerate portaluri destinate spiritelor, fisuri în ţesătura firească a continuumului spaţio-temporal.

Astroarheologia a demonstrat că aceste portaluri sunt aliniate cu fenomenele astronomice, fiind menite să canalizeze influxul din lumea spiritelor la momente adecvate. La Karnak, în Egipt, la răsărit în ziua solstiţiului de vară, o rază subţire de soare pătrundea în templu şi străbătea aproape cinci sute de metri prin curţi, săli şi coridoare, pentru a ajunge în cele din urmă în întunecimea din Sfânta Sfintelor.

Unii creştini vor fi surprinşi să afle cât de departe a fost perpetuată această tradiţie. Toate bisericile creştine sunt aliniate din punct de vedere astronomic, orientate spre răsărit în ziua sfântului căruia îi este dedicat lăcaşul.

Marile catedrale, de la Notre Dame din Paris la Sagrada Familia din Barcelona, sunt acoperite cu simboluri astronomice şi astrologice. Bazilica Sf. Petru din Roma este orientată spre est astfel încât, la solstiţiul de vară, se produce exact acelaşi efect ca în templul de la Karnak.

In prezent, clerul condamnă ferm astrologia, însă nimeni nu poate nega, spre exemplu, că toate marile festivaluri creştine au la bază fenomene astronomice: Paştele este celebrat în prima duminică după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară, iar Crăciunul e sărbătorit în prima zi după solstiţiul de iarnă, când Soarele la răsărit începe să se deplaseze în mod vizibil în sens invers la orizont.

Chiar şi o scurtă privire asupra textelor biblice sugerează că interpretarea actuală, radical monoteistă, a scripturilor nu concordă cu ceea ce credeau autorii lor. Biblia se referă la numeroase fiinţe spirituale, neîntrupate – inclusiv la zei ai triburilor rivale, la îngeri, arhangheli, dar şi la diavoli, demoni, la Satan şi Lucifer.

Toate religiile consideră că mintea a apărut înaintea materiei. Creaţia, susţin toate, s-a produs prin intermediul unei serii de emanaţii, iar acestea din urmă simt închipuite ca o ierarhie a fiinţelor spirituale, fie ele zei sau îngeri. O astfel de ierarhie a îngerilor, arhanghelilor etc. a fost dintotdeauna inclusă în doctrina Bisericii, menţionată de Sfântul Pavel, elucidată de învăţăcelul său, Sfântul Dionisius, codificată de Sfântul Toma d’Aquino şi reprezentată în artă şi literatură de Dante şi de alţii.

Aceste doctrine sunt adesea trecute cu vederea de creştinismul modern, dar ceea ce liderii Bisericii au încercat în mod activ să suprime — ceea ce s-a păstrat în cadrul învăţăturilor ezoterice — este faptul că diversele ordine de îngeri sunt identificate cu divinităţile stelelor ţi ale planetelor.

Deşi acest lucru nu a ajuns la cunoştinţa credincioşilor obişnuiţi, actualii exegeţi ai Bibliei sunt de acord că numeroase pasaje din Cartea Sfântă a creştinismului trebuie înţelese ca referindu-se la diverse zeităţi astronomice. Spre exemplu, în Psalmul 19 citim: „In soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului.” Studiul acestui fragment în paralel cu texte comparative din culturile învecinate sugerează că el descrie nunta Soarelui cu Venus.

Un astfel de pasaj ar putea fi ignorat, considerat minor pe fondul teologic al Bibliei; am putea bănui că este o interpolare dintr-o altă cultură. Dar adevărul este că, după îndepărtarea straturilor de traduceri eronate şi a altor tipuri de disimulări, cele mai importante fragmente din Biblie pot fi recunoscute ca descriind divinităţile stelelor si ale planetelor.

Cei patru heruvimi constituie unele dintre cele mai puternice simboluri ale scripturilor, apărând în pasaje-cheie din Ezechiel, Isaia, Ieremia şi în Apocalipsă. Populari în iconografia iudaică şi în cea creştină, proeminenţi în arta şi arhitectura creştină de pretutindeni, ei sunt simbolizaţi de Viţel, Leu, Vultur şi Inger. In cadrul învăţăturilor ezoterice, aceşti patru heruvimi sunt fiinţele spirituale aflate la baza a patru dintre cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului. Dovada identităţii lor astrologice rezidă în imagistica asociată: Viţel = Taur, Leu = Leu, Vultur = Scorpion, Inger = Vărsător.

