Jonathan Black – Cel verde de dincolo de lumi

IMG_20151221_154813

Când a ajuns la gurile fluviului Orinoco, în anul 1492, Cristofor Columb a crezut că a găsit unul dintre cele patru râuri care curg din Eden, Gihon. Iată ce scria el către cei de acasă: „Sunt semne puternice care sugerează că ne aflăm în apropierea unui Paradis pământesc, căci pe lângă că se potriveşte, ca poziţie matematică, cu părerile sfinţilor şi învăţaţilor teologi, toţi ceilalţi înţelepţi sunt de acord că acest lucru e probabil. “

Impulsul de a descoperi totul despre lume, care a inspirat revoluţia ştiinţifică, s-a aflat şi la baza marilor călătorii de explorare geografică. Niciodată înainte lumea materială nu stârnise atâta curiozitate.

Speranţele de a găsi o Lume Nouă erau ferm legate de aşteptarea unei noi Epoci de Aur, dar aurul găsit s-a dovedit a fi mult mai pământesc. Multe s-au spus despre conexiunile lui Columb cu templierii. Era căsătorit cu fiica unui fost Mare Maestru al Cavalerilor lui Cristos, un ordin portughez care se dezvoltase după ce templierii fuseseră obligaţi să intre în ilegalitate. Se consideră semnificativ faptul că vasele cu care naviga Columb aveau pânze imprimate cu crucea roşie distinctivă a templierilor. In realitate însă, Cavalerii lui Cristos nu întreţineau aceeaşi comunicare liberă cu lumea spiritelor ca aceea care îl determinase pe papă să adopte măsuri atât de radicale în privinţa templierilor. La fel ca în cazul altor ordine criptotempliere de mai târziu, precum Cavalerii de Malta, Roma adoptase mistica strălucitoare a templierilor originali şi o folosea în scopuri proprii.

Columb îi scrisese reginei Isabella, exprimându-şi speranţa că va găsi un „butoi cu aur“ care să finanţeze recucerirea Ierusalimului, aşa cum ea şi soţul ei, Ferdinand, izbutiseră nu cu mult timp în urmă să recucerească Granada, readucând Spania sub umbrela Bisericii. Columb nu ştia însă că acel aur avea să fie necesar pentru lupta împotriva unui duşman aflat mai aproape de casă şi a cărui putere sporea cu rapiditate, un duşman ce avea mult mai multe drepturi să fie considerat moştenitorul spiritual al templierilor.

Linia frontului de luptă pentru controlul asupra lumii fusese deja trasată, nu doar geografic, ci şi în lumea spirituală. Şi avea să fie o bătălie pentru întregul spirit al omenirii.

Cervantes şi Shakespeare au trăit în aceeaşi perioadă.

Don Quijote, cavalerul bătrâior ce se bătea cu morile de vânt, crezându-le nişte uriaşi, şi pentru care o ţărăncuţă vânjoasă, duhnind a usturoi, era o frumoasă fecioară aristocratică pe nume Dulcinea, desprinsă din basmele cavalereşti, ar putea părea la prima vedere un personaj de comedie. Dar pe măsură ce intriga progresează, tonul se schimbă şi cititorul simte lucrătura unei magii bizare.

La un anumit nivel, Don Quijote insistă asupra vechilor idealuri cavalereşti ale Evului Mediu, pe cale de a se stinge. La un alt nivel, el trăieşte o „a doua copilărie“, ce trimite la vremurile în care roadele imaginaţiei păreau mult mai reale. Şi adevărul este că, desigur, în filozofia ezoterică, roadele imaginaţiei sunt mult mai reale. Pe baza unei atente analize textuale, unii exegeţi spanioli au susţinut că Don Quijote este de fapt un comentariu alegoric al Zohar-ului cabalistic (Cartea Splendorii).

La un moment dat, în urma unui truc al lui Meriin, Don Quijote şi pragmaticul său scutier Sancho Panza încep să creadă că frumoasei Dulcinea i s-au făcut farmece şi de aceea arată ca o ţărăncuţă vânjoasă; aparent, singura modalitate prin care ea îşi poate recăpăta aspectul minunat este ca Sancho Panza să accepte să primească 3 300 de lovituri de bici. Vom reveni în scurt timp pentru a examina semnificaţia numărului 33.

