site
	stats

Jonathan Black – Demonul intelept al templierilor

IMG_20151221_154813

In anul 1076, musulmanii turci au cucerit Ierusalimul şi au început să-i persecute pe pelerinii creştini. Cruciaţii au eliberat Ţara Sfântă, după care au pierdut din nou controlul asupra ei.

In anul 1119, cinci cavaleri, conduşi de Hugues de Payens, s-au întâlnit pe locul răstignirii. Aidoma celor plecaţi în căutarea Graalului, cei cinci au jurat să devină demni purtători ai sângelui lui Cristos. Pentru a-i proteja pe pelerini, ei şi-au stabilit cartierul general în locul în care se credea că au fost grajdurile de pe lângă Templul lui Solomon.

Reuniţi cândva între prima şi cea de-a doua cruciadă, ei au devenit trupele de elită ale creştinătăţii. Cavalerii Templieri, sau Ordinul Oştenilor Săraci ai lui Isus Cristos şi ai Templului lui Solomon, pe numele lor întreg, purtau totdeauna, pe sub îmbră­cămintea exterioară, pantaloni din piele de oaie, ca simbol al castităţii, şi le era interzis să-şi radă barba. Singura posesiune pe care le era permis s-o aibă era sabia, toate celelalte proprietăţi fiind deţinute în comun. Niciodată nu aveau voie să ceară îndurarea duşmanului, retrăgându-se numai dacă raportul era de trei la unul. Şi chiar dacă se puteau retrage, erau întotdeauna obligaţi să lupte până la moarte.

Sfântul Bernard de Clairvaux, fondatorul ordinului monastic cistercian şi cel mai influent cleric al vremii, a redactat regulamentul de funcţionare a societăţii în anul 1128, pentru ca templierii să poată deveni în mod oficial un ordin religios. Bernard scria despre ei că nu cunoşteau frica şi că „unul dintre ei a pus adesea pe fugă o mie“, că erau mai blânzi decât mieii, dar mai încrâncenaţi decât leii, şi că aveau „bunătatea călugărilor şi vitejia cavalerilor“.

Dovezile arheologice par a confirma faptul că la originea fondării ordinului s-au aflat şi motive ascunse — anume cele de a face săpături pe locul Templului. In tunelurile excavate adânc sub acesta au fost descoperite artefacte de provenienţă templieră. Tunelurile au fost tăiate în roca solidă, orientate astfel încât să ducă direct sub presupusul loc al Sfintei Sfintelor.

Ceremoniile de iniţiere ale templierilor reuneau în mod evident tradiţii diferite, inclusiv sufismul şi înţelepciunea lui Solomon. Era ucis un miel, iar din el era confecţionată o funie, legată apoi de gâtul aspirantului. De ea era tras acesta când era dus în sala de iniţiere. După ce i se cerea să jure, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, că intenţiile sale erau pure, candidatul se întreba dacă nu cumva Marele Maestru putea privi în sufletul lui prin cine ştie ce mijloace oculte şi dacă se afla pe punctul de a muri.

Cei dornici de iniţiere treceau prin încercări înspăimântătoare, de tipul celor la care îi supunea Zarathustra pe candidaţii săi, inclusiv confruntări cu teribile forţe demonice, pentru ca viitorul iniţiat să fie pregătit pentru moarte sau pentru alte orori cu care s-ar fi putut întâlni mai târziu în viaţă.

Aceste confruntări cu demonii, implicate în procesul de iniţiere, persistau în amintirile templierilor, bântuindu-i adesea, însă vreme de două sute de ani solidaritatea şi rigida lor structură organizatorică au constituit atuuri extraordinare pentru capacitatea lor de a influenţa şi chiar dirija mersul lucrurilor în lume. Fiindcă mulţi nobili s-au alăturat ordinului, oferindu-i acestuia toate posesiunile lor, templierii au devenit foarte bogaţi. Ei au inventat biletele de credit, pentru ca banii să poată fi transferaţi dintr-un loc în altul fără teamă de hoţi. Templul lor din Paris a devenit centrul finanţelor franceze. Dintr-un anumit punct de vedere, au fost precursorii băncilor moderne, contribuind la formarea clasei de comercianţi. De asemenea, templierii au fost patronii primelor ghilde independente de Biserică şi de aristocraţie. Numite Les Compagnons du Devoir, aceste ghilde erau responsabile pentru proiectele de construcţie ale templierilor, vegheau la respectarea codurilor etice şi protejau văduvele şi copiii membrilor.

La finele secolului al XII-lea, la orizont se iveau alte ameninţări la adresa supremaţiei Bisericii. In 1190—1191, Richard Inimă-de-Leu, nepotul lui Guillaume de Poitiers, primul trubadur, se întorcea din cea de-a treia cruciadă şi s-a oprit în drum pentru a-l vizita pe un pustnic din munţi, cunoscut pentru darul profeţiei. Richard a plecat de la el cu o prevestire sumbră: „Ce veşti sumbre răsună de sub capişonul acela! “

Născut într-un sătuc din Calabria în circa 1135, Joachim trăise ani buni ca pustnic, înainte de a intra într-o mănăstire şi a fonda apoi abaţia Fiore, în munţi.

Incerca să înţeleagă Apocalipsa Sfântului loan, luptându-se cu ea — pentru a-l cita — şi fiind înfrânt. Apoi, într-o dimineaţă de Paşte, s-a trezit ca un om nou, cu o nouă capacitate de înţelegere. Numeroasele comentarii profetice pe care avea să le facă ulterior au influenţat gândirea spirituală şi grupările mistice din întreaga Europă în perioada Evului Mediu, reflectându-se apoi şi în filozofia rozacruciană.