Acest tipar cvadruplu al simbolismului referitor la constelaţii se regăseşte în toate marile religii ale lumii. Dar pentru cel mai important şi mai sugestiv exemplu de politeism în cadrul creştinismului, trebuie să revenim la povestea creaţiei, aşa cum este ea relatată în Facerea şi în Evanghelia după Ioan.

Versetul 1:1 din Facerea este tradus de obicei astfel: „La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.” In realitate, orice exeget al Bibliei recunoaşte – chiar dacă mumai după unele insistenţe – că termenul Elohim, tradus aici prin „Dumnezeu”, este de fapt un plural. Astfel, traducerea corectă a versetului este: „La început, zeii au făcut cerul şi pământul” Iată o anomalie tulburătoare, pe care reprezentanţii Bisericii tind s-o ignore; în cadrul cercurilor ezoterice însă, este bine cunoscut faptul că termenul Elohim desemnează divinităţi astronomice.

Aşa cum am menţionat deja, putem descoperi identitatea acestor divinităţi comparând versetul respectiv din Facerea şi fragmentul similar din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut… Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”

Această paralelă este utilă, deoarece Ioan nu a folosit de la sine putere termenul respectiv: Cuvântul El se referea astfel la o tradiţie deja străveche în epoca lui, aşteptându-se, în mod evident, ca ea să fie înţeleasă de cititorii evangheliei sale. Cu circa patru sute de ani mai înainte, Heraclit, un filozof grec, scria: Logos-ul (Cuvântul) a fost înainte să poată fi Pământul.” Important în acest sens este faptul că, în conformitate cu tradiţia străveche, Cuvântul care luminează în întuneric în Evanghelia după Ioan – şi, aşa cum am văzut deja, zeii care au zis „să fie lumină” în Facerea –este reprezentat de cele şapte spirite care acţionează împreună sub forma influenţei spirituale emanate de Soare.

Astfel, atât Vechiul, cât fi Noul Testament fac trimitere la rolul zeului Soare in cadrul creaţiei, asa cum era el înţeles de religiile lumi antice.

Al doilea act principal in cadrul creaţiei survine atunci când zeul Soare septuplu soseşte pentru a salva Pământul-Mamă de Saturn.

Privit prin ochii imaginaţiei, Soarele este un tânăr frumos, radios, cu o coamă leonini. Călătoreşte intr-un car şi este muzician, având diverse nume: Krişna în India, Apolo în Grecia. Apărând în toată splendoarea în mijlocul furtunii, el alungă întunericul lui Saturn, până ce acesta se transformă într-un uriaş dragon sau şarpe, încolăcit în jurul cosmosului.

Soarele încălzeşte apoi Pământul-Mamă şi-l readuce la viaţă, scoţând concomitent un răget triumfal, care reverberează până la marginile universului. Răgetul său face ca materia din pântecele cosmic să vibreze, să danseze şi să alcătuiască diverse tipare. In cercurile ezoterice ale iniţiaţilor, acest proces este numit uneori „dansul substanţelor”. După o vreme, materia se coagulează într-o diversitate de forme stranii.

Prin urmare, Soarele creează lumea cântând.

Soarele-Leu este o imagine frecvent întâlnită în arta antică. Ori de câte ori apare, ea se referă la acest stadiu timpuriu din povestea creaţiei în viziunea de tip mintea-înaintea-materiei. O excelentă reinterpretare a rolului jucat de Soarele-Leu în actul creaţiei a fost realizată în anii cincizeci de C.S. Lewis, în Nepotul Magicianului, una dintre cărţile ce prefigurau romanul leul, vrăjitoarea şi dulapul, din seria Cronicile din Namia. Ceea ce nu au observat însă criticii literari din afara tradiţiei ezoterice este faptul că opera lui C.S. Lewis este puternic influenţată de tradiţia rozacruciană. In această poveste, Soarele-Leu este numit Aslan:

In întuneric, ceva se petrecea în sfârşit. O voce începuse să cânte. Era foarte, foarte departe şi lui Digory — primul copil care explora Narnia — îi era greu să-şi dea seama din ce direcţie vine. Uneori părea să răsune din toate direcţiile în acelaşi timp. Alteori avea impresia că vine din pământul de sub el. Şi abia dacă se distingea o melodie. Dar era, fără îndoială, cea mai frumoasă voce pe care o aurise vreodată, atât de frumoasă, încât abia mai putea suporta. […] La răsărit, cerul a devenit din alb roz şi din roz auriu. Vocea s-a înălţat, s-a înălţat, până ce aerul a început să tremure odată cu ea. […] Leul păşea de colo-colo pe tărâmul acela pustiu, cântându-şi noul cântec. Şi în vreme ce el păşea şi cânta, valea a înverzit, acoperită cu iarbă. Se întindea de sub Leu aidoma unui lac. Şi urca pe coastele dealurilor ca un val.

