site
	stats

Jonathan Black – Catolicismul ocult

IMG_20151221_154813

In anul 1517, papa a decis să reia vânzarea indulgenţelor pentru a putea plăti construcţia unei noi bazilici dedicate Sfântului Petru la Roma. Avea să fie cea mai frumoasă şi mai opulentă construcţie din lume. Martin Luther, învăţător în Wittenberg, şi-a expus argumentele împotriva acestui procedeu pe uşa bisericii din localitate, care funcţiona ca panou de informaţii pentru comunitate.

Când gestul lui i-a atras o bulă papală de excomunicare, Luther a ars documentul în faţa unei mulţimi admirative. „Aceasta este poziţia mea“, a declarat el. Europa Nordică, îndeosebi Germania, era animată de tulburări crescânde, de respingerea supunerii necondiţionate şi de o năzuinţă către libertatea spirituală. Eroul zilei, Luther, a scăpat de arderea pe rug, protejat fiind de un senior local, şi odată ce tot mai mulţi lideri germani i s-au alăturat în protestul său împotriva exceselor papalităţii, s-a născut protestantismul.

Unii l-au perceput pe Luther ca pe o reincarnare a lui Ilie, despre care Maleahi şi Ioachim profeţiseră că va reveni să vestească o nouă eră.

Luther cunoştea bine gândirea mistică şi învăţăturile lui Eckhart şi Tauler. Cel mai bun prieten şi colaborator literar al său era ocultistul Philip Melanchthon, nepot al renumitului cabalist Reuchlin. Melanchthon era un susţinător al astrologiei şi scrisese o biografie a lui Faust. Luther însuşi întreţinea o strânsă comunicare cu lumile spirituale, auzea voci care-i îndrumau şi, o dată, a aruncat cu o călimară într-un demon care-şi bătea joc de el.

Dar a fost el oare un iniţiat al societăţilor secrete? Există în acest sens indicii interesante. La un moment dat s-a referit la el însuşi ca la un „maestru trecut“, o expresie pe care ar putea-o folosi la adresa sa iniţiatul de un anumit nivel al unei societăţi francmasonice. Vorbea în termeni apreciativi despre alchimie, lăudând-o pentru „alegoria şi înţelesul ei secret“ şi recunoscând că deţinuse un rol în renaşterea omenirii. De asemenea, interesul unor comentatori a fost stârnit de faptul că Luther a adoptat ca simbol roza. Dar trandafirul său cu cinci petale, conţinând o cruce mică, nu este mistica roză roşie a rozacrucienilor, ţintuită pe marea cruce a materiei pentru a o transforma. Şi nu există motive pentru a presupune că Luther considera că roza sa are o semnificaţie ascunsă legată de fiziologia ocultă.

Deşi fusese unul dintre primii susţinători ai lui Luther, Paracelsus a fost dezamăgit atunci când acesta şi-a promulgat doctrina predestinării, care pentru magul elveţian nu era altceva decât vechiul elitism roman sub un alt nume. Mai mult decât atât, Paracelsus era un pacifist, iar Luther, deşi nu a fost direct responsabil pentru masacrarea catolicilor, survenită după accederea lui la putere, ar fi putut s-o împiedice. Ajuns la putere pe culmea unui val de entuziasm şi fervoare mistică, odată ce s-a văzut acolo a început să se teamă că acestea îi periclitează autoritatea şi tot ceea ce realizase până atunci. Morbid şi paranoic, nu părea dornic să oprească persecuţiile făcute în numele lui.

Rozacrucienii ar trebui priviţi ca fiind aripa de extremă stânga a Reformei, iar modul în care Biserica Luterană s-a aplecat asupra lor este evident în povestea lui Jakob Böhme.

Mysterium Magnum, un comentariu al Genezei semnat de Böhme, a deschis ameţitoare perspective privind semnificaţia ei secretă, cabalistică, şi a aprins imaginaţia populară în epoca protestantismului, mai cu seamă graţie influenţei exercitate asupra Paradisului pierdut al lui John Milton. Descrierile detaliate ale fiziologiei oculte a corpului uman constituie cea mai limpede dovadă a existenţei unei tradiţii occidentale independente a chakrelor înainte de influxul de învăţături orientale, survenit în secolul al XVIII-lea. Böhme face totodată o prezentare detaliată a corespondenţelor dintre corpurile cereşti pe de o parte şi plante şi minerale pe de alta, corespondenţă sugerată anterior mai schematizat de Agrippa şi Paracelsus.