In centrul romanului se află de fapt relatarea unei iniţieri, ce marchează punctul în care comedia uşoară dispare şi lasă în loc ceva mult mai ambiguu şi mai tulburător. Este vorba despre straniul episod al coborârii lui Don Quijote în grota lui Montesinos.

Sancho Panza leagă de pieptarul stăpânului său o frânghie de o sută de stânjeni şi îl lasă în jos prin intrarea în peşteră. Coborând, Don Quijote işi croieşte calea printre smochini, rugi de mure şi mărăcinişuri, speriind ciori şi corbi.

Ajuns în fundul grotei, nobilul cavaler nu se poate împiedica să nu cadă într-un somn foarte, foarte adânc, iar când se trezeşte, îşi dă seama că se află pe o minunată pajişte. Spre deosebire de un vis însă, de această dată poate gândi perfect raţional.

Şi ajunge la un vast palat de cristal, unde este întâmpinat de un bătrân ciudat cu o glugă din satin verde, care se prezintă ca fiind Montesinos. Omul, neîndoielnic duhul palatului transparent, îi spune că era de multă vreme aşteptat, apoi îl conduce pe trepte în jos, într-o încăpere în care îi arată un cavaler întins pe un catafalc de marmură. Cavalerul fusese vrăjit de Merlin, îi explică Montesinos, după care continuă: Merlin prevestise că el, Don Quijote, va rupe vraja şi astfel va readuce la viaţă cavalerismul rătăcitor.

Don Quijote se întoarce la suprafaţă şi îl întreabă pe Sancho Panza cât timp a lipsit. Când acesta îi răspunde „nu mai mult de o oră“, bătrânul cavaler nu crede, replicând că a petrecut de fapt trei zile sub pământ. Şi adaugă că ştie bine ce a văzut şi ce a atins.

„Spui cele mai nebuneşti lucruri posibile“, replică Sancho.

Intregul roman este o broderie pe marginea magiei, a iluziilor şi deziluziilor — şi a unui nivel mai profund al magiei. Poate fi citit ca o serie de parabole în care semnificaţia nu este niciodată explicit declarată şi nici limpede. Dar cel mai subtil nivel al lui se referă la rolul imaginaţiei în formarea lumii. Don Quijote nu este doar un bufon, ci este un individ a cărui principală dorinţă este aceea de a căpăta răspuns la cele mai intime întrebări ale sale. Şi i se arată faptul că realitatea materială constituie doar unul dintre numeroasele niveluri ale iluziei şi că formarea acestora este rodul celor mai profunde eforturi ale imaginaţiei noastre. Implicaţia: dacă putem localiza sursa secretă a închipuirilor noastre, izbutim să controlăm fluxul naturii. Până la finele romanului, Don Quijote va fi modificat subtil mediul in care trăieşte.

Am văzut mai devreme că, atunci când suntem îndrăgostiţi, alegem să percepem mai degrabă trăsăturile pozitive ale celui pe care il iubim. Am văzut de asemenea cum bunăvoinţa noastră face ca aceste trăsături să se manifeste şi să se accentueze. Dar şi reversul medaliei este deopotrivă adevărat. Ceea ce dispreţuim devine şi mai de dispreţuit.

O alegere similară ne stă înainte atunci când contemplăm universul în ansamblul său. Cervantes scria într-un moment-cheie in istorie, când oamenii nu mai ştiau fără umbră de îndoială că lumea este un loc spiritual, care are ca esenţă bunătatea şi valoarea. Cervantes spune, de fapt, că, dacă asemenea lui Don Quijote, decidem din toată inima să credem in bunătatea intrinsecă a lumii, in ciuda capriciilor norocului şi a tendinţei sorţii de a contrazice această credinţă spirituală şi de a-i conferi un aer absurd şi ridicol, atunci această hotărâre de a crede va contribui la transformarea lumii, inclusiv la nivel supranatural.

Don Quijote este necugetat in bunăvoinţa şi generozitatea lui, pornind pe o cale extremă şi plină de suferinţe. A fost supranumit „Cristosul spaniol“, iar efectele epopeii sale asupra istoriei lumii au fost tot atât de ample cum ar fi fost dacă el ar fi existat cu adevărat.

Cervantes a murit pe 23 aprilie 1616, in aceeaşi zi cu Shakespeare.

Firavele urme pe care le-a lăsat William Shakespeare in arhive ne oferă puţine date certe despre el. Ştim că s-a născut in satul Stratford-upon-Avon în anul 1564, că a învăţat la şcoala locală, a devenit ucenic de măcelar şi a fost prins braconând. A plecat apoi la Londra, unde a devenit actor de roluri secundare într-o companie teatrală aflată anterior sub patronajul lui Francis Bacon; compania a pus în scenă numeroase piese de succes, ale căror versiuni publicate ii poartă numele. Când s-a stins, i-a lăsat soţiei prin testament al doilea pat dintre cele preferate ale sale.

Contemporanul lui, dramaturgul Ben Jonson, spunea dispreţuitor despre Shakespeare că ştia „ceva latină şi mai puţină greacă“. Cum a fost posibil ca un asemenea om să creeze o operă ce debordează de întreaga erudiţie a epocii sale?

Mulţi dintre contemporanii lui au fost consideraţi adevăraţii autori ai pieselor sale, inclusiv seniorul lui, al şaptesprezecelea conte de Oxford, Christopher Marlowe (pe baza teoriei care susţine că de fapt nu a fost asasinat în 1593, când au început să apară piesele lui Shakespeare), şi mai târziu poetul John Donne. Un specialist american, Margaret Demorest, a descoperit o serie de ciudate conexiuni între Donne şi Shakespeare: asemănarea dintre portretele lor, sonoritatea similară a pseudonimelor, „Johannes factotum“ pentru Shakespeare şi „Johannes Factus“ pentru Donne, bizare idiosincrazii în ortografierea unor cuvinte — ambii scriau heruvin in loc de heruvim, de pildă — şi faptul că primele lucrări publicate ale lui Donne au apărut după ce au încetat cele ale lui Shakespeare.

Dar cel mai popular candidat este, desigur, Francis Bacon.

Un veritabil copil-minune, Francis Bacon s-a născut într-o familie de curteni, în anul 1561. La vârsta de doisprezece ani, o pantomimă pe care o scrisese, Naşterea lui Meriin, a fost jucată în faţa reginei Elizabeth I, care îl numea cu drag micul ei Lord Păstrător. Era un copil scund şi slab, bolnăvicios, pe care colegii de şcoală îl porecliseră, printr-un joc de cuvinte pe seama numelui său, Hamlet, adică „slăninuţă“. A fost educat la Oxford şi când, în ciuda anterioarei bunăvoinţe a suveranei, ambiţiile politice i-au fost în mod repetat zădărnicite, a conceput un plan de a-şi construi pentru sine un „imperiu al învăţăturii“, cucerind toate ramurile cunoaşterii. Geniul său intelectual era atât de strălucit, încât a devenit cunoscut ca „miracolul tuturor timpurilor“. A scris cărţi ce au dominat viaţa intelectuală a epocii sale, printre acestea numărându-se Progresul învăţăturii, Novum Organum, în care propunea o nouă abordare radicală a gândirii ştiinţifice, şi Noua Atlantidă, o viziune a noii ordini mondiale. Inspirată în parte de Atlantida lui Platon, această din urmă lucrare avea să exercite o influenţă deosebită asupra grupărilor ezoterice moderne. Odată cu urcarea pe tron a lui Iacob I, Bacon şi-a împlinit vechea ambiţie şi a devenit lord cancelar, al doilea om în stat. Una dintre responsabilităţile sale era acordarea titlurilor de proprietate asupra pământului în Lumea Nouă.

Geniul lui Bacon avea o asemenea amploare, încât părea a se răsfrânge asupra lumii întregi şi, lăsând la o parte celelalte considerente, el pare a fi un candidat mai bun pentru „rolul“ de autor al pieselor lui Shakespeare decât Shakespeare însuşi.

Bacon era membru al unei societăţi secrete numite Ordinul Coifului. In Progresul învăţăturii, scria despre o tradiţie de transmitere a parabolelor în succesiune şi, odată cu ele, a semnificaţiilor ascunse ale „secretelor ştiinţelor“. Recunoştea că era fascinat de codurile secrete şi de cifrurile numerice. In ediţia din 1623 a Progresului învăţăturii, detalia ceea ce el numea Cifrul Bilateral; ulterior, acesta avea să fie baza codului Morse.

Este interesant de remarcat că favoritul său era anticul cifru cabalist, conform căruia numele Bacon are valoarea numerică 33. Folosind acelaşi cifru, sintagma „Fra Rosi Crosse“ este codificată pe pagina de frontispiciu, cea de dedicaţie şi pe alte pagini importante din Progresul învăţăturii. Şi tot cu acest cifru, aceeaşi sintagmă rozacruciană se regăseşte în dedicaţia din The Shakespeare Folio, pe prima pagină a Furtunii şi pe monumentul închinat lui Shakespeare în Stratford-upon-Avon. Pergamentul rulat de pe memorialul lui Shakespeare de la Westminster Abbey poartă şi el sintagma respectivă, alături de numărul 33, despre care am văzut că este numărul lui Bacon.

Pentru a înţelege soluţia oferită de istoria secretă la acest mister, trebuie să ne oprim întâi asupra operei la care ne referim.

Piesele lui Shakespeare jonglează cu stări de conştiinţă alterată, cu nebunia iubirii. Hamlet şi Ofelia sunt urmaşi ai trubadurilor. Ei sunt bufonii înţelepţi, la fel ca Feste în A douăsprezecea noapte. In Nebunul regelui Lear, bufonul care rosteşte adevărul atunci când nimeni nu are curajul s-o facă, nebunul trubadurilor atinge apoteoza.

Personajele Gargantua, Don Quijote şi Sancho Panza marchează imaginaţia colectivă a omenirii şi contribuie la formarea atitudinilor noastre în viaţă. Dar aşa cum a arătat Harold Bloom, profesor de studii umaniste la Universitatea Yale şi autor al cărţii Shakespeare: Inventarea omului, nici un alt scriitor nu a imprimat în imaginaţia noastră atâtea arhetipuri precum Shakespeare: Falstaff, Hamlet, Ofelia, Lear, Prospero, Caliban, Fundulea, Othello, Iago, Malvolio, Macbeth şi doamna lui, Romeo şi Julieta.

De fapt, după Isus Cristos, nimeni nu a mai contribuit atât de mult la dezvoltarea percepţiei umane a unei vieţi interioare. Dacă Isus a plantat sâmburele vieţii interioare, Shakespeare i-a facilitat creşterea, a populat-o şi ne-a oferit senzaţia pe care o avem astăzi cu toţii, că în interiorul nostru se află un univers la fel de vast precum cel exterior.

Marii scriitori sunt arhitecţii conştiinţei noastre. La Rabelais, Cervantes şi Shakespeare, şi mai presus de orice în monologurile lui Hamlet, vedem de asemenea primele mlădiţe ale actualului sentiment al punctelor de cotitură în viaţă, al deciziilor vitale pe care trebuie să le luăm. Inaintea marilor scriitori ai Renaşterii, orice semn al acestor aspecte nu putea veni din altă parte decât din predicile religioase.

Există o latură întunecată a acestei noi bogăţii interioare, o latură pe care o percepem cel mai limpede în monologurile lui Hamlet. Noua capacitate de detaşare care îi permite individului să se retragă din lumea simţurilor şi să călătorească în propriul său univers interior este o sabie cu două tăişuri, ce aduce cu ea pericolul de a se simţi înstrăinat de lumea exterioară. Hamlet cade pradă acestei stări de înstrăinare atunci când nu ştie ce e mai bine, „a fi sau a nu fi“. S-a parcurs astfel un drum lung de la strigătul lui Ahile, care voia să trăiască în lumina Soarelui cu orice preţ.

In calitatea sa de iniţiat, Shakespeare a contribuit la făurirea unei noi forme de conştiinţă. Dar de unde ştim că el a fost într-adevăr un iniţiat?

In ţările anglo-saxone cel puţin, Shakespeare a ajutat mai mult decât oricine altcineva la conturarea ideilor noastre cu privire la fiinţele provenite din lumile spirituale şi la modul în care acestea pătrund uneori în lumea materială. Este suficient să ne gândim la Ariei, Caliban, Puck, Oberon şi Titania. Mulţi thespieni cred şi astăzi că în Macbeth se regăsesc formule oculte periculoase, care îi conferă forţa unei ceremonii magice. Prospero, din Furtuna, este arhetipul magului şi are la bază persoana astrologului de curte al reginei Elizabeth I, dr. Dee. Un spirit i-a vorbit acestuia din urmă pe data de 24 martie 1583, dezvăluindu-i viitorul naturii şi al raţiunii, spunând: „Noi Lumi se vor naşte din acestea. Noi feluri de a fi; Oameni ciudaţi. “ Comparaţi aceste cuvinte cu „Ce mirare! Cât de frumoasă-i omenirea! O, bravă lume nouă, ce are astfel de oameni în ea. “

Când intrăm în Pădurea Verde din Visul unei nopţi de vară — sau în alte comedii — pătrundem din nou în codrul antic prin care ne-am plimbat în capitolul 2, revenim la o formă de conştiinţă arhaică, în care natura întreagă este animată de spirite. In artă şi literatură, vegetaţia încâlcită semnalează că pătrundem pe tărâmul dimensiunii ezoterice, eterice. Imagistica florală este, desigur, densă în opera lui Shakespeare. Criticii au remarcat adesea utilizarea trandafirului ca simbol ocult, rozacrucian, în Faerie Queene, scrisă de Edmund Spenser în 1589, dar nici un scriitor de limbă engleză nu a folosit simbolul rozei mai des — sau mai pregnant ocult — decât Shakespeare.

Există şapte trandafiri pe monumentul bardului din biserica Sfintei Treimi din Stratford-upon-Avon şi, aşa cum vom vedea în continuare, ei se constituie în simboluri rozacruciene ale chakrelor.

Una dintre distincţiile create de filozofia modernă, pozitivistă, se poate dovedi utilă. In conformitate cu pozitivismul logic, o aparentă afirmaţie nu afirmă de fapt nimic dacă nu există dovezi care s-o contrazică. Acest argument este utilizat uneori în încercarea de a contesta existenţa lui Dumnezeu. Dacă nici un şir imaginabil de evenimente nu va fi vreodată capabil să contrazică existenţa lui Dumnezeu – susţin pozitiviştii — atunci prin afirmaţia că Dumnezeu există nu afirmăm în realitate nimic.

Privită în această lumină, afirmaţia „personajul istoric Shakespeare a scris piesele care îi poartă numele“ nu afirmă de fapt nimic. Ştim atât de puţine despre omul cu acest nume, încât cunoştinţele pe care le deţinem nu ne ajută deloc să-i înţelegem opera. Shakespeare este o enigmă. La fel ca Isus Cristos, el a revoluţionat conştiinţa umană, şi totuşi a lăsat urme aproape invizibile în documentele istorice ale epocii.

Pentru a desluşi acest mister şi a înţelege mai bine renaşterea literară care s-a manifestat în Anglia acelor vremuri, trebuie să examinăm conţinutul sufit — în cea mai mare parte trecut cu vederea — al pieselor lui Shakespeare. Aşa cum am discutat anterior, sufismul a fost principala sursă a rozei considerate simbol mistic.

Intriga din Imblânzirea scorpiei derivă din O mie şi una de nopţi. Titlul în arabă al acesteia din urmă, ALF LAYLA WA LAYLA, este o expresie codificată care înseamnă Mama Documentelor. Este o aluzie la tradiţia conform căreia sub labele Sfinxului egiptean, sau într-o dimensiune paralelă cu a noastră, există ascunsă o bibliotecă secretă, o „Sală a documentelor“ sau o arhivă a înţelepciunii antice, din perioada anterioară Potopului. Titlul O mie şi una de nopţi are deci menirea de a ne spune că secretele evoluţiei umane sunt codificate în noi înşine.

Firul narativ din Îmblânzirea scorpiei provine din Cel care doarme şi cel care vegheată, o poveste în care Harun al Raşid îl cufundă pe un tânăr credul într-un somn adânc, îl îmbracă în veşminte regale şi le spune servitorilor să-i trateze, când se va trezi, ca şi cum el ar fi adevăratul calif.

Prin urmare, avem de-a face cu relatarea unei stări alterate de conştiinţă, atât povestea, cât şi piesa conţinând descrieri ale modului în care poate fi atinsă o stare superioară a conştiinţei.

Intriga de suprafaţă din Imblânzirea scorpiei îl are în centru pe Christopher Sly. In tradiţia sufită, un om viclean este un iniţiat sau un membru al unei confrerii secrete. In primele pagini, Christopher Sly este descris ca un cerşetor, un alt termen codificat din sufism: sufitul este definit ca „un cerşetor la porţile iubirii“.