Prin victoria zeului Soare, maeştrii din şcolile misterelor se refereau de fapt la tranziţia cruciala de la un cosmos pur mineral la unul în care înmugurea viaţa vegetală.

In cadrul primelor forme de floră primitivă, conform tradiţiei misterelor, germeni singulari s-au unit, constituind vaste structuri plutitoare ca nişte reţele, care au umplut întregul univers. In Vede, cărţile sacre ale hinduşilor, această etapă a creaţiei este descrisă ca „plasa lui Indra“ — o reţea infinită de filamente vii, luminoase, întreţesându-se continuu, unindu-se aidoma unor valuri de lumină şi dizolvându-se din nou.

Timpul a trecut şi unele dintre aceste filamente au început să se împletească definitiv, undele de lumină conturându-se în structuri asemănătoare cu copacii. Ne putem face o imagine ilustrativă a acestui proces dacă ne amintim cum ne simţeam în copilărie, atunci când vizitam o seră de la grădina botanică, precum cea de la Kew Gardens, în care îi plăcea să se plimbe lui Alice Liddell, fetiţa care a inspirat romanul Alice în ţara Minunilor. Cârcei şi lujeri impresionanţi se întindeau pretutindeni în jur, pe fondul unei luminozităţi cu accente verzi, pluteşte o pâclă umedă.

Dacă ne-am putea paraşuta în acest ambient şi ne-am aşeza pe una dintre ramurile verzi ce se întinde cât vezi cu ochii, şi dacă această ramură uriaşă s-ar mişca dintr-odată, ne-am simţi aidoma unui erou de poveste ce şade pe o stâncă, iar stânca se urneşte din loc, dezvăluind că este de fapt un uriaş. Fiindcă vasta fiinţă vegetală din inima universului, ale cărei membre moi şi luminoase se întindeau în toate cele patru colţuri ale zării, era Adam.

Iar acela era paradisul.

Cum nu exista încă nici un element animal în cosmos, Adam era lipsit de dorinţe şi, prin urmare, de griji şi de nemulţumiri. Nevoile îi erau satisfăcute înainte chiar de a fi resimţite. Adam trăia într-o lume a eternei primăveri. Natura îi oferea o nesfârşită sursă de hrană sub forma unei seve lăptoase, asemănătoare cu sucul păpădiilor de azi. Reminiscenţe ale acelei stări de beatitudine ne-au parvenit prin intermediul statuilor care o reprezintă pe Zeiţa Mamă cu sâni multipli.

Cu trecerea timpului, formele de viaţă vegetală au devenit mai complexe, mai apropiate de plantele actuale. Dacă am fi putut privi cu ochii fizici acea perioadă din istoria cosmosului, am fi fost uimiţi de multitudinea de flori fremătătoare.

Am sugerat deja că istoria secretă a creaţiei o umbreşte pe cea ştiinţifică în moduri interesante. Am văzut, de exemplu, că etapa pur minerală a existenţei a fosţ urmată de un stadiu vegetal primitiv, după care s-a instaurat o eră a plantelor complexe. Dar există aici o deosebire fundamentală, asupra căreia trebuie să vă atrag atenţia. Iniţiaţii acestei istorii secrete susţin nu numai că apariţia vieţii omeneşti a fost precedată de o etapă de dezvoltare vegetală, ci şi că elementul vegetal constituie încă fi astăzi o parte esenţială a fiinţei umane.

Dacă am extrage sistemul nervos simpatic din organism şi l-am privi ca atare, am vedea că seamănă cu un copac. Unul dintre cei mai de seamă specialişti britanici în homeopatie a rezumat această idee într-un mod remarcabil: “Sistemul nervos simpatic este darul regnului vegetal pentru corpul fizic al omului. “

Pretutindeni în lume, gândirea ezoterică este preocupată de energiile subtile ce străbat această componentă vegetală a organismului şi de asemenea cu „florile” acestui copac chakrele care funcţionează, aşa cum vom vedea, ca organe de percepţie. Marele centru al componentei vegetale a corpului uman, hrănindu-se cu undele luminoase şi căldura primite de la Soare, este chakra plexului solar, numită astfel deoarece s-a format în acea etapă de dezvoltare controlată de Soare.