Deşi cărţile esenţiale ale Cabalei nu fuseseră încă publicate, în scrierile lui Joachim există o dimensiune cabalistică, rezultat, poate, al prieteniei sale cu Petrus Alphonsi, un evreu spaniol convertit. Desigur, Vechiul Testament însuşi reflectă ideea acţiunilor lui Dumnezeu asupra istoriei, dar specifice Cabalei în lucrările lui Joachim sunt modul în care interpretează textele biblice în termenii complexului simbolism numeric şi totodată viziunea sa asupra ceea ce el numea Copacul Vieţii. Joachim a publicat o diagramă reprezentând acest copac cu două sute de ani înainte ca o idee similară să fie făcută cunoscută de cabalişti, probabil inspirându-se din tradiţiile orale, graţie prieteniei sale cu Alphonsi.

Dar în privinţa învăţăturilor lui Joachim, imaginaţia lumii medievale a fost stârnită în primul rând de teoria celor trei. El susţinea că, dacă Vechiul Testament a marcat Epoca Tatălui, caracterizată de teamă şi supunere, iar Noul Testament a reprezentat Epoca Fiului, era Bisericii şi a credinţei religioase, atunci realitatea Treimii sugerează că se apropie o a treia epocă, una a Sfântului Duh. Odată cu sosirea ei, Biserica nu va mai fi necesară, fiindcă vom intra într-o eră a libertăţii şi iubirii. Cum Joachim era un iniţiat, gândirea sa avea şi o dimensiune astrologică, de obicei trecută cu vederea de comentatorii Bisericii. Era Berbecului era Epoca Tatălui, cea a Peştilor era Epoca Fiului, iar Vărsătorul marca Epoca Sfântului Duh.

Joachim profeţise că va exista o perioadă de tranziţie între cea de-a doua epocă şi cea de-a treia, o perioadă în care un nou tip de oameni spirituali vor educa omenirea şi Ilie îşi va face din nou apariţia, aşa cum profeţeau ultimele versete ale Vechiului Testament, în cartea lui Maleahi. Ilie avea să fie precursorul lui Mesia, cel care va facilita marea inovatio. Joachim a prevestit de asemenea şi că Anticristul se va reîncarna înainte de debutul celei de-a treia epoci. Aşa cum vom vedea, profeţiile sale îi fascinează şi astăzi pe membrii societăţilor secrete.

Ramón Lull, „Doctor Illuminatus“, a fost un misionar pe tărâmul musulmanilor, a cărui gândire era impregnată de ideei islamice. S-a născut la Palma, capitala insulei Majorca, în anul 1235, şi a crescut ca paj la curtea regală. Astfel, a dus o viaţă de plăceri, lipsită de griji. Intr-o zi, suspinând după o domniţă genoveză pe care o dorea cu înflăcărare, a intrat călare în biserica Sfânta Eulalia, în care aceasta se ruga. Doamna l-a respins, dar într-o zi a răspuns la versurile pe care el i le trimisese propunându-i o întâlnire. Când Ramon Lull a sosit, fără nici un preambul, femeia şi-a dezgolit pieptul în faţa lui: acesta era ros de o boală malignă.

Şocul trăit a marcat începutul convertirii lui Lull, ajutându-l să-şi formeze o viziune asupra lumii ca un loc al extremelor oscilante, în care aparenţele pot disimula exact opusul celor pe care le înfăţişează. In cea mai cunoscută lucrare a sa, Cartea celui ce iubeşte şi a iubitului, el se întreabă: „Când vine ora la care apa ce curge la vale îşi va schimba firea şi va începe să urce? “ De asemenea, vorbeşte despre cel ce iubeşte, care cade printre spini şi totuşi aceştia îi par flori, un pat al iubirii. „Ce este nenorocirea? “ se întreabă Lull. „Să-ţi împlineşti dorinţele în lumea aceasta. [… ] De vezi un Iubit înveşmântat în haine frumoase, adaugă el, sătul de mâncare şi somn, să ştii că în omul acela vezi damnare şi chin.“ Parfumul florilor aduce în mintea Iubitului duhoarea malefică a averilor şi a meschinăriei, a bătrâneţii şi a lascivităţii, a nemulţumirii şi a mândriei.

Lull scria deopotrivă despre urcarea pe scara umanităţii spre gloria Naturii Divine. Această ascensiune mistică este posibilă prin exersarea a ceea ce el numeşte puterile sufletului: simţirea, imaginaţia, înţelegerea şi voinţa. Astfel el a contribuit la conturarea unei forme profund personale de alchimie care, aşa cum vom vedea, va deveni motorul Europei ezoterice.

La un moment dat, Lull spunea: „De rosteşti adevărul, o, nebunule, vei fi lovit de cei chinuiţi, vei fi mustrat şi ucis. “ In vreme ce predica în faţa musulmanilor din nordul Africii, a fost încercuit de mulţime, scos din oraş şi ucis cu pietre.

Francisc s-a născut într-o lume în care şerbii trăiau în lipsuri extreme, iar bătrânii, infirmii, săracii şi leproşii erau trataţi cu un dispreţ suveran. Clericii se îmbogăţeau de pe urma şerbilor şi îi persecutau pe toţi cei care aveau alte opinii decât ei.

In anul 1206, Francisc era un tânăr trecut de douăzeci de ani, care trăia în Assisi, Italia. Ducea un trai egoist, lipsit de griji, evitând orice contact cu greutăţile vieţii şi întorcând capul dacă zărea vreun lepros.

Nu putem să nu remarcăm aici paralela cu viaţa prinţului Siddharta.