Toate acestea sunt cu adevărat uluitoare dacă ne gândim că Jakob Böhme era aproape complet lipsit de educaţie. Din unele puncte de vedere, a fost anticipat de interpretarea pe care Fludd a oferit-o Bibliei, conform căreia creaţia a decurs sub forma unei serii de separări alchimice; nu există însă nici o dovadă că el ar fi citit lucrările acestuia.

Născut în anul 1575 într-o familie analfabetă, Jakob Böhme a devenit ucenic de cizmar. Intr-o zi, în atelier a venit un necunoscut, a cumpărat o pereche de ghete şi, când să plece, l-a strigat pe Jakob pe nume, cerându-i să-i urmeze în stradă. Tânărul s-a mirat că străinul îi ştie numele, dar a fost şi mai uimit când acesta l-a fixat cu o privire pătrunzătoare şi i-a spus: „Jakob, eşti încă mic, dar va veni vremea când vei fi mare şi lumea va fi mişcată de tine. Citeşte Sfintele Scripturi, în care vei găsi alinare şi învăţătură, căci va trebui să înduri multe nenorociri şi sărăcie şi vei fi persecutat. Dar dovedeşte-te curajos şi perseverează, fiindcă Dumnezeu te iubeşte. “ Apoi necunoscutul s-a întors şi a plecat, iar Jakob nu l-a mai văzut niciodată. Scurta întâlnire cu el l-a impresionat însă profund.

A devenit mult mai serios, într-un mod pe care unii l-au considerat deconcertant. Când meşterul l-a dat afară, a început să muncească din greu ca vânzător ambulant şi în cele din urmă şi-a deschis propria sa prăvălie.

Intr-o zi, şedea în bucătărie, când o rază de soare reflectată pe o bucată de metal l-a orbit. Pentru o vreme, totul în jurul lui a devenit neclar. Apoi, treptat, masa, mâinile lui, pereţii, toate au devenit transparente. Şi-a dat seama că, deşi în mod obişnuit considerăm că aerul este transparent, el e de fapt ceţos, fiindcă acum îl vedea devenind cu adevărat transparent, ca atunci când se înseninează, şi dintr-odată, noi lumi spirituale s-au deschis în faţa lui, în toate direcţiile. A văzut că întreg trupul lui era transparent şi a înţeles că se uita la sine însuşi în jos, că centrul conştiinţei sale ieşise în afara corpului şi că se putea mişca liber în lumile spirituale.

Astfel, Jakob Böhme a putut să străbată ierarhiile spirituale în viaţă fiind, aşa cum făcuseră Sfântul Pavel, Mahomed şi Dante înaintea lui.

Böhme nu avea un fizic impresionant, fiind scund şi cu fruntea joasă, dar ochii săi albaştri deosebiţi începuseră acum să strălucească, aprinşi de o luminozitate specială. Oamenii care îl întâlneau erau impresionaţi de capacitatea lui de a le întrevedea trecutul şi viitorul. Uneori putea vorbi în diferite limbi, din diverse regiuni ale lumii şi din perioade diferite.

Cea de-a doua iluminare a sa s-a produs atunci când se plimba pe câmp. Deodată, a simţit că poate experimenta direct misterul creaţiei. După aceea avea să scrie: „într-un sfert de oră, am văzut şi am ştiut mai multe decât dacă aş fi mers la universitate ani îndelungaţi. “ Ceea ce experimentase nu-i contrazicea convingerile luterane, bazate pe Biblie, ci le clarifica şi le limpezea, oferindu-i noi niveluri ale semnificaţiei.

Scrierile sale se remarcă însă prin descrierea acestor învăţături în termenii experienţei personale, nemijlocite. Böhme şi-a scris prima lucrare, Aurora, ca pe un aide-mémoire la una dintre experienţele sale mistice, dar când un nobil din regiune a văzut-o, a ordonat să i se facă mai multe copii. Una dintre acestea a ajuns în mâinile pastorului din Goelitz. Invidios poate pe cineva care cunoştea lumile spirituale mult mai bine decât el însuşi, pastorul a început să-i persecute pe autorul cizmar. L-a acuzat de erezie, ameninţându-l cu închisoarea şi în cele din urmă l-a alungat din oraş, spunându-i că altfel va fi ars pe rug.

