site
	stats

Jokob Bohme – Marea taina cereasca si divina

img_20160920_105657

Intrucât, pretutindeni în aceste pagini, scriu despre lucruri cereşti şi divine, care sunt străine de natura pervertită a omului, cititorul ar putea, fără îndoială, să se arate uimit şi revoltat de simplitatea autorului; pentru că instinctul pătruns de stricăciune nu se mai uită decât la lucrurile înalte, întocmai ca femeia scăpătată, dar fudulă, care, în fierbinţeala ei, umblă mereu după bărbaţi frumoşi pentru a preacurvi cu ei. Aşa e şi natura pervertită şi trufaşă a omului; nu se mai uită decât la strălucirea care amăgeşte în această lume, crezând că Dumnezeu a uitat de cel pierdut şi l-a părăsit, şi că Duhul Sfânt priveşte numai la ceea ce e deasupra lumii, la trufia şi spoiala ei, la prefăcătoria şi iscusinţele ei.

Dar să ne întoarcem o clipă la trecut, unde vom găsi temeiul. Cine a fost Abel? Un biet păstor. Cine au fost Enoch şi Noe? Oameni simpli. Dar Abraham, Isaac şi Iacob? Păstori de vite. Cine a fost Moise, bărbatul iubit de Dumnezeu? Păstor de vite. Cine era David când vocea Domnului l-a chemat? Cine au fost profeţii mari şi mici? Păstori, oameni simpli şi umili, zdrenţăroşi şi cu picioarele goale; lumea îi credea nebuni. Şi chiar dacă făceau minuni şi citeau în semne, lumea nu îi lua în seamă şi privea pe deasupra lor, încât Duhul Sfânt a trebuit să fie scăunaş la picioarele ei, lăsând pe diavol să se împăuneze cum de multă vreme jinduia să fie, rege peste toată lumea.

Şi cum a venit în această lume Domnul nostru Iisus Cristos? Sărac lipit, de n-avea pe ce să-şi pună capul (Matei, 8, 20).

Cine au fost apostolii Lui? Pescari săraci, dispreţuiţi şi neînvăţaţi. Cine credea în predicile lor? Mulţimile sărace care şi-au dat sângele pentru Cristos. Stăpânii şi cărturarii strigau: Răstigniţi-l, răstigniţi-l! (Luca, 23,21)

Cine a stat neclintit alături de Biserica lui Cristos? Mulţimea sărmană care şi-a dat sângele întru Cristos. Cine a falsificat dreapta şi curata învăţătură creştină, şi pretutindeni a batjocorit-o? Invăţaţii, papii, cardinalii, episcopii şi temuta lor tagmă. Pentru ce i-a urmat lumea şi le-a dat ascultare? Pentru că au ştiut să-şi facă faimă şi să strălucească în faţa lumii! O astfel de târfă închipuită şi fudulă este natura umană decăzută.

Cine a izgonit lăcomia papei, idolatria, finanţele şi înşelăciunea din biserica germană? Un biet călugăr dispreţuit (Luther) . Prin ce putere sau tărie? Prin puterea lui Dumnezeu Tatăl şi prin tăria Sfântului Duh.

Ce a mai rămas ascuns? Dreapta învăţătură a lui Cristos? Nu.

Ci filozofia şi temeiul adânc, dumnezeiesc, bucuria cerească, revelarea creaţiei îngerilor, a căderii îngrozitoare a diavolului din care izvorăşte răul, crearea acestei lumi, adâncul temei şi mister al omului şi al tuturor făpturilor din această lume, Judecata de Apoi şi Schimbarea la Faţă a acestei lumi, taina învierii morţilor şi a vieţii, veşnice.

Aceasta se va face în adânc, în mare simplitate. De ce în adânc, şi nu la înălţime, în artă? Pentru ca nimeni să nu se laude, ori să-şi facă fală precum că el a făcut-o, şi pentru ca trufia diavolească să fie descoperită şi nimicită.

Şi de ce o face Dumnezeu? Din marea Lui dragoste şi milostenie pentru toate neamurile lumii, şi pentru a arăta că a venit timpul să se regăsească ceea ce s-a pierdut, adică omul să vadă, în sfârşit, perfecţiunea şi să se bucure de ea, în curata, luminoasa şi adânca cunoaştere a lui Dumnezeu.

De aceea va răsări mai întâi Aurora sau roşeaţa dimineţii, se vor ivi zorile şi se va alege şi recunoaşte ziua. Cel ce vrea să doarmă, să doarmă în veci, cel ce se trezeşte şi-şi împodobeşte lampa, să se trezească în veci. Iată, mirele vine: cel ce s-a trezit şi s-a gătit, să meargă la veşnica nuntă cerească; iar cel ce doarme la venirea mirelui, să doarmă la nesfârşit, în temniţa întunecoasă a groazei.

De aceea aş vrea din toată inima să-l previn pe cititor să citească această carte cu toată hărnicia şi răbdarea, şi să nu se lase înfuriat de naivitatea autorului; căci Dumnezeu nu se uită la cei de sus, pentru că singur El este sus, ci se uită cum să-i ajute pe cei de jos. Dacă te vei apropia mai mult de spiritul şi cugetul autorului, nu va mai fi nevoie de nicio sforţare, căci se va face lumină, şi creşte, iar sufletul tău se va bucura în ea, se va înveseli şi va birui.