Cea mai pregnantă conştientizare a acestui element vegetal în corpul uman s-a păstrat în rândul populaţiilor din China şi Japonia. In medicina chineză se considera că fluxul energetic al acestei forţe vegetale a vieţii, numit chi, însufleţeşte corpul, iar atunci când delicata reţea energetică înregistrează un blocaj, survine boala. Faptul că acest flux de energie nu poate fi detectat de ştiinţa modernă, materialistă, şi că pare a opera într-un domeniu vag, undeva între spiritul uman şi corpul animal carnal, nu reduce câtuşi de puţin eficacitatea artei medicale chineze, aşa cum pot atesta generaţii întregi de pacienţi.

Chinezii şi japonezii pun totodată un accent deosebit pe rolul plexului solar în practica spirituală. Dacă privim o statuie reprezentându-l pe Buddha în meditaţie, vedem o persoană a cărei atenţie este îndreptată spre interior, centrul meditaţiei, centrul său de gravitaţie mental şi spiritual, fiind abdomenul inferior. Aceasta înseamnă că persoana în cauză şi-a retras conştienţa de la starea mentală rigidă, muritoare, a creierului, şi s-a cufundat în centrul propriei sale fiinţe, centru numit uneori hara şi aflat în conexiune cu întreaga existenţă. Astfel, Buddha se concentrează pe conştientizarea mai deplină a faptului că este viu şi a unităţii sale cu toate fiinţele vii.

Deşi noţiunea de chakre a devenit populară în Occident datorită afluxului de idei ezoterice orientale, chakrele deţin deopotrivă un rol esenţial şi în cadrul tradiţiei ezoterice din Vest, aşa cum poate fi remarcat în gândirea egipteană şi în cea iudaică. Şi, asemenea filonului ascuns al divinităţilor stelare şi planetare identificat anterior, putem spune că în creştinism există şi o tradiţie secretă a chakrelor.

Organele corpului vegetal sunt situate în anumite puncţe nodale pe axa verticală a trunchiului şi au câte un număr diferit de petale; chakra plexului solar, de pildă, are zece petale, iar cea a frunţii, două. Cele şapte chakre principale — localizate la nivelul pelvisului, al plexului solar, rinichilor, inimii, gâtului, frunţii şi creştetului — apar în scrierile lui Jakob Bohme, din secolul al XVII-lea şi, aşa cum vom vedea ulterior, în lucrările unui catolic relativ contemporan cu el, Sfânta Teresa din Avila, care le numeşte „ochii sufletului”.

Mai mult decât atât, la o lecturare atentă, putem constata că Biblia însăşi conţine numeroase aluzii codificate la existenţa chakrelor. „Coarnele” cu care este înfăţişat de obicei Moise în lucrările de artă sunt considerate de creştinii cu orientare convenţională rezultatul unei greşeli de traducere. In tradiţia ezoterică însă, coarnele simbolizează cele două petale ale chakrei frunţii, numite uneori „al treilea ochi“. Toiagul înflorit al lui Aaron este o aluzie la activarea chakrelor, la deschiderea florilor de pe trunchiul copacului subtil. In ultimul capitol vom vedea cum, în Apocalipsă, deschiderea celor şapte peceţi este de fapt o metaforă pentru activarea celor şapte chakre şi pentru marile viziuni ale lumii spirituale care îi vor urma.

Glanda pineală, sau epifiza, este o glandă mică şi cenuşie, de mărimea unei migdale, situată în profunzimea creierului, la joncţiunea acestuia cu măduva spinării. In fiziologia ezoterică se consideră că, atunci când avem o presimţire, glanda pineală începe să vibreze, iar dacă această vibraţie este prelungită cu ajutorul tehnicilor ezoterice, poate duce la deschiderea celui de-al treilea ochi, situat, desigur, în mijlocul frunţii.

Anatomişti moderni au „descoperit” epifiza abia în 1866, când două monografii au fost publicate aproape simultan de H.W. Graaf şi E. Baldwin Spencer. Mai târziu s-a constatat că pineala este mai mare la copii, iar la pubertate, când diverse părţi ale organismului suferă un proces de „cristalizare”, glanda începe să se calcifieze şi să-şi reducă dimensiunile. Oamenii de ştiinţă ştiu în prezent că melatonina este un hormon produs în cea mai mare parte de epifiză, în general noaptea. Melatonina este esenţială pentru ritmul veghe—somn şi pentru menţinerea în parametri normali a sistemului imunitar.