La scurtă vreme după acest exil, Böhme şi-a chemat fiul, pe Tobias, la căpătâiul său, întrebându-l dacă el auzea muzica aceea minunată şi rugându-l să deschidă fereastra pentru ca toţi să poată auzi mai bine. După o vreme, a spus: „Deci acum mă duc în paradis“, a suspinat adânc şi a murit.

La întrebarea „Unde se duce spiritul după moarte? “ Böhme dăduse odinioară un răspuns ce amintea de Zen-ul teutonic al lui Eckhart: „Nu are nevoie să se ducă nicăieri. Spiritul are raiul şi iadul înlăuntrul lui. Raiul şi iadul sunt unul în celălalt şi sunt ca nimic unul pentru altul. “

Böhme şi pastorul din Goelitz se priviseră, de la un capăt la celălalt al satului, fară a se înţelege reciproc. Ei reprezentau două forme de conştiinţă complet diferite. In celălalt capăt al lumii, dezgustul şi intoleranţa care apar atunci când se întâlnesc două tipuri de conştiinţă total diferite s-au manifestat la o scară mult mai amplă şi mai tragică.

Drumul deschis de Cristofor Columb a fost urmat de oameni mai puţin idealişti. In anul 1519, Hernán Cortés naviga în golful Yucatan, stabilindu-şi pe coastă o bază pe care a numit-o Veracruz. El şi însoţitorii săi spanioli auziseră zvonuri despre comorile fabuloase ale aztecilor, dar tot au fost uimiţi când un trimis al conducătorului acestora, Montezuma, a sosit la bază aducând daruri. Printre acestea se aflau o imagine a Soarelui mare cât roata de căruţă şi reprezentări din argint, chiar mai mari, ale Lunii, un coif plin până la buză de granule din aur şi o cunună din penele păsării „quetzal“.

Trimisul a explicat că acestea erau darurile pe care stăpânul său, Montezuma, i le oferea marelui zeu Quetzal Coatl ; zeul, a continuat trimisul, părăsise Pământul cu mult timp înainte şi acum sălăşluia în Lună.

Conchistadorii şi-au dat seama că Hernán Cortés, având pielea albă, barbă şi coiful pe cap, semăna probabil cu reprezentările profetice ale lui Quetzal Coatí. Printr-o coincidenţă, după părerea lor, ei sosiseră exact atunci când profeţiseră astrologii azteci că se va întoarce zeul Quetzal Coatí.

Unele dintre aceste splendide şi delicate obiecte aztece aveau să fie trimise în Europa, unde le-a văzut mai târziu Albrecht Dürer. Ingeniozitatea şi delicateţea cu care erau lucrate, a declarat el, i-au făcut inima să cânte. Dar însoţitorii lui Cortés aveau alte gânduri, mai puţin elevate. Când au ajuns în capitala aztecă, Tenochtitlan (astăzi Mexico City), au constatat că oraşul se află în mijlocul unui lac întins, accesibil doar prin intermediul unor poduri înguste, artificiale, ce puteau fi apărate cu uşurinţă. Dar Montezuma le-a ieşit în întâmpinare, s-a înclinat în faţa lui Cortés şi i-a invitat să intre în oraş. Cortés plănuise să-i răpească pe conducătorul aztec, să ia recompensa cerută şi să fugă cu ea, dar când oamenii săi au zărit aurul aflat în palat, n-au mai avut răbdare şi l-au ucis pe Montezuma. Din cauza acestei stupidităţi, nu au mai putut fugi decât după o îndelungată luptă. Acesta a fost începutul unuia dintre cele mai sângeroase episoade din istorie.

Conchistadorii auziseră vorbindu-se despre o sursă secretă de aur şi despre un rege aurit, El Dorado, care în fiecare dimineaţă se îmbăia în aur lichid. Walter Raleigh, care a căutat şi el oraşul acestui rege fabulos, scria despre „imperialul El Dorado, acoperit cu aur“.