Ia aminte!

Dragostea încântătoare, care este al cincilea spirit originar in puterea divină, este izvorul ascuns pe care fiinţa trupească nu-l poate pricepe şi nici cuprinde. Numai când se înalţă în trup, acesta biruie în el şi se naşte dulce şi iubitor; căci el nu aparţine zidiri trupului, ci răsare în el ca o floare din pământ.

Acest spirit originar izvorăşte la început din calitatea cea dulce a apei.

Inţelege acest lucru aşa cum trebuie; ia seama mai îndeaproape. Mai întâi e calitatea aspră, apoi cea dulce, apoi cea amară; cea dulce este la mijloc, între cea aspră şi cea amară. Intotdeauna, cea aspra întăreşte, răceşte şi întunecă; cea amară smulge, împinge, se înfurie şi desparte. Aceste două calităţi se freacă şi se împing una pe alta cu atâta putere şi se agită atât de tare, încât dau naştere căldurii; aceasta e în ambele calităţi întunecoasă, cum e căldura într-o piatră.

Dacă iei o piatră sau altceva tare şi freci pe lemn, amândouă lucrurile se încălzesc. Dar această căldură este întunecoasă, n-are în ea lumină; aşa e şi în puterea divină. Calităţile aspră şi amară fără apa dulce se freacă şi se împing între ele atât de tare, încât ia naştere căldura întunecoasă, şi ele se aprind.

Aceasta constituie mânia lui Dumnezeu, izvorul şi originea focului iadului, cum se arată la lucifer. Acesta s-a răzvrătit, apoi s-a strâns, s-a contractat atât de tare împreună cu cetele lui diavoleşti, încât izvorul de apă dulce din el, în care s-aprinde lumina şi se înalţă dragostea, a secat.

De aceea el s-a schimbat pe veci intr-un izvor acru, iute, amar, fierbinte şi puturos; căci pe dată ce calitatea dulce a secat, s-a făcut în locul ei beznă, putoare înăcrită, o vale a plângerii, ura sălaş al stricăciunii şi al pierzaniei.

Iar acum, mai departe în adânc.

Aşadar, cum am spus, când calităţile aspră şi amară se freacă tare între ele, ia naştere căldura chiar înlăuntrul calităţii dulci, care se află la mijloc între primele două, având în centrul ei izvorul de apă dulce.

Din căldura care se naşte aici, se aprinde lumina, care este începutul vieţii; căci calitatea aspră şi cea amară sunt începutul şi pricina căldurii şi apoi a luminii. Astfel devine apa dulce lumină strălucitoare, asemenea cerului albastru luminos.

Şi aceeaşi apa limpede de izvor aprinde calităţile aspră şi amară, iar căldura care se naşte din aceste calităţi în apa dulce se ridică de aici tot prin calităţile amintite, în care lumina devine mai întâi strălucitoare şi uscată, apoi mobilă şi triumfătoare.

Şi dacă atunci lumina se ridică din apa dulce în căldura din cele două calităţi, aspră şi amară, acestea gustă apa limpede şi dulce, apoi calitatea amară îi prinde gustul şi în apa dulce rămâne lumina, dar numai în culoarea albastrului ceresc.

Atunci vibrează calitatea amară şi alungă tăria în cea aspră; aici, lumina se usucă şi străluceşte tare, mult mai tare decât cea a soarelui. In această destindere, calitatea aspră devine blândă, luminoasă, fluidă şi gingaşă, şi îşi capătă viaţa a cărei origine descinde din căldura din apa dulce: iar aceasta este adevărata fântână a dragostei.

Observă sensul adânc.

Cum să nu fie aici bucurie şi dragoste, când în mijlocul morţii se naşte viaţa şi în mijlocul întunericului lumina? Tu zici: cum se poate asta?

Da, dacă sufletul meu ar sălăşlui în inima ta, ar izvorî şi ar creşte în ea, el ţi-ar cuprinde trupul şi l-ar percepe; dar aşa nu pot ajunge în cugetul tău şi tu nu vei pătrunde sau înţelege; doar dacă Duhul Sfanţ îţi va aprinde sufletul şi lumina lui va străluci în inima ta. Atunci se va naşte această lumină înlăuntrul tău ca în Dumnezeu, înălţându-se din calitatea ta aspră şi din cea amară, în apa ta dulce, şi biruind ca în Dumnezeu. De-abia atunci vei înţelege cartea mea; mai devreme nu.

Ia aminte!

Când lumina se naşte în calitatea amară, vreau să spun când izvorul cel amar şi uscat prinde apa dulce şi soarbe din ea, spiritul amar devine viu în cel aspru şi este ca un spirit însărcinat ce-şi poartă rodul care e însăşi viaţa şi pe care trebuie s-o nască neîntrerupt. Pentru că apa dulce în care lumina urcă mereu în calitatea aspră şi calitatea amară care triumfă necontenit acolo înlăuntrul ei, fac ca totul să nu fie decât râs, bucurie curată şi dragoste pură. Căci calitatea aspră iubeşte în primul rând apa dulce, pentru că în apa dulce se naşte spiritul luminii care soarbe calitatea aspră, tare şi rece, o luminează şi o încălzeşte; pentru că în apă, în căldură şi lumină stă viaţa.