Apoi, într-o zi în vreme ce călărea, armăsarul s-a cabrat deodată, iar Francisc s-a pomenit în faţa unui lepros. A coborât din şa şi, înainte de a-şi da seama ce face, a luat mâna însângerată a bolnavului şi i-a sărutat obrajii ce supurau. A simţit apoi cum omul îşi trage mâna dintr-a sa şi, când a ridicat ochii, leprosul dispăruse.

Atunci şi-a dat seama că, la fel ca Sfântul Pavel pe drumul Damascului, se întâlnise cu Isus înviat. Viaţa şi filozofia lui Francisc au fost atunci întoarse cu susul în jos. Viitorul sfânt a început să înţeleagă limpede că evangheliile recomandă o viaţă în sărăcie, dedicată ajutorării celorlalţi, în care omul să nu dispună „nici de aur, argint sau bani în pungă, nici de portofel pentru călătorii, nici de două haine ori de pantofi“. Sărăcia, avea el să spună, înseamnă să nu ai nimic, să nu-ţi doreşti nimic, şi totuşi să ai cu adevărat toate lucrurile în spiritul libertăţii. Şi-a dat seama că experienţa în sine, nu lucrurile experimentate, este importantă. Lucrurile pe care le deţinem ne controlează şi ameninţă să ne stăpânească vieţile. O voce răsunând dintr-un crucifix pictat din biserica San Domenico din Assisi i-a spus: „Du-te, Francisc, şi repară-mi Casa care, aşa cum vezi, cade în ruină. “ Iar lui Francisc experienţa i s-a părut a fi inefabilă.

Apoi a izbutit să-şi transforme într-o asemenea măsură şinele în dimensiunile animală, vegetală şi, aşa cum vom vedea curând, în cea materială, încât animalele reacţionau în faţa lui în moduri uluitoare. Un greiere cânta atunci când el îi cerea acest lucru. Păsările se adunau pentru a-l auzi predicând. Iar când un lup mare şi fioros teroriza oraşul Gubbio, din munţi, Francisc a plecat în întâmpinarea lui. Lupul a alergat spre el, dar i s-a aşezat la picioare când viitorul sfânt i-a ordonat să nu rănească pe nimeni, după care a început să meargă alături de el, îmblânzit. Recent, scheletul unui lup a fost descoperit îngropat sub pardoseala bisericii San Francesco della Pace, din Gubbio.

Dacă vom compara misticismul lui Ramón Lull cu cel al Sfântului Francisc, vom observa că, într-un răstimp foarte scurt, s-a produs o schimbare majoră. Misticismul lui Francisc este unul al lucrurilor simple, naturale, al vieţii de zi cu zi şi al spaţiilor deschise.

In prima biografie a sfântului, Micile flori ale Sfântului Francisc, se spune despre el că a descoperit lucrurile ascunse ale naturii cu ajutorul inimii sale sensibile. Pentru el, totul era viu. Avea acea viziune extatică a cosmosului pe care o susţine şi idealismul, conform căreia totul este creat şi dotat cu viaţă de ierarhiile celeste. Creaţia întreagă cântă la unison un Imn Fratelui Soare şi Surorii Lună:

Toată slava a ta fie, Doamne, în tot ce tu ai făcut

Şi mai întâi domnul meu Fratele Soare

Care aduce ziua.

Toată slava a ta fie,

Doamne, prin Sora Lună şi Stelele

In ceruri le-ai făcut tu

Strălucitoare, frumoase şi preţioase.

Spiritul creştinismului contribuise odinioară la evoluţia budismului, instilându-i un entuziasm graţie căruia învăţăturile lui Buddha privind compasiunea universală şi-au găsit împlinirea în lumea materială. Acum, deşi Buddha nu se reîncarnase, spiritul său a facilitat reformarea creştinismului, inspirând compasiunea şi respectul pentru toate formele de viaţă.

Spre sfârşitul vieţii, Francisc medita undeva pe muntele La Verna, rugându-se în faţa chiliei sale de pustnic, când dintr-odată cerul întreg s-a umplut de strălucire şi un serafim cu şase aripi i-a apărut în faţă. Francisc şi-a dat seama că îngerul avea acelaşi chip cu cel văzut de el pe crucifixul vopsit care a deschis drumul misiunii sale şi a înţeles că Isus Cristos îl trimitea într-o nouă misiune.

La scurtă vreme după moartea lui Francisc, ordinul pe care îl fondase, cel franciscan, a căzut pradă tulburărilor interne. Papa îi ceruse să-şi asume responsabilităţi suplimentare, care implicau deţinerea de proprietăţi şi bani. Mulţi dintre membrii ordinului considerau că aceasta ar fi o încălcare a ideilor Sfântului Francisc şi, ca atare, au format o grupare disidentă, numită Franciscanii Spirituali, sau Fraticelli. Atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei din exterior, membrii grupării păreau a fi noul tip de om spiritual despre care Joachim anunţase că va marca sfârşitul Bisericii.

Aşa se face că adepţii Sfântului Francisc au început să fie vânaţi şi ucişi, ca eretici.

O celebră frescă de Giotto îl înfăţişează pe Sfântul Francisc sprijinind Biserica. Dacă a salvat-o de la prăbuşirea totală, se poate spune oare că a reuşit s-o reformeze aşa cum îi ceruse vocea din crucifix? In creştinismul ezoteric se crede că serafimul care i-a dat stigmatele i-a spus că noua sa misiune va fi împlinită după moarte. O dată pe an, în ziua în care i se comemorează sfârşitul, pe 3 octombrie, el conduce spiritele celor morţi din sferele lunare spre ierarhiile mai înalte.

Iniţierea, aşa cum vom vedea şi în continuare, are ca obiect atât viaţa aceasta, cât şi pe cea de după moarte.