In prima parte a piesei, Sly spune: „Sly-ii nu-s pungaşi. Uitaţi-vă în Cronici. Noi am venit aici cu Richard Cuceritorul. “ Aceasta este o referire la influenţa sufită pe care cruciaţii au adus-o cu ei din Orient. Sly este de asemenea înfăţişat ca un beţivan. Aşa cum am menţionat anterior, beţia este un simbol frecvent întâlnit în sufism pentru o stare de conştiinţă vizionară.

Apoi Sly este trezit de un domn — altfel spus, este instruit de maestrul său spiritual în privinţa trezirii la stări de conştiinţă superioare.

Povestea care urmează, în care Petruchio o îmblânzeşte pe „scorpia“ Katharina, este la un anumit nivel o alegorie a Dumnezeului care îşi „trezeşte“ ucenicul. Petruchio foloseşte metode viclene pentru a o domoli pe Katharina. Ea reprezintă ceea ce în terminologie budistă este numit uneori „mintea de maimuţă“, acea parte a minţii niciodată liniştită şi tăcută, care turuie neîncetat şi astfel ne distrage de la realităţile spirituale. Petruchio încearcă s-o înveţe să renunţe la toate prejudecăţile şi la vechiul mod de a gândi. Katherina trebuie să înveţe să gândească invers, neconvenţional, cu susul în jos:

Eu o aştept aici (… )

Ii fac o curte nemaipomenită:

De-ncepe să mă-njure, îi voi spune

Că are glasul de privighetoare.

De s-o-ncrunta, îi spun că-i e privirea

Mai limpede ca roua, dimineaţa,

Când soarbe rouă.

De rămâne mută,

Şi nu mai scoate-o vorbă, am să-i laud

Aleasa elocinţă fermecată…

Aşa cum am văzut în capitolul 17, sufiţii susţin că originea confreriei lor este mai veche decât Mahomed, unii afirmând că la baza ei s-ar afla profetul Ilie sau „Cel Verde“. Spiritul mistic al Celui Verde se resimte deopotrivă în O mie şi una de nopţi şi In îmblânzirea scorpiei.

Există o relatare referitoare la Cel Verde, care sugerează într-un fel aceste trăsături. Martorul acestei bizare serii de evenimente şedea pe malurile râului Oxus, când a văzut pe cineva căzând în apă. Un derviş a venit în fugă încercând să-i ajute pe cel care se îneca, dar a fost şi el tras în valuri. Deodată, un bărbat într-o robă de un verde luminos, scânteietor, a apărut ca de nicăieri şi s-a aruncat şi el în râu. In acest moment, lucrurile au căpătat o turnură stranie. Când a reapărut la suprafaţă, omul în verde se transformase ca prin magie într-un buştean. Ceilalţi doi au izbutit să se agaţe de el şi să plutească astfel până la mal, unde au ieşit din apă nevătămaţi.

Martorul a fost însă mai interesat de ceea ce s-a întâmplat după aceea cu buşteanul şi l-a urmărit în vreme ce acesta plutea la vale, dus de curent. In cele din urmă, s-a izbit de mal şi s-a oprit. Ascuns după un tufiş, martorul a văzut cu uluire cum s-a transformat la loc în omul cu robă verde, care a ieşit pe mal răvăşit, dar cu hainele uscate într-o clipă.

Ieşind de după tufiş, cel care privise toată scena s-a simţit îndemnat să se arunce la pământ în faţa misteriosului personaj. „Tu trebuie să fii Cel Verde, învăţătorul Sfinţilor! Binecuvântează-mă, ca să fiu vrednic. “ Şi i-a fost teamă să-i atingă roba, fiindcă era suficient de aproape acum ca să vadă că era confecţionată dintr-un foc verde. „Ai văzut prea multe“, a replicat Cel Verde. „Trebuie să înţelegi că eu sunt din altă lume. Fără ştirea lor, îi apăr pe cei care au o misiune de îndeplinit. “

Omul şi-a ridicat ochii de la pământ, dar Cel Verde dispăruse deja, lăsând în urmă doar foşnetul vântului.

Un contemporan al lui Shakespeare, mai tânăr decât el, Robert Burton, scria în Anatomia melancoliei că „frăţia aceea înţeleaptă şi atoateştiutoare a Rozacrucii îşi numeşte conducătorul Ilie Aretifex, maestrul adept al lui Teofrast. “ Burton îl descrie apoi ca „reînnoitor al tuturor artelor şi ştiinţelor, reformator al lumii şi acum traitor (sublinierea autorului).