Rivalul lui Cortés, Francisco Pizarro, a navigat spre Peru, cu gândul să jefuiască o ţară întreagă, cu zeci de mii de locuitori, bazându-se pe o armată de numai două sute de oameni.

Aidoma lui Cortés, l-a răpit pe rege, după ce s-a oferit să-l întâlnească neînarmat. Drept răscumpărare, a cerut o încăpere plină până la tavan cu aur. Vreme de patru săptămâni, localnicii au adus platouri, cupe şi alte obiecte fin lucrate, dar când încăperea era aproape plină, spaniolii au pretins că înţelegerea fusese alta: s-o umple cu lingouri de aur. Şi au început să topească artefactele, pentru a face mai mult loc.

In cele din urmă, la fel ca în cazul lui Cortés, oamenii lui Pizarro au devenit nerăbdători şi l-au ucis pe rege. Ostilităţile au izbucnit. Când mica armată a spaniolilor a pătruns în capitală, a găsit palate cu zidurile din aur, mobilier din aur, platoşe, statui de zei şi animale din aur. Era chiar şi o grădină artificială, în care copacii, florile şi animalele erau confecţionate din aur, plus un câmp de nouăzeci pe o sută optzeci de metri în care fiecare fir de porumb era din argint, având ştiuleţii din aur.

Se estimează că o sută de mii de azteci au fost ucişi în bătălia pentru Tenochtitlan, în vreme ce de partea conchistadorilor au pierit doar câţiva oameni. S-a aproximat de asemenea că, în cursul cuceririi spaniole, au murit circa două milioane de localnici.

Băştinaşii nu aveau să fie însă întotdeauna la fel de uşor de măcelărit. După o vreme, au adoptat şi ei mentalitatea mincinoasă a europenilor şi astfel conchistadorii au început să înregistreze pierderi mai serioase.

Spaniolii nu au izbutit să găsească nici El Dorado, nici mine sau alte surse ale aurului aflat din abundenţă în şi în jurul capitalelor, însă aurul provenit din America de Sud a fost suficient pentru a finanţa Contrareforma. Alimentată de Spania şi pusă în aplicare în mare măsură de Inchiziţia spaniolă, Contrareforma a instituit obligativitatea participării la slujba religioasă. In serviciul ei lucrau însă deopotrivă forţe oculte şi confrerii iniţiatice.

Cea mai vastă bibliotecă de literatură ocultă se află la Vatican. Biserica nu a crezut niciodată că ştiinţele oculte nu funcţionează, ci doar a vrut să deţină controlul exclusiv asupra lor. Sociologii au considerat că puterea pe care religia o exercită asupra oamenilor are la bază capacitatea ei de a explica dimensiunile necunoscute, misterioase, ale vieţii şi a ţine astfel temerile la distanţă. Religia trebuia să pară capabilă să stăpânească forţele întunecate ale spiritelor, care uneori pătrund în lumea materială.

In nordul Europei, mulţi porniseră în căutări spirituale în afara catolicismului roman. Spania era galvanizată de un misticism deopotrivă întunecat şi periculos, care opera însă în cadrul Bisericii.

Tereza s-a născut la Avila, lângă Madrid, în anul 1515, probabil într-o familie de evrei convertiţi, şi a fugit de acasă pentru a intra într-o mănăstire de călugăriţe. Acolo, bolnavă fiind, îşi pierdea conştiinţa de zi cu zi şi intra într-o stare mistică. Fiindcă acest lucru se repeta, Tereza s-a folosit de manualele misticilor medievali şi de textele lui Ramón Lull pentru a învăţa cum să abordeze experienţa mistică prin care trecea.

Extazul mistic al Terezei, survenit la întâlnirea cu un serafim, a fost imortalizat de Bernini, marele artist iniţiat al Contrareformei. „Nu era înalt, ci scund şi minunat de frumos. In mâinile lui se afla o suliţă lungă, de aur, şi în vârful ei părea a arde un mic foc [… ] şi a înfipt-o de mai multe ori în inima mea [… ] a scos spada, lăsându-mă înflăcărată de dragostea miraculoasă a lui Dumnezeu [… ] atât de aţâţător de dulce este această cea mai mare durere. “ Din text se degajă impresia explicită a unui extaz sexual, impresie ce invită la o comparaţie cu practicile sexuale magice ale societăţilor mistice din perioada respectivă. Aceste practici constituie unele dintre cele mai strict păzite secrete ale tradiţiei ezoterice şi le vom examina în capitolul 25.

