Jiddu Krishnamurti – Marea suferinta umana

Screen Shot 12-16-15 at 10.32 AM

De ce este omul născut astfel? De ce el a devenit după multe, multe milenii ceea ce este acum – în suferinţă, anxios, singuratic, disperat, cu boli, moarte şi zeii întotdeauna undeva deasupra?

Priveşte-ţi viaţa şi vei vedea că aceasta este mereu la graniţa tristeţii. Munca noastră, activităţile noastre sociale, politica, diferite adunări ale naţiunilor pentru a opri războiul, toate produc in continuare război.

Există o durere personală, suferinţa care vine cu pierderea cuiva drag, singurătatea, separarea, anxietatea faţă de celălalt. Prin moarte există de asemenea sentimentul că celălalt a încetat să existe, şi nu a existat atât de mult pe cât ar fi dorit. Toate acestea constituie o durere personală. Fiul meu moare; aici este implicată identificarea mea cu fiul meu, aş fi vrut ca el să fie ceva ce eu nu am fost, să am o continuitate prin el, şi când a murit, toate acestea s-au spulberat şi sunt gol, lipsit de orice speranţă. Există auto-compatimirca, teama, durerea, care sunt cauza suferinţei. Asta este soarta tuturor. Asta este ceea ce numim suferinţa.

Şi există suferinţa care nu este doar personală, ci această mare suferinţă a omului. Suferinţă pe care războaiele au adus-o oamenilor nevinovaţi, a celor câre au fost ucişi în război, a ucigaşilor şi a celor ucişi – mama, soţia, copiii indiferent dacă sunt în Extremul Orient. Orientul Mijlociu sau în Occident; Aceasta este o mare suferinţă umană atât fizică cât şi psihică. Şi mintea mea, mintea ta, conştiinţa voastră este capabilă să vadă această realitate?

Păsările mor, frunzele cad toamna, oamenii îmbătrânesc; omul are boli, dureri, suferinţe, puţină bucurie, puţină plăcere şi munceşte la nesfârşit. De ce ne agăţăm de toate acestea? Şi omul se agaţă de viaţă deoarece nu există nimic altceva de care să se agaţe, înţelegi? Ceea ce spun? Ştii de ce te agăţi? Deoarece nu cunoşti nimic altceva. Te agăţi de casa ta, de cărţile tale, de idolii tăi, de zei, de concluziile tale, de ataşamente, de necazurile tale, deoarece nu ai nimic altceva şi tot ceea ce faci aduce nefericire. Pentru a afla dacă există şi altceva, trebuie să te eliberezi de ceea ce te-ai agăţat. Vrei să te eliberezi de mizerie, dar totuşi nu vei trece râul. Astfel tu te agăţi de ceea ce ştii, cu toată nefericirea care există acolo şi îţi este frică să îi dai drumul, deoarece nu ştii ce se află pe partea cealaltă a râului.

Este trist să pierzi pe cineva pe care îl iubeşti. Este trist să realizezi că cineva a răspuns la toate provocările vieţii într-un mod meschin, mediocru. Şi nu este trist atunci când iubirea se termină intr-o mică gârlă a acestui mare râu a vieţii? De asemenea este trist atunci când ambiţia te conduce şi tu realizezi şi găseşti doar frustrare. Este trist să realizezi cât este mintea de mică. Deşi poţi dobândi multe cunoştinţe, chiar dacă poţi fi foarte inteligent, viclean, erudit, mintea este in continuare ceva gol, foarte superficial. Dar există o tristeţe mult mai profundă decât oricare dintre acestea – tristeţea care vine din singurătate, din izolare. Deşi eşti printre prieteni, in mulţime, la o petrecere, sau vorbeşti cu soţia sau soţul tău, devii brusc conştient de o mare singurătate; există un sentiment de completă izolare, care aduce durere, suferinţă.

Suferinţa este un şoc pentru a vă trezi, pentru a vă ajuta să înţelegeţi viaţa, dar dacă căutaţi imediat noi cârje sub forma confortului, a securităţii, să fiţi în companie, veţi lipsi acest şoc de întreaga sa importanţă şi semnificaţie. Un alt şoc va veni şi din nou veţi trece prin acelaşi proces. Astfel, chiar dacă aţi avea mai multe experienţe în timpul vieţii voastre, şocuri de suferinţă care ar trebui să vă trezească inteligenţa, înţelegerea, treptat vă veţi plictisi de aceste şocuri şi vă veţi dori şi veţi căuta confortul.

Suferinţa îşi are rădăcina în auto-compătimire, şi pentru a înţelege această durere trebuie să fiţi mai întâi nemilos faţă de toată această auto-compătimire. Nu ştiu dacă aţi observat cât rău vă faceţi, de exemplu atunci când spuneţi “sunt singur”, in momentul în care există auto-compătimirea, există solul în care durerea prinde rădăcini. Oricât de mult v-aţi putea justifica auto-compâtimirea, oricât aţi raţionaliza-o, lustrui, acoperi cu idei, ea există încă acolo adânc in voi, chinuindu-vă. Deci, pentru ca omul să înţeleagă durerea, trebuie să înceapă să se elibereze de această brutală auto-concentrare egotică, trivială, care este auto-compătimirea. Poţi avea acest sentiment de auto-compătimire, deoarece ai o boală, sau pentru că ai pierdut pe cineva prin moarte, sau pentru că nu te simţi împlinit şi de aceea eşti frustrat şi plictisit; insă oricare ar fi cauza, auto-compătimirea este rădăcina durerii.

Este oare posibil să nu evadăm din durere, deloc? Eu nu-i pot face faţă, n-o pot suporta. Aşa că urmăresc să evadez, să scap de ea. Şi există multe posibilităţi de evadare -lumeşti, religioase sau filosofice. Această evadare este o risipă de energie. Nu a evada din orice formă de durere, din durerea singurătăţii, din durerea unui şoc, a unui necaz, ci a rămâne in totalitate cu acel eveniment, cu acest lucru numit suferinţă – este asta posibil?

Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l vezi – că tu nu eşti diferit de durere. Eşti durerea. Eşti anxietatea, singurătatea, plăcerea, durerea, frica, sentimentul de izolare. Asta suntem cu toţii.

Atâta timp cât trăim suferinţa ca ceva din afară – am suferit pentru că mi-am pierdut fratele, pentru că nu am bani, dintr-o cauză sau alta – stabilesc o relaţie cu aceasta şi această relaţie este fictivă. Dar dacă eu sunt acel lucru, dacă văd realitatea, atunci toate aceste lucruri sunt transformate, şi au un înţeles total diferit.

Your email is never published or shared.