In epoca lui Ramón Lull şi Francisc, noi şi diferite impulsuri către reformarea şi purificarea practicilor religioase se făceau tot mai pregnant simţite în diverse regiuni ale Europei, în zonele cunoscute astăzi ca fosta Iugoslavia, Bulgaria, Elveţia, Germania, Italia şi, mai presus de toate, în sudul Franţei.

Acolo, catarii atacaseră corupţia din sânul Bisericii. Principiul lor central, cu iz gnostic, afirma că ei trebuie să rămână absolut puri, neîntinaţi de lumea păcătoasă. La fel ca templierii şi ca Sfântul Francisc, şi ei renunţau de bunăvoie la posesiunile materiale şi depuneau jurăminte stricte de castitate.

Catarii nu aveau biserici din piatră sau lemn şi respingeau sistemul de tip sacramental care făcea din Biserică unicul intermediar între Dumnezeu şi oameni. „Noi preţuim virginitatea mai presus decât orice altceva“, spunea un membru. „Nu ne culcăm cu soţiile noastre, ci le iubim ca pe nişte surori. Nu mâncăm niciodată carne. Toate posesiunile noastre sunt deţinute în comun. “ Aveau o singură rugăciune, Tatăl Nostru, iar ritualul lor iniţiatic, aşa-numitul consolamentum, era un fel de adio spus lumii rele şi păcătoase. De asemenea, primeau cu inima deschisă martiriul.

Iar Biserica nu le-a înşelat aşteptările în acest sens. In anul 1208, papa Inocenţiu al lll-lea a ordonat organizarea unei cruciade împotriva catarilor. Sosind în oraşul Beziers, cruciaţii au cerut să le fie predaţi cei peste cinci sute de catari ce locuiau acolo. Când localnicii au refuzat, toţi, câteva mii de suflete, au fost masacraţi. Iar când unul dintre soldaţi l-a întrebat pe legatul papal, Arnaud-Amaury, cum îi vor deosebi pe catari de restul populaţiei, se spune că omul Bisericii ar fi răspuns cu o frază ce a rămas în istorie: „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va şti pe ai săi! “ La Bram, cruciaţii s-au oprit pentru a lua sute de ostatici cărora le-au tăiat nasul şi buza de sus, după care i-au orbit pe toţi, cu excepţia unuia singur, care a condus procesiunea spre castel. In Lavaur au capturat nouăzeci de cavaleri, i-au spânzurat, iar pe cei ce se stingeau prea încet, i-au înjunghiat. O întreagă armată de prizonieri a fost arsă pe rug la Minerve.

In anul 1244, ultimii eretici rămaşi în viaţă, care supravieţuiseră celor nouă luni de asediu în castelul Montsegur, amplasat pe o creastă, s-au predat. Două sute de călugări catari au coborât muntele şi s-au îndreptat spre rugurile care-i aşteptau.

Conform legendelor, patru călugări evadaseră din fortăreaţa lor cu o zi înainte, luând cu ei comoara secretă a catarilor. Nu ştim dacă această comoară consta din aur, relicve sau o doctrină secretă, dar poate că prea uşor tindem să aruncăm o lumină romanţioasă asupra catarilor. Invăţăturile lor susţineau că lumea este un loc malefic, ceea ce sugerează că, la fel ca gnosticii înaintea lor, şi ei se aflau sub influenţa unei filozofii orientale ce detesta lumea şi îndrăgea moartea. Biserica Romei i-a suprimat cu toată forţa de care dispunea, însă adevărata gândire ezoterică a epocii se afla mai aproape de ea decât propria jugulară.

In a doua jumătate a secolului al XIII-lea a venit pe lume un copil slăbuţ şi bolnăvicios. La scurtă vreme după aceea a fost luat şi îngrijit de doisprezece înţelepţi, în conformitate cu Rudolf Steiner, aceştia locuiau într-o clădire ce aparţinea templierilor, la Monsalvat, la graniţa dintre Franţa şi Spania.

Fiindcă băiatul a crescut izolat complet de lumea exterioară, localnicii nu ştiau nimic despre natura sa miraculoasă. Spiritul său era atât de puternic şi de strălucitor, încât trupul lui micuţ a devenit transparent.

Cei doisprezece l-au iniţiat în circa 1254 şi, la scurt timp după aceea, băiatul a murit, după ce şi-a împărtăşit viziunea spirituală cu cei care-i îngrijiseră. Impreună, cei treisprezece oameni contribuiseră la pregătirea următoarei sale reîncarnări, în cursul căreia avea să schimbe faţa Europei.

Albertus s-a născut în anul 1193, fiind după toate aparenţele un copil tâmp şi molatic, până ce, inspirat de o viziune a Fecioarei Maria, a început să studieze cu atâta zel, încât a devenit în scurt timp cel mai cunoscut filozof al Europei. Tânărul s-a cufundat astfel în ştiinţa aristoteliană, în fizică, medicină, arhitectură, astrologie şi alchimie. Textul Tăbliţa de Smarald a lui Hermes Trismegistus, ce cuprinde şi axioma ermetică „Aşa ca sus, la fel şi jos“, a apărut pentru prima dată în istoria exoterică în cadrul bibliotecii lui. Aproape cu certitudine, Albertus a studiat şi metodele de descoperire a zăcămintelor aflate la mare adâncime prin mijloace oculte. Se spune de asemenea că a construit un fel de automat straniu, numit Androidul, care putea vorbi, se mişca după propria voinţă şi, probabil, chiar gândea. Era confecţionat din alamă şi alte metale alese datorită corespondenţei lor magice cu corpurile cereşti, iar Albertus l-a adus la viaţă cu rugăciuni şi şoptind incantaţii magice deasupra lui.