Jurnalul spiritual al Terezei aminteşte şi de o ascensiune a spiritului ce face trimitere la relatările cabaliste privind arborele sefirotic. De asemenea, sunt descrise experienţe extracorporale şi organele de viziune spirituală ale sufletului, chakrele, pe care ea le numeşte „ochii sufletului“. Dar cu toate că scrierile ei ar putea avea la bază cunoaşterea Cabalei, frapantă este relatarea unei experienţe personale nemijlocite şi o înţelegere a modului de funcţionare a lumii spiritelor rar întâlnită în afara Indiei. Nu există în scrierile ei nici un element neautentic sau vreun artificiu literar.

Stările spirituale extreme ale Sfintei Tereza induceau uneori fenomene supranaturale, printre care şi frecvente levitaţii. Acestea au fost observate de numeroşi martori, călugăriţele depunând eforturi pentru a o împiedica să se ridice.

Ar fi o greşeală să presupunem că experienţa levitaţiei este în mod necesar una binecuvântată. Tereza spunea că este „suspendată între cer şi pământ, fară a primi alinare nici de la unul, nici de la celălalt“. Există aici un anumit sentiment de singurătate, de ariditate spirituală, care fusese prezis de Eckhart şi care avea să primească cea mai rafinată şi mai definitorie exprimare prin elevul Terezei, Sfântul loan al Crucii.

Fiindcă trăim într-o epocă în care experienţele spirituale sunt rare, există pericolul de a percepe relatările Sfintei Tereza sau ale lui loan al Crucii ca pe nişte simple alegorii, ca pe o prezentare idealizată a unor simţiri subtile sau chiar ca pe o descriere a unor banale schimbări de dispoziţie exprimate în termeni visători. Dar Noaptea întunecată a Sufletului, pe care loan al Crucii a consemnat-o în scris după o perioadă petrecută în închisoare, în izolare, nu redă dispoziţii sufleteşti anormale, ci o stare de conştiinţă alterată, o alterare a facultăţilor mentale atinsă prin ingerarea de substanţe halucinogene.

Spaniolii se aruncau în braţele morţii. Lucrările misticilor, scriitorilor şi artiştilor spanioli sugerează că ei păstrau în minte imanenţa morţii nu într-un mod teoretic, ci într-unul intens existenţial. O vedeau croindu-şi drum în jurul lor şi prin ei, fiind gata să se ia la trântă cu ea. Riscau să fie înfrânţi, pentru a-i smulge dintre falei ceea ce este mai preţios în viaţă. Acest spirit spaniol şi-a găsit o expresie electrizantă în Noaptea întunecată a Sufletului, scrisă de Sfântul loan al Crucii. Am vorbit anterior despre moartea mistică, acel stadiu al procesului de iniţiere prin care trebuie să treacă orice aspirant. După primele manifestări liniştitoare şi iluminatoare ale spiritului, candidatul este azvârlit într-o stare de profundă suferinţă. Nu se îndoieşte că urmează să moară, dar mai mult, este sigur că Dumnezeu l-a părăsit şi că întregul univers îl consideră abject. De fapt, nici nu mai vrea nimic altceva decât semiexistenţa obscură care îi este prezentată.

Dacă Ioan descrie această experienţă în termeni pe care astăzi îi recunoaştem cu uşurinţă, motivul este, în parte, acela că el a contribuit la conturarea limbajului folosit de noi pentru a descrie începutul călătoriei pe care spiritul o face în purgatoriu – sfera Lunii. In relatarea lui loan există un nivel de semnificaţie profetică. El anticipa o epocă istorică în care omenirea încarnată, în ansamblul său, va trebui, să treacă prin propria sa Noapte întunecată a Sufletului.

Dar cea mai ilustrativă formă de ocultism în ceea ce avea să fie numit Contrareformă a fost reprezentată, probabil, de iezuiţi.

Ignatius de Loyola a fost soldat de meserie, dar când piciorul drept i-a fost strivit în cursul unui asediu la Pamplona, a fost exclus din armata spaniolă. In perioada de convalescenţă, în vreme ce citea o carte despre vieţile sfinţilor, şi-a dat seama care este vocaţia lui religioasă. Aşa se face că în anul 1534, studiind la Paris, a strâns în jurul lui câţiva colegi studenţi, formând o confrerie a celor ce aveau să devină cei mai disciplinaţi soldaţi ai Bisericii.

In anul 1540, papa a recunoscut ordinul intitulat Societatea lui Isus. Iezuiţii urmau – a fi elita intelectuală a Bisericii, spionajul ei militar, devotaţi ei până la moarte, vânând ereziile şi accesul nepermis în lumile spirituale. Ei au devenit totodată misionarii papei, instituind un sistem riguros de educaţie menit să-i orienteze pe cei tineri spre Roma şi să le insufle supunerea faţă de ea. De asemenea, au înregistrat succese remarcabile ca misionari în America de Sud şi Centrală, dar şi în India.

Ignatius de Loyola a conceput tehnici şi metode de atingere a stărilor de conştiinţă alterată, care includeau exerciţii de respiraţie, privarea de somn, meditaţia asupra unui craniu, antrenamentul pentru visarea lucidă şi pentru o imaginaţie activă. Aceasta din urmă presupunea construirea unei imagini mentale elaborate, senzitive, pe care un spirit neîntrupat s-o poată locui, un proces numit de rozacrucieni „construirea unei colibe lângă palatul înţelepciunii“.

Exerciţiile lui Loyola prezintă însă o caracteristică aparte subtilă, dar importantă. In vreme ce tehnicile rozacruciene erau menite să faciliteze o colaborare pe baza liberei gândiri şi a liberei voinţe cu fiinţe din ierarhiile superioare, exerciţiile spirituale concepute de Ignatius de Loyola aveau rolul de a amorţi voinţa şi de a induce o stare de supunere necondiţionată, aidoma celei a unui soldat. „Ia, Doamne, primeşte toate amintirile mele, toată înţelegerea şi toată voinţa mea, tot ce am. “

In Occident, librăriile ezoterice sunt dominate de literatura ezoterică hindusă, budistă şi a altor culturi orientale, dar “Exerciţiile spirituale ale lui Ignatius de Loyola constituie cea mai populară şi mai des publicată culegere de tehnici ezoterice din tradiţia vestică. In anul 1985 a fost publicată anonim o carte intitulată Meditaţii despre tarot, care a stârnit agitaţie în cercurile ezoterice, deoarece demonstra într-o modalitate erudită că tarotul şi cărţile sale sugerează existenţa unui set de convingeri din ermetism, Cabală, filozofiile orientale şi creştinismul catolic. Această carte este o veritabilă comoară de înţelepciune şi tradiţii ezoterice.

Mai târziu s-a aflat că autorul ei este Valentine Tomberg, care fusese iniţiat de Rudolf Steiner, dar a renunţat la antropozofia acestuia, convertindu-se la catolicism. Scopul fundamental urmărit de Meditaţii despe tarot— acela de a-i întoarce pe cei interesaţi de ezoterism înapoi în cadrul Bisericii — a devenit evident odată ce s-a aflat acest lucru. Să fi fost implicată şi o anume lipsă de onestitate intelectuală? La fel ca Loyola înaintea lui, Tomberg urmărea să se asigure că Roma nu rămâne complet lipsită de iniţiativă în privinţa chestiunilor ezoterice.

Am trecut în revistă până acum viaţa unor persoane ce acţionau în Europa de Nord, mai mult sau mai puţin în izolare: Eckhart, Paracelsus, Dee, Bohme. Avem însă dovezi privind existenţa unei reţele, a unei societăţi secrete de tipul celei a rozacrucienilor? Dispunem de indicii documentare care să susţină zvonurile referitoare la anumite confrerii secrete?

In anul 1596, un bărbat pe nume Beaumont a fost condamnat pentru practici magice de un tribunal din Angouleme, în Franţa. Aşa cum nota renumitul istoric francez de Thou, Beaumont mărturisise că „întreţinuse legături cu spiritele aeriene şi cereşti, că şcolile şi profesorii nobilei sale arte fuseseră des în toate regiunile lumii şi încă mai erau aşa în Spania, la Toledo, Cordoba, Grenada şi în alte locuri, că înainte vreme fuseseră bine cunoscute în Germania, dar cele mai multe dăduseră greş de când Luther sădise seminţele ereziei sale şi începuse să atragă atâţia adepţi; că în Franţa şi în Anglia era încă păstrată în secret, ca pe o tradiţie, în familiile anumitor domni; dar că numai iniţiaţii erau admişi la riturile sacre, fiind excluşi profanii“.

Apoi, la nici treizeci de ani după acest moment, au apărut o serie de broşuri care, pretindeau ele, prezintă informaţii din interior. Publicate anonim la Kessel, în Germania, între anii 1614 şi 1616, prima era intitulată Fama Fraternitatis (sau Zvonul Frăţiei) şi chema la o revoluţie spirituală.

A doua, Confesio Fraternitatis, relata povestea lui CRC (Christian Rosenkreuz), fondatorul confreriei, prezenta regulile pe care el le instituise şi menţiona că mormântul lui fusese descoperit în anul 1604.

Sub un altar fusese găsită o uşă ce ducea spre o criptă. Pe uşă se afla următoarea inscripţie: După o sută douăzeci de ani voi fi deschisă. Dedesubt era un mausoleu cu şapte laturi, fiecare înaltă de doi metri şi jumătate, cu un soare artificial suspendat în mijloc, deasupra unei mese rotunde. Sub masă se afla trupul neputrezit al lui CRC, înconjurat de cărţi, printre care Biblia şi un text de Paracelsus. Cadavrul ţinea în mână un manuscris rulat, pe care se putea citi: „Din Dumnezeu suntem născuţi, murim în Isus şi vom renaşte prin Sfântul Duh. “

Un detectiv literar perspicace ar observa că pe pagina de titlu a primului fascicul al celei de-a doua broşuri era imprimată inconfundabilă emblemă folosită de dr. Dee pentru conştiinţa evoluată, Monas Hieroglyphica. 

Cea de-a treia broşură, Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz era o relatare alegorică a iniţierii, un mariaj chimic magico-sexual în tradiţia Hypnerotomachiei.

Publicaţiile au stârnit senzaţie în Europa. Cine erau aceşti fraţi rozacrucieni şi cine era autorul broşurilor?

Treptat, a ieşit la iveală că acesta din urmă era un tânăr pastor luteran pe nume Johannes Valentinus Andreae. Mentorul său spiritual fusese celebrul mistic Jean Arndt, discipolul lui Johannes Tauler, la rândul lui discipol al lui Meister Eckhart.

Toţi cei care cunosc ideile istoriei ezoterice încearcă un sentiment de frustrare ca urmare a volumului redus de dovezi în sprijinul lor. Aproape prin definiţie, funcţionarea societăţilor secrete lasă urme firave. Dacă au succes, în exterior nu răsuflă aproape nimic. Şi totuşi, ideile sunt cu adevărat grandioase: societăţile secrete sunt reprezentantele unei filozofii antice şi universale, o filozofie coerentă, consistentă, care explică existenţa universului mai limpede decât oricare alta, majoritatea personalităţilor din istoria lumii, dacă nu toate, călăuzindu-se după ea.

Gândindu-ne la dihotomia implicată, nu putem să nu ne întrebăm dacă este într-adevăr posibil ca aceste societăţi să se constituie într-o coaliţie secretă a celor mai impresionante minţi — sau este vorba doar de o fantezie a câtorva indivizi izolaţi, marginali şi obscuri?

Am ajuns în periplul nostru la un punct adecvat pentru a căuta răspunsul la această întrebare, fiindcă în ultimele pagini am urmărit două tradiţii strâns apropiate: tradiţia în mare parte exoterică a marilor mistici, transmisă de la o generaţie la alta, şi cea în general ezoterică, reprezentată de o serie de magicieni şi ocultişti, forţa motoare a Reformei şi totodată un şir de iniţiaţi care fac legătura dintre Eckhart, Tauler şi Arndt cu reţeaua de magi ce-i include pe Rosenkreuz, Paracelsus şi Dee.

Am văzut cum, în anul 1614, aceste două tradiţii s-au împletit pentru totdeauna, în persoana lui Johannes Valentinus Andreae.

Braţul ascuns al societăţilor secrete nu se arată des şi, aşa cum am văzut în cazul dizgraţiei în care a căzut dr. Dee, atunci când o face, se pune pe sine în pericol. Işi schimbă propria natură, riscând să-şi piardă puterea îndată ce apare la lumina zilei.

După ce Fama Fraternitatis a fost publicată, în anii care au urmat, rozacrucienii au ieşit din umbră în focuri de tunuri şi muschete şi au dus o luptă sângeroasă şi fără sorţi de izbândă împotriva iezuiţilor, pentru spiritul Europei. In istoria convenţională, care s-a arătat sceptică faţă de manifestele rozacruciene şi le-a considerat doar o fantezie, publicarea lor a marcat începutul fenomenului rozacrucian. In istoria secretă însă, manifestele au pecetluit sfârşitul adevăraţilor rozacrucieni… sau cel puţin începutul sfârşitului.

Publicarea lor în primele decenii ale secolului al XVII-lea a marcat totodată fondarea unei alte societăţi secrete, care avea să domine afacerile mondiale până în prezent. Titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, instituit de Carol cel Mare în anul 800, era fundamentat pe idealul unui lider mondial care, având binecuvântarea papei, să menţină creştinătatea unită şi să apere dreapta credinţă. Acest ideal îşi pierduse deja din strălucire la începutul secolului al XVII-lea. Nici un împărat cu acest titlu nu mai fusese încoronat între anii 1530 şi 1576, când tronul a fost preluat de Rudolf al ll-lea şi multe dintre micile regate şi principate de pe teritoriul german deveniseră protestante, fapt care contrazicea, fireşte, ideea unei Europe unite sub conducerea unui împărat roman.

După moartea lui Rudolf, împăratul tolerant, inteligent şi orientat spre ocultism pe care dr. Dee nu izbutise să-l impresioneze, luptele pentru succesiune au atras confreria rozacruciană într-un complot. Dacă Frederick al V-lea, rozacrucian şi principe renan, ar fi preluat tronul Boemiei, Europa risca să devină preponderent protestantă.

Rozacrucienii se apropiaseră de regele Iacob I al Angliei. Michael Maier, ale cărui lucrări alchimice sunt printre cele mai explicite publicate vreodată, i-a trimis o carte poştală rozacruciană. In anul 1617, Robert Fludd îi dedicase lui Iacob lucrarea sa de cosmologie ezoterică Utriusque cosmi historia, salutându-l cu un epitet considerat sacru de Hermes Trismegistus. In anul 1612, fiica lui Iacob, Elizabeth, s-a căsătorit cu Frederick. Pentru a celebra ziua nunţii, la curte a avut loc o reprezentaţie specială cu piesa Furtuna de Shakespeare, în care fusese recent introdusă scena măştilor. Cu o mică licenţă poetică, am putea spune că dr. Dee era prezent şi el acolo, în spirit.

Planul urmărea ca în anul 1619, când Frederick avea să plece de la Heidelberg la Praga pentru a fi încoronat, Iacob să intervină pentru a-şi apăra tânărul ginere şi pe mireasa acestuia de atacurile catolicilor.

Dar Iacob nu a făcut nimic când forţele lui Frederick au fost înfrânte în bătălia de la Muntele Alb. Frederick şi Elizabeth s-au văzut nevoiţi să fugă din Praga şi, fiindcă domniseră ridicol de puţin, au rămas cunoscuţi în istorie ca Regele şi Regina de Iarnă.

Războiul de Treizeci de Ani a fost declanşat de Ferdinand, din dinastia catolică Habsburg, a cărei avangardă intelectuală era reprezentată de iezuiţi. Habsburgii urmăreau restaurarea supremaţiei catolice în Europa. In acest răstimp, cinci din şase sate şi oraşe germane au fost distruse, populaţia fiind redusă de la circa nouă la patru milioane de locuitori. Visul rozacrucian fusese distrus într-o cavalcadă de bigotism, torturi şi măceluri. Europa Centrală era pustiită.

Dar victoria Bisericii a fost una â la Pirus. Dacă se considera cu adevărat pe sine însăşi într-un război cu societăţile secrete, luptând împotriva magiei negre, probabil că Biserica făcea greşeala de a crede în propria ei propagandă.

Fiindcă adevăratul duşman era cel mai vechi inamic al ei, în haine noi.