Calitatea aspră o iubeşte, în al doilea rând, pe cea amară, pentru că aceasta biruie în apa dulce, adică în apă, căldură şi lumină, triumfând în cea aspră şi făcând-o mişcătoare astfel ca şi ea, cea aspră, sa biruie acolo.

In al treilea rând, calitatea aspră iubeşte căldura, pentru ca in căldură se naşte lumina prin care calitatea aspră e luminată şi încălzita. La rândul ei, calitatea dulce o îndrăgeşte şi ea pe cea aspra, mai întâi fiindcă aceasta o usucă pentru a nu ajunge fluidă ca elementul apă, şi pentru ca lumina din calitatea aspră, care se naşte pentru ea, să devină strălucitoare şi uscată. Pe lângă aceasta, calitatea aspra este o cauză a căldurii care se naşte în apa dulce, pentru ca aici să răsară lumina, şi apa dulce să apară în toată limpezimea ei.

In al doilea rând, calitatea dulce iubeşte şi pe cea amară, pentru câ este o cauză a căldurii şi pentru că spiritul amar triumfă în apa dulce, în căldură şi lumină, făcând calitatea dulce mişcătoare şi vioaie.

In al treilea rând, calitatea dulce iubeşte căldura atât de mult, încât cu nimic nu-i găsesc comparaţie, ia ca pildă, ce e drept mult prea vagă, doi tineri de viţă aleasă; dacă ei s-ar iubi cu toată ardoarea, s-ar apropia de acest foc. De s-ar preface într-un singur trup, ar înfăptui această înaltă iubire; dar dragostea pământească nu e decât apă de ploaie şi nicidecum foc autentic. Nu putem găsi un exemplu just în această lume pe jumătate moartă. Doar învierea morţilor în Ziua de Apoi: doar ea poate fi o pildă perfectă în toate lucrurile divine, o adevărată concepere a iubirii.

Dar calitatea dulce îndrăgeşte atât de mult căldura, pentru că naşte înlăuntrul ei spiritul luminos, care este spiritul vieţii, căci viaţa da naştere în căldură, şi acolo unde n-ar fi căldură totul s-ar preface într-o vale a întunericului. Aşa cum ne este scumpă şi dragă viaţa, aşa îi este şi spiritului dulce căldura, şi în căldură e lumina.

Iar calitatea amară iubeşte şi ea pe toate celelalte spirite originare, cu deosebire pe cel dulce, pentru că în apa dulce spiritul amar se răcoreşte, în ea îşi astâmpără marea lui sete; şi amărăciunea lui este alinată, iar el îşi dobândeşte aici viaţa luminoasă. In calitatea aspră îşi are trupul, aici triumfa el, se răcoreşte şi se potoleşte, iar în căldură îşi are tăria şi puterea, şi acolo e toată bucuria lui.

Calitatea fierbinte iubeşte de asemenea toate celelalte calităţi, şi dragostea este atât de mare în ea şi în celelalte calităţi, încât nu-şi găseşte asemănare: căci ea e născută de celelalte. Calităţile acră şi amară sunt tatăl căldurii şi apa dulce este mama ei care o concepe, o poartă, o hrăneşte şi o naşte; iar prin impulsul puternic al calităţilor aspră şi amară se iveşte căldura care creşte în calitatea dulce ca într-un arbore.

Dacă nu crezi, deschide ochii şi mergi la un arbore; priveşte-l şi ia seama. Vei vedea la început arborele întreg; ia un cuţit, crestează-l adânc şi gustă: mai întâi are gustul calităţii aspre, care strânge la limbă. Această calitate ţine laolaltă întreaga putere a arborelui. Apoi simţi gustul calităţii amare; aceasta face copacul să mişte, să vibreze, să înverzească, să crească şi să capete ramuri, frunze şi fructe. După aceea simţi gustul celei dulci, care e plăcut, dar şi tăios, căci de la cea aspră şi cea amară primeşte usturimea.

Cele trei calităţi s-ar preface în întuneric şi moarte dacă n-ar exista în ele căldura. Pentru că îndată ce vine primăvara şi razele soarelui mângâie pământul şi-l încălzesc, spiritul din căldură şi din arbore prinde viaţă şi întreg arborele creşte, înverzeşte şi înfloreşte; căci spiritul se înalţă în căldură şi toate spiritele se bucură laolaltă, cuprinse de o mare dragoste.

Căldura ia naştere prin puterea şi îndemnul calităţilor aspră şi amară în apa dulce, iar căldura soarelui e folosită la aprindere, pentru că în această lume calităţile sunt pe jumătate moarte şi prea neputincioase, lucru de care vinovat se face lucifer, cum vei găsi în capitolul căderii lui, precum şi în cel al creaţiei acestei lumi.