Am văzut deja că în tradiţia ezoterică se consideră că Ilie s-a reîncarnat în loan Botezătorul. Intoarcerea sa fusese profeţită nu doar în ultimele cuvinte ale Vechiului Testament, ci şi de profetul-iniţiat Joachim, care a influenţat profund viziunea rozacrucienilor despre istorie. Joachim spusese că Ilie va veni pentru a pregăti calea pentru cea de-a treia eră. Oare societăţile secrete din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea credeau că el s-a reîncarnat în vremea lor şi că îi proteja şi îi îndruma pe cei care aveau vreo misiune?

In capitolul 13 am trecut în revistă câteva poveşti deconcertante despre Ilie şi Elisei, succesorul lui. A venit acum vremea să remarcăm că, în cadrul istoriei secrete, aceste fragmente din Vechiul Testament nu descriu două persoane diferite. De fapt, Ilie este o fiinţă atât de evoluată, încât nu numai că se poate încarna, descarna şi reîncarna după dorinţă, ci poate de asemenea să desprindă fragmente din spiritul său, pe care le distribuie apoi altor persoane.

Aşa cum păsările dintr-un stol se mişcă la unison, mânate de acelaşi gând, în mod similar mai mulţi indivizi pot fi animaţi simultan de acelaşi spirit. Pândind în întuneric de dincolo de suprafaţa strălucitoare a Angliei elisabetane, vorbind prin intelectul unora precum Marlowe, Shakespeare, Bacon, Donne şi Cervantes, putem recunoaşte chipul aspru al Celui Verde, maestru spiritual al sufiţilor şi arhitectul epocii moderne.

Vom analiza scopul misiunii lui Ilie în cuprinsul ultimului capitol, dar deocamdată să ne amintim rolul pe care Arabia l-a jucat atât în dezvoltarea literaturii, cât şi a ştiinţelor. La curtea lui Harun al Raşid şi, mai târziu, în rândul populaţiilor arabe, ştiinţa a înregistrat progrese ample, îndeosebi în domeniul matematicii, al fizicii şi al astronomiei. Există o profundă conexiune mistică între popoarele arabe şi cel englez, deoarece Francis Bacon — personalitatea cel mai strâns asociată cu Shakespeare în literatura ocultă — a fost animat de extraordinarul spirit arab al cercetării ştiinţifice. Şi, aşa cum ne indică istoria filozofiei ştiinţelor, Bacon a fost cel care a inspirat marea revoluţie ştiinţifică prin intermediul căreia a fost modelată lumea modernă.

La fel ca universul interior, în mod similar a fost deschis şi iluminat cosmosul material. In vreme ce Shakespeare a conturat o lume diferită de cea anterioară, cu personajele ei tipice, o lume de indivizi pe deplin realizaţi, fremătând de pasiuni şi animaţi de idei, Bacon a revelat o lume caracterizată de diversitate, o lume a elementelor bine definite, de o varietate infinită.

Aceste lumi paralele au devenit una imaginea în oglindă a celeilalte. Universul interior şi cel exterior, care înainte fuseseră contopite într-un tot indistinct, deveniseră acum net separate.

Lumea lui Shakespeare este lumea valorilor umane, în care orice s-ar întâmpla, în joc se află fericirea şi viaţa omenească. Lumea lui Bacon este una din care valorile umane au fost eliminate.

Experienţa omenească este acel element paradoxal, misterios şi impredictibil pe care Shakespeare l-a dramatizat în opera lui. Bacon a învăţat omenirea să privească obiectele fizice, care constituie conţinutul experienţei, şi să remarce legile predictibile cărora ele li se supun. De asemenea, a conceput noi modalităţi de raţionament cu privire la conţinutul experienţei. Sfatul lui era acela de a renunţa la cât mai multe idei preconcepute şi de a acumula un volum cât mai mare de date, încercând să nu le încadrăm forţat în anumite tipare, ci să aşteptăm cu răbdare conturarea unor noi tipare, mai profunde şi mai ample. De aceea istoria filozofiei ştiinţelor este supranumită Părintele metodei inductive.

Pe scurt, Bacon a înţeles că, dacă putem observa obiectele cu o cât mai mare obiectivitate, se vor contura tipare mult diferite de cele ce structurează experienţa subiectivă. Iar această înţelegere a schimbat faţa planetei.

Your email is never published or shared.