Legenda conform căreia Albertus Magnus este arhitectul catedralei din Köln derivă probabil din faptul că el a scris lucrarea Liber Constructionum Alberti, care conţine secretele francmasonilor operativi, inclusiv cele privind alinierea fundaţiilor catedralelor în funcţie de direcţiile astronomice.

Legendele despre călătorii în subteran, precum cele întreprinse de Albertus Magnus pentru a descoperi metale, constituie adesea o aluzie la iniţieri subterane. Ştim că ini­ţieri de acest tip se făceau şi în Evul Mediu datorită relatării despre una desfăşurată în Irlanda, care ne-a parvenit din trei surse.

Un soldat pe nume Owen, din armata regelui englez Stephen, s-a dus la mănăstirea Sfântul Patrick din Donegal. Acolo a postit vreme de nouă zile, înconjurând mănăstirea în procesiune şi făcând băi de purificare rituală. In cea de-a noua zi, a fost acceptat în încăperea subterană „din care nu toţi cei care intră se mai întorc“. Acolo a fost culcat într-un mormânt în care lumina pătrundea printr-o singură deschizătură. In noaptea aceea, Owen a fost vizitat de cincisprezece oameni înveşmântaţi în alb, care l-au prevenit că urma să fie supus la o încercare. Apoi, dintr-odată, a apărut o hoardă de demoni care l-au ţinut deasupra unui foc aprins şi i-au arătat scene de chinuri precum cele descrise de Virgiliu. In cele din urmă, au venit doi bătrâni pentru a-l îndruma, iar ei i-au arătat o viziune a paradisului.

Albertus a fost îndrumătorul spiritual al lui Toma d’Aquino, acesta fiind cu aproape treizeci şi trei de ani mai tânăr decât el. Se pare că Toma a sfărâmat androidul maestrului său pentru că îl credea diabolic, după unele relatări, sau fiindcă automatul vorbea fără oprire, conform altora.

Toma d’Aquino venise la Paris pentru a-l studia pe Aristotel la picioarele maestrului său, însă avea să descopere că, de fapt, cel mai mare aristotelian era un musulman. Averroes susţinea că, după logica aristoteliană, creştinismul este absurd. Avea oare logica să înghită religia şi întreaga spiritualitate adevărată? Opera lui Toma d’Aquino a fost încununată de masiva Summa Theologica, probabil cea mai influentă lucrare teologică scrisă vreodată. Obiectivul ei era acela de a demonstra că filozofia şi creştinismul nu sunt doar compatibile, ci chiar se reliefează reciproc. Aquino a analizat cu cea mai ascuţită atenţie ideile despre lumea spiritelor, fiind capabil că clasifice fiinţele din cadrul ierarhiilor cereşti şi marile forţe cosmice care creează formele naturale, dar şi experienţele noastre subiective. In Summa regăsim, spre exemplu, învăţăturile Bisericii cu privire la cele Patru Elemente, ele fiind redate nu printr-o reinterpretare a dogmei moarte, ci cu o raţiune vie, pătrunzătoare.

Toma d’Aquino este un personaj-cheie în cadrul istoriei secrete, deoarece marele său triumf intelectual în faţa lui Averroes a împiedicat cufundarea Europei în materialismul ştiinţific cu şapte sute de ani prea devreme.

Din nou, este important să reţinem că acest triumf a fost înregistrat din punctul de vedere al experienţei directe, de ordin personal, a lumilor spirituale. Nu există nici o îndoială că Toma d’Aquino, la fel ca Albertus Magnus, era alchimist şi credea că forţa spiritelor neîntrupate poate fi controlată şi utilizată pentru a determina schimbări în lumea materială. Dintre numeroasele texte alchimice care îi sunt atribuite, cărturarii acceptă cel puţin unul ca fiind în mod cert autentic. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, este util să-l comparăm pe Toma d’Aquino cu contemporanul său, Roger Bacon.

Astăzi, alchimia poate părea o activitate bizară, lăturalnică; în realitate însă, este bine cunoscută tuturor creştinilor ce frecventează biserica, deoarece ea constituie punctul central şi culminant al serviciului religios. Toma d’Aquino a fost primul care a formulat doctrina transsubstanţierii pâinii şi vinului, iar ceea ce descria el este în esenţă un proces alchimic, în cadrul căruia substanţa pâinii şi a vinului se transformă şi o transsubstanţiere paralelă se petrece în corpul uman. Serviciul religios şi comuniunea facilitează nu doar o nouă stare mentală şi reînnoirea hotărârii de autoperfecţionare, ci şi o schimbare fiziologică vitală.

Nu este întâmplător faptul că Toma d’Aquino a formulat această doctrină în perioada în care au început să circule legendele despre Graal; ele descriau acelaşi proces, utilizând însă metode diferite.

Deşi erau duşmani — Bacon îl ridiculiza pe d’Aquino pentru că nu putea citi operele lui Aristotel decât în traducere — ambii sunt reprezentativi pentru impulsul caracteristic epocii: acela de a fortifica şi a rafina inteligenţa. Pentru ei, gândirea avea ceva magic. Capacitatea de gândire abstractă, prelungită, de jonglare cu conceptele teoretice, mai existase o dată înainte, dar pentru scurtă vreme şi doar în Atena lui Socrate, Platon şi Aristotel, după care fusese sugrumată. O nouă tradiţie, vie şi mai rezistentă, a apărut odată cu Toma dAquino şi Bacon. Ambii puneau experienţa înaintea străvechilor categorii tradiţionale şi amândoi erau oameni profund religioşi, care năzuiau să-şi rafineze ideile religioase pe baza experienţei directe. „Fără experienţă, susţinea Bacon, este imposibil să ştii ceva. “

Bacon era cel cu o orientare mai practică, însă atunci când explora capacităţile supranaturale ale minţii, invoca entităţi din aceleaşi ierarhii spirituale pe care le clasificase d’Aquino. Ambii utilizau o logică şi o analiză riguroase, misticismul lor deosebindu-se considerabil de cel extatic, rigid şi lipsit de gândire, al catarilor.

Ca tânăr învăţat la Oxford, în anii 1250, Bacon era hotărât, la fel ca Pitagora înaintea lui, să înveţe tot ce poate fi învăţat; voia să adune în mintea sa tot ceea ce ştiau cărturarii de la curtea lui Harun al Raşid. Astfel, Roger Bacon a devenit întruchiparea vraciului învăţat. Supranumit „Doctor Mirabilis“, ieşea uneori pe străzile din Oxford în veşminte orientale; alteori lucra fără încetare, zi şi noapte, în încăperile sale de la universitate, zguduite din când în când de explozii.

Bacon efectua experimente practice, de pildă cu metale sau de magnetism, descoperind praful de puşcă independent de chinezi sau înspăimântându-şi studenţii după ce o rază de lumină trecută printr-un cristal a dat naştere unui curcubeu, ceva ce până atunci oamenii crezuseră că numai Dumnezeu putea face. De asemenea, avea o oglindă magică, prin care putea privi la distanţă de optzeci de kilometri în orice direcţie, fiindcă la vremea aceea numai el cunoştea proprietăţile lentilelor.

Este cert însă că Bacon avea puteri pe care ştiinţa modernă nu le poate explica. I-a trimis papei Clement al IV-lea lucrările sale complete în mintea unui băiat de doisprezece ani pe nume John, pe care îl făcuse să-i înveţe pe de rost toate cărţile în numai câteva zile. In acest scop utilizase o metodă ce implica rugăciuni şi simboluri magice. In mod similar, îi putea învăţa pe studenţii săi limba ebraică atât de bine, încât după doar câteva săptămâni aceştia puteau citi scripturile.

Magia nu este altceva decât puterea minţii asupra materiei. Aşa cum începem să înţelegem, filozofia ezoterică are în centru metodele de dezvoltare a facultăţilor mentale astfel încât legile naturale să poată fi manipulate.

La Roger Bacon, inteligenţa şi imaginaţia erau foarte bine dezvoltate, una rafinând-o pe cealaltă. In anul 1270, el scria: „Este posibil să construieşti maşini de navigaţie care să nu necesite oameni să le conducă, astfel ca nave foarte mari să poată naviga cu un singur om la cârmă şi cu viteză mult mai mare decât dacă ar fi pline de oameni care să acţioneze asupra lor. Şi pot fi construite maşini care să se mişte cu o viteză foarte mare, fără animale care să le tragă. Maşini zburătoare pot fi construite aşa fel încât un om aşezat în mijlocul maşinii să acţioneze un instrument ce face ca aripi artificial alcătuite să fluture.. în Evul Mediu, acest vizionar remarcabil avea o imagine a lumii tehnologice moderne create de ştiinţa experimentală. Bacon era un franciscan care, la fel ca fondatorul ordinului său, năzuia la o lume mai bună, mai curată şi mai blândă pentru cei săraci şi năpăstuiţi.

In Numele trandafirului, romanul lui Umberto Eco, există un pasaj sugestiv, în care William of Baskerville, călugărul-detectiv, explică existenţa a două forme de magie: o magie a diavolului, care caută să le facă rău celorlalţi prin mijloace nepermise, şi o magie sfântă, ce redescoperă tainele naturii, o ştiinţă pierdută, pe care o cunoşteau anticii. La fel ca alchimiştii arabi care i-au influenţat gândirea, Bacon se afla la graniţa dintre magie şi ştiinţă, iar această graniţă, vom vedea, este însăşi esenţa alchimiei.

Roger Bacon a scris un tratat intitulat Oglinda alchimiei şi îi plăcea să repete o maximă a Sfântului Ieronim, marele cărturar al Cabalei: „Vei afla multe lucruri incredibile, aflate dincolo de limitele probabilului, şi care cu toate acestea sunt adevărate. “

In anul 1273, Toma d’Aquino, care se apropia de finalizarea masivei sale Summa Theologica, participa la slujbă într-o biserică din Napoli, când a trecut printr-o copleşitoare experienţă mistică. Iată ce scria despre ea: „Ceea ce mi-a fost revelat acum face ca tot ce am scris înainte să nu valoreze mai mult decât un snop de paie. “

Ne-am putut da seama deja de „antrenamentul“ imaginaţiei la Lull şi Bacon. Desigur că opinia idealiştilor referitor la imaginaţie este diferită de cea a materialiştilor; pentru ei, imaginaţia este capacitatea de înţelegere a unei realităţi superioare. Dezvoltarea ei constituie o parte esenţială a practicilor ezoterice, a riturilor iniţiatice ale societăţilor secrete şi chiar a magiei.

Pentru ezoterişti şi ocultişti, importanţa imaginaţiei derivă şi din faptul că ea este marea forţă creatoare din univers. Cosmosul este o creaţie a imaginaţiei lui Dumnezeu — aşa cum am văzut în capitolul 1, imaginaţia a fost prima emanaţie – iar pentru noi, imaginaţia este cea care ne permite să interpretăm creaţia şi, uneori, s-o manipulăm.

Creativitatea umană, fie ea magică sau nu, este rezultatul unei canalizări anume a puterilor imaginaţiei. In tratatele alchimice, spre exemplu, sperma este descrisă ca fiind creată de imaginaţie; altfel spus, imaginaţia nu suscită doar dorinţa, ci are totodată puterea de a ne transforma elementul material.

Iniţiaţii care ştiu să lucreze cu aceste forţe creative ale imaginaţiei pot realiza considerabile transformări magice în lumea materială din afara propriului lor corp. Adepţii hinduşi sunt învăţaţi de la vârste tinere să exerseze vizualizarea unui şarpe în faţa ochilor, cu o atât de intensă concentrare şi cu o forţă atât de „antrenată“ a imaginaţiei, încât să-i poată face şi pe ceilalţi să vadă reptila.

Desigur că există pericolul ca acest accent pus pe imaginaţie într-o măsură atât de mare să se apropie riscant de mult de fantezie. Există totdeauna posibilitatea nedorită ca aceste manipulări ale imaginaţiei să sfârşească doar în autoamăgire. Magia pare a fi, din acest punct de vedere, instrumentul celor ce-şi fac singuri iluzii nefondate.

Abordarea sistematizată proprie societăţilor secrete era menită să prevină asemenea riscuri.

Sfântul Bernard de Clairvaux, cel care a alcătuit regulamentul templierilor, recomanda o exersare riguroasă a imaginaţiei. Vizualizând imagini de la naşterea lui Isus, din copilăria, propovăduirile şi de la moartea lui, îi poate fi invocat spiritul. Dacă v-aţi imagina, de pildă, o scenă „casnică“ implicându-l pe Isus, închipuindu-vă oalele şi cratiţele, hainele, înfăţişarea lui, ridurile care îi brăzdează chipul, expresia din ochi şi ceea ce simţiţi când el se întoarce pentru a vă privi, şi dacă apoi, dintr-odată, aţi alunga toate aceste imagini, ceea ce ar rămâne în loc ar putea fi adevăratul spirit al lui Isus Cristos.

In Spania secolului al XIII-lea, un cabalist pe nume Abraham Abulafia scria dezvoltând ideea cuvântului creator al lui Dumnezeu. In textele cabaliste anterioare, cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic fuseseră descrise ca fiind forţe creatoare. Astfel, „la început“, Dumnezeu a combinat aceste litere formând tipare, le-a schimbat între ele şi a alcătuit cuvinte pe baza lor, iar din acest proces s-au născut toate formele din univers. Abraham Abulafia susţinea că iniţiatul poate participa la procesul creativ combinând şi recombinând literele ebraice în acelaşi mod. El recomanda adeptului să se retragă într-o încăpere izolată, în linişte, să se îmbrace în veşminte albe, să adopte posturi rituale şi să rostească numele divine ale lui Dumnezeu. In acest fel putea atinge o stare de transă extatică, vizionară, şi odată cu ea, puteri secrete.

Ideea de „cuvinte ale puterii“, care conferă iniţiatului stăpânire peste lumile spirituale — şi asupra celei materiale deopotrivă — este una foarte veche. Despre Solomon se spune că ar fi deţinut acest control şi că în Templul său, Tetragrammaton-ul, cel mai puternic şi sacru nume al lui Dumnezeu, putea fi rostit o dată pe an, în ziua Ispăşirii, numai de către marele preot, singur în Sfânta Sfintelor. Afară, trâmbiţele şi chimvalele îi împiedicau pe oamenii de rând să audă. Se spunea că cel care ştia cum să pronunţe acest nume sacru putea să-i înspăimânte chiar pe îngeri. Chiar şi mai înainte, egiptenii credeau că zeul Soare, Ra, crease universul folosind cuvinte ale puterii şi că iniţiatul care le cunoştea dobândea putere nu doar în această viaţă, ci şi în cea de după moarte.

Abraham Abulafia recomanda de asemenea utilizarea numelor lui Dumnezeu sub formă de diagramă. Practica folosirii semnelor magice şi a sigiliilor este prezentă pe scară largă în tradiţia iudaică, dar, cu un adaos de elemente egiptene şi arabe, s-a răspândit şi în Europa în Evul Mediu. Acest lucru a fost posibil în principal graţie manualelor de farmece şi vrăji — grimoires — precum Testamentul lui Solomon şi Cheia lui Solomon. Majoritatea vrăjilor promiteau împlinirea unor dorinţe de tip egoist: sexuale, de răzbunare sau de găsire a unor comori. Pregătirea materialelor (sângele unui animal, ceara de albine, pulberea de magnetit, sulful şi, poate, creierul unui corb) era urmată uneori de un ritual de purificare. Apoi, la momentul potrivit, avea loc ceremonia, care implica seceri, baghete sau săbii. In final, pe un inel sau pe o simplă bucată de hârtie era înscris sigiliul, iar cel ce avea să-i poarte ulterior asupra sa — conştient sau nu de prezenţa lui — urma să fie afectat în bine sau în rău de fiinţa neîntrupată invocată. La mijlocul secolului al XIV-lea, Magia sacră a lui Avraam evreul îi învăţa pe adepţi cum să stârnească furtuni, să învie morţii, să meargă pe apă sau să atragă dragostea unei femei. Toate acestea puteau fi realizate prin utilizarea sigiliilor şi a pătratelor magice cu litere cabalistice.

In prezent, Biserica operează o distincţie clară între câteva ceremonii strict reglementate, menite să invoce puterile spirituale, şi care se desfăşoară în context ecleziastic, şi toate celelalte ceremonii care au ca scop invocarea sau conlucrarea cu spiritele neîntrupate neaflate sub egida ei. Acestea din urmă sunt considerate „oculte“, ceea ce în limbajul creştin actual înseamnă de obicei magie neagră.

In Evul Mediu, o astfel de distincţie nu ar fi avut rost. Ritualurile erau celebrate sub egida Bisericii, pentru a asigura, de pildă, recolte bogate sau succesul într-un duel. Pâinea sfinţită era considerată tratament pentru cei bolnavi şi apărătoare împotriva ciumei; amulete ce protejau de trăsnet şi înec erau confecţionate din lumânări de la biserică. Bucăţi de hârtie având înscrise formule magice erau introduse în acoperişul casei pentru a o apăra de foc. Clopotele bisericilor alungau tunetele şi demonii. Blesteme oficiale erau proferate pentru a stârpi omizile. Apa sfinţită era împrăştiată pe câmp pentru a asigura o recoltă bună. Relicvele sfinte constituiau veritabile fetişuri făcătoare de minuni. Botezul putea reda vederea copiilor orbi, iar veghea peste noapte la altarele sfinţilor facilita vise vizionare şi tămăduiri, în tradiţia „somnului în templu“, susţinută de Asclepios.

Mai târziu, apologeţii creştini au încercat să facă o distincţie între practicile bisericeşti legitime — solicitări adresate unor fiinţe spirituale de nivel înalt, care puteau răspunde pozitiv sau nu — şi magia concepută ca un proces mecanic ce implica manipularea unor forţe oculte. Această distincţie se bazează însă pe o înţelegere greşită a problemei. Magia este totodată un proces incert de invocare a spiritelor, inclusiv a unora de nivel foarte înalt.

In Evul Mediu, toţi credeau în aceste ierarhii spirituale. La baza tuturor practicilor din cadrul Bisericii şi a celor spirituale laice se afla credinţa că repetarea unei formule — de pildă o rugăciune — sau organizarea unei ceremonii are puterea de a influenţa în bine sau în rău evenimentele din lumea materială. Prin intermediul acestor activităţi, oamenii credeau că pot să comunice cu ierarhiile de fiinţe neîntrupate ce controlează lumea materială.

Faptul că rugăciunile erau eficiente şi că providenţa răsplătea binele şi pedepsea răul erau atunci convingerea universală şi experienţa unanimă.

Istoria era considerată neîndoielnic un proces providenţial, dar nu în mod fatalist: Dumnezeu avea pentru omenire un plan la a cărui împlinire conlucrau deopotrivă diversele ordine de fiinţe neîntrupate şi întrupate, un plan codificat în Biblie şi elucidat de profeţi.

Dar era un plan ce putea s-o ia oricând pe o cale greşită.

Ziua de vineri, 13, este considerată şi astăzi nefastă. Pe data de 13 octombrie 1307, într-o vineri, suveranii lumii au trecut la acţiune pentru a eradica influenţele ezoterice care, se temeau ei, le scăpau într-o măsură tot mai mare de sub control.

Inainte de ivirea zorilor, seneşalii Franţei, punând în practică ordinele regelui lor, Filip cel Frumos, au intrat în templele şi în locuinţele templierilor, arestând circa cincisprezece mii de persoane. In templul din Paris, marele centru financiar al Franţei, au găsit o încăpere secretă în care se aflau un craniu, două oase de la coapsă şi un linţoliu alb, lucruri pe care le-am găsi şi astăzi dacă am intra într-un templu francmasonic.

Doar câţiva dintre templieri, din oraşul La Rochelle, pe ţărmul Atlanticului, au izbutit să scape fugind în Scoţia, unde au trăit sub protecţia regelui rebel Robert the Bruce.

Inchiziţia i-a acuzat pe cavalerii capturaţi că i-ar obliga pe novici să scuipe şi să calce în picioare crucea lui Isus, că s-ar deda la sodomie şi ar venera un idol cu cap de ţap numit Baphomet. Martorii mărturiseau că au văzut acest idol cu o barbă lungă, ochi scânteietori şi patru picioare. La presiunile lui Filip cel Frumos, papa Clement a publicat o bulă de abolire, pecetluind astfel sfârşitul Ordinului Templier. Toate bunurile acestuia au fost confiscate de monarhia franceză.

In faţa comisiei papale, cavalerii au spus că au fost torturaţi pentru a mărturisi. Un anume Bernard de Vardo a arătat o cutiuţă din lemn în care păstra oasele carbonizate care-i căzuseră de la picioare când fusese ţinut deasupra unui foc.

Dar care era adevărul din spatele mărturisirilor?

Cu puţin timp înainte de moartea sa, am avut privilegiul de a lucra cu Hugh Schonfield, reputat specialist în Manuscrisele de la marea Moartă, care s-a străduit să le explice exegeţilor creştini rădăcinile iudaice ale Noului Testament, anterior ignorate sau greşit interpretate. Schonfield cunoştea cifrul ATBASH, în care prima literă a alfabetului este înlocuită cu ultima, a doua cu penultima şi aşa mai departe. De asemenea, ştia că acest cifru a fost folosit pentru a se include o serie de mesaje criptate în Cartea lui Ieremia şi în unele dintre Manuscrisele de la marea Moartă. Instinctul l-a îndemnat să-i încerce şi pe numele Baphomet. Astfel a găsit, codificat în acest cuvânt, termenul „înţelepciune“.

Personificarea înţelepciunii la care templierii mărturisiseră că se închină era însă zeul cu cap de ţap al înţelepciunii lumeşti. Incă din vremea lui Zarathustra, în cadrul ceremoniilor iniţiatice candidatului îi era indusă o stare de conştiinţă alterată în care acesta trecea prin încercări terifiante, fiind atacat de demoni şi pregătindu-se astfel pentru ceea ce era mai rău în această viaţă şi în cea de după moarte. Torturile la care i-a supus Inchiziţia le-au provocat templierilor suferinţe atât de cumplite, încât acea stare alterată de conştiinţă s-a instalat din nou şi în cursul ei le-a apărut demonul-rege Baphomet, de această dată triumfător. Fiindcă treceau cu adevărat prin cele mai chinuitoare încercări pe care viaţa şi moartea le aveau de oferit.