Dacă ştiinţa modernă a descoperit relativ târziu glanda pineală, anticii ştiau în mod cert despre existenţa ei şi, de asemenea, considerau că-i înţeleg funcţia. Totodată, ştiau cum s-o manipuleze astfel încât să atingă stări alterate de conştiinţă. Egiptenii o înfăţişau sub forma şarpelui uraeus (cobra pregătită de atac), iar în literatura indiană este privită ca Al Treilea Ochi al Iluminări sau Ochiul lui Shiva. A fost de asemenea reprezentată ca vergeaua cu un con de pin în vârf a adepţilor lui Dionisos, iar un anatomist grec din secolul al IV-lea Î.C. o numea „sfincterul ce reglează fluxul gândurilor”.

Pentru antici, epifiza era un organ de percepţie a sferelor superioare, o fereastră ce se deschidea spre splendoarea şi strălucirea ierarhiilor spirituale. Această fereastră putea fi deschisă prin meditaţie şi prin alte practici secrete, prin care iniţiatul avea anumite viziuni.

Cercetări recente efectuate la Universitatea din Toronto au demonstrat că meditaţia asupra glandei pineale prin metode recomandate de yoghinii indieni declanşează eliberarea unui val de melatonină, hormonul graţie căruia visăm şi care, în doze corespunzătoare, poate provoca halucinaţii.

Revenind la povestea creaţiei şi la simbolurile codificate în Geneză, am văzut că trupul lui Adam era la început amorf şi foarte moale, cu pielea aproape tot atât de delicată precum boarea ce pluteşte la suprafaţa unui iaz; mai târziu însă, a început să se solidifice. Aşa cum scria misticul creştin şi filozoful rozacrucian Jakob Bohme în Mysterium Magnum, comentariul său asupra Facerii, „ceea ce avea să devină cu timpul os s-a întărit acum, transformându-se în ceva asemănător cu ceara”. Incălzite de Soare, membrele verzi ale lui Adam au căpătat tonuri roz.

Pe măsură ce s-a solidificat, Adam a început să se împartă în două – adică era un organism hermafrodit, care se reproducea în mod asexuat. Atunci când este chestionat insistent, orice specialist în ebraica biblică recunoaşte că în Facerea 1:27, fragmentul tradus prin „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie“ trebuie de fapt formulat „Şi au făcut ei (Elohim) pe om după chipul şi asemănarea lor (plural).“

Deci prin această metodă de reproducere specifică plantelor s-a născut Eva din trupul lui Adam, modelată din cartilajul ceros care îndeplinea pentru Adam funcţia de os.

Urmaşii lui Adam şi ai Evei se reproduceau de asemenea asexuat, procreând prin utilizarea sunetelor într-un mod analog activităţii creative a Cuvântului. Acest episod al istoriei aminteşte de tradiţia francmasonică referitoare la „Cuvântul care a fost pierdut” — credinţa ezoterică conform căreia în viitorul îndepărtat, când acest Cuvânt va fi redescoperit, fecundarea se va putea face folosind doar sunetul vocii umane.

Adam, Eva şi urmaşii lor nu au murit; când şi când, adormeau pentru a-şi reface forţele. Dar această stare de fiinţă ce se hrănea cu lotus, în Grădina Raiului, nu putea dura la nesfârşit; omenirea nu ar fi depăşit în acest caz niciodată stadiul vegetal.

Iar intenţia fusese totdeauna aceea ca zeul Soare să se separe de Pământ… pentru o vreme.

Desigur că nu au supravieţuit artefacte din epoca în care zeii şi protooamenii trăiau în formă vegetală, dar dispunem de documente certe referitoare la astfel de artefacte.

Herodot, istoricul grec din secolul al V-lea Î.C., a fost supranumit „părintele istoriei”, fiind cel dintâi care a încercat să documenteze şi să alcătuiască o istorie coerentă şi obiectivă a omenirii.

In circa 485 Î.C., Herodot a vizitat oraşul Memfis din Egipt. Acolo, în cripte vaste, i-au fost arătate şiruri de statui ale foştilor faraoni, întinse aparent la nesfârşit, până în perioade ce se pierdeau în negura vremurilor. Mergând alături de preoţi de-a lungul şirurilor, a ajuns la o serie de trei sute cincizeci şi patru de sculpturi colosale în lemn, reprezentând fiinţe care domniseră înainte de Menes, primul faraon uman al Egiptului. Aceste fiinţe, i-au spus preoţii, se „născuseră una din cealaltă”, adică fără necesitatei unui partener sexual, prin metoda partenogenezei, specifică plantelor. Monumentele fiecare purtând o plăcuţă cu numele, istoricul şi perioada, constituiau un document în lemn referitor la de mult încheiata epocă de viaţă vegetala a omenirii.

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture