site
	stats

Jiddu Krishnamurti – Iubirea flacara fara fum

K Old Smiling Profile CR_CU

Iubirea este o flacără fără fum…  Atunci când există fum, cum poate exista o flacără pură? Iubirea nu este un lucru al minții; și iubirea este singura soluție la problemele noastre.

Cerința de a fi în siguranță în relație, dă naștere în mod inevitabil durerii și fricii. Această căutare a securității este de fapt chemarea insecurității. Ai găsit vreodată securitate în oricare din relațiile tale? Ai găsit? Cei mai mulți dintre noi caută securitatea de a iubi și de a fi iubit, dar există iubire atunci când fiecare dintre noi caută propria securitate, propria cale particulară? Nu suntem iubiți deoarece nu știm cum să iubim.

    Ce este iubirea? Acest cuvânt este atât de încărcat și corupt, încât îmi vine greu să-l folosesc. Toată lumea vorbește despre iubire – în toate ziarele și revistele, în toate discuțiile misionare, tot timpul se discută despre iubire. Îmi iubesc țara, îmi iubesc conducătorul, iubesc o carte, iubesc acel munte, îmi iubesc hobby-ul, îmi iubesc soția, îl iubesc pe Dumnezeu. Este iubirea o idee? Dacă este, ea poate fi cultivată, hranită, prețuită, discutată, răsucită în orice mod doriți. Când spui că îl iubești pe Dumnezeu, ce înseamnă asta? Asta înseamnă că iubești o proiecție a imaginației tale, o proiecție îmbrăcată de tine în anumite forme de respectabilitate, în funcție de ceea ce crezi tu că este nobil și sfânt; deci, a spune că astfel îl iubești pe Dumnezeu, este un absolut nonsens. Când îl venerezi pe Dumnezeu, venerezi imaginea propriei tale proiecții – și asta nu este iubire.

Deoarece nu putem soluționa ceea ce oamenii numesc iubire, evadăm în abstracțiuni. Iubirea ar putea fi soluția ultimă la toate dificultățile și suferințele omului, deci cum vom reuși să aflăm ce este iubirea? Poate prin definirea ei? Biserica a definit-o într-un fel, societatea în altul și există tot felul de devieri și perversiuni. A adora pe cineva, a te culca cu cineva, a avea un schimb emoțional, a fi în compania cuiva – toate acestea sunt ceea ce noi înțelegem prin iubire. Acesta este standardul, modelul și devine foarte personal, sensual și limitat încât religiile au declarat că iubirea este mult mai mult decât atât. În ceea ce oamenii numesc iubire, ei văd că există plăcerea, competiția, gelozia, dorința de posesiune, de a controla, de a interfera, de a organiza gândirea celuilalt, și cunoscând toată această complexitate ei spun că trebuie să existe o altfel de iubire, divină, frumoasă, imaculată, neatinsă, necoruptă.

Peste tot în lume așa-numiții sfinți au susținut că a privi o femeie este ceva foarte rău: ei spun că nu te poți apropia de Dumnezeu dacă te complaci în sex, și prin urmare acesta ar trebui înlăturat. Dar prin această negare a sexualității, ei își scot ochii și își taie limba deoarece ei neagă frumusețea întregului pământ. Ei și-au înfometat inimile și mințile; sunt ca niște ființe umane deshidratate care au alungat frumusețea din viața lor deoarece frumusețea este asociată cu o femeie.

Poate fi împărțită iubirea în sacră și profană, umană și divină sau există doar iubire? Este iubirea unică și nu de mai multe feluri? Dacă spun că “te iubesc”, asta exclude faptul că-i iubesc și pe alții? Este iubirea personală sau impersonală? Morală sau imorală? Familială sau non-familială?  Dacă iubești oamenii poți să-i iubești și în particular? Este sentimentul iubire? Emoția este iubire? Este plăcerea și dorința iubire? Toate aceste întrebări indică, nu-i așa, că avem diverse idei despre iubire,  idei despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie, un model sau un cod dezvoltat de cultura în care trăim.

Deci, pentru a începe discuția cu privire la ceea ce este iubirea, trebuie mai întâi să renunțăm la idealurile și ideologiile cu privire la ceea ce ar trebui  sau nu ar trebui să fie. A impărți ceva în ceea ce ar trebui să fie și ceea ce este, este calea cea mai înșelătoare de a aborda viața.

Acum, cum voi afla ce este această flacără pe care o numim iubire – nu cum s-o exprim față de altul, ci ce semnifică ea, în sine? Mai întâi voi respinge tot ceea ce biserica, societatea, ceea ce părinții și prietenii mei, ceea ce orice persoană și orice carte a spus despre asta, deoarece vreau să aflu pentru mine, eu însumi ce este iubirea. Iată o problemă enormă, care implica întreaga omenire, au existat o  mie de  moduri de a o  defini  și eu  însumi sunt prins într-unul sau altul din aceste modele în funcție de ceea ce-mi place sau mă face fericit în prezent  –  așa că ar trebui să am în vedere să-l înțeleg și să mă eliberez mai întâi de propriile mele înclinații și prejudecăți. Sunt confuz, sfâșiat de propriile mele dorințe, așa că îmi spun: mai întâi trebuie să-mi clarific propria mea confuzie. Poate este posibil să descoperim ce este iubirea prin negarea a ceea ce ea nu este.

    Guvernul spune: “Du-te și ucide în numele iubirii tale de țară”. Aceasta este iubire? Religia spune: “Renunță la sex pentru iubirea lui Dumnezeu”. Este aceasta iubire? Este dorința iubire? Nu spune nu. Pentru cei mai mulți dintre noi iubirea este – dorința de plăcere, plăcerea care se obține din simțuri, prin atașament și împlinere sexuală. Eu nu sunt împotriva sexului, dar vezi ce implică acesta. Sexul îți oferă momentan o abandonare totală de sine, apoi revii din nou la turbulențele tale, așa că-ți dorești o repetare, din nou și din nou a acelei stări în care nu există nici o grijă, nici o problemă, nici un “EU”. Spui că-ți iubești soția. În această iubire este implicată plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva care să îngrijească copiii, care să gătească. Tu depinzi de ea; ea ți-a dat trupul ei, emoțiile ei, încurajările ei, sentimentul de securitate și bunăstare. Apoi ea vă părăsește, se plictisește sau pleacă cu altcineva și echilibrul vostru emoțional este distrus, iar această perturbare care nu îți place este numită gelozie. În aceasta  există durere, anxietate, ură și violență. Deci, tu de fapt spui : “Atâta timp cât vei fi a mea, te iubesc, dar în momentul în care nu mai esti, încep să te urăsc. Atâta timp cât mă pot baza pe tine pentru a-mi satisface cerințele mele sexuale  sau de altă  natură, te iubesc, dar  în  momentul în care nu-mi mai dai ceea ce vreau, nu-mi mai placi”. Deci, există un antagonism între voi, o separare, și atunci când vă simțiți separați unul de altul, nu există iubire. Dar dacă poți trăi cu soția ta, fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradictorii, aceste certuri interminabile – atunci poate că vei ști ce este iubirea. Atunci tu ești complet liber și așa este și ea, în timp ce, dacă depinzi de ea pentru toate plăcerile, ești un sclav al ei. Deci, atunci când iubești, trebuie să existe libertate, nu doar față de o altă persoană ci și față de tine însuți.

Aparținând altuia, fiind hrănit psihologic, fiind dependent de altul – în toate aceste situații întotdeauna există anxietate, frică, gelozie, vinovăție, și atâta timp cât există frică, nu exista iubire; o minte frământată de tristețe nu va ști niciodată ce este iubirea; sentimentalismul și emotivitatea nu au nimic de-a face cu iubirea. Și astfel, iubirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și dorința.

Iubirea nu este produsul gândirii, care este trecut. Gândirea nu are posibilitatea de a cultiva iubirea. Iubirea nu poate fi cuprinsă de gelozie, căci gelozia este parte a trecutului. Iubirea este întotdeauna prezentă, activă. Ea nu este niciodată “voi iubi” sau “am iubit”. Daca știi să iubești nu vei urma pe nimeni. Iubirea nu se supune. Atunci când iubești nu există nici respect, nici lipsă de respect.

Nu stii ce înseamnă cu adevărat să iubești pe cinevasă iubești fără mânie, fără a dori să interferezi cu ceea ce face sau gândește, fără a-l condamna, fără a compara – nu știi ce înseamna asta? Atunci când există iubire, există comparație? Când iubești pe cineva din toată inima ta, cu toată mintea, cu tot corpul, cu toată ființa ta, există comparație? Când vă abandonați complet pe voi înșivă iubirii, nu există un altul.

Are iubirea responsabilități și obligații, și se va folosi de aceste cuvinte? Când faci ceva din obligație, nu există deloc iubire. În obligație nu există iubire. Structura acestei datorii, a obligației în care este prins omul, îl distruge. Atâta timp cât ești obligat să faci ceva, pentru că este datoria ta, tu nu iubești ceea ce faci. Atunci când există iubire nu există nici o datorie, nici o obligație și nici o responsabilitate.

Din păcte, cei mai mulți părinți, cred că ei sunt responsabili pentru copiii lor, și simțul lor de responsabilitate se manifestă prin a le spune ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă, ce ar trebui să devină și ce nu ar trebui să devină. Părinții doresc ca proprii lor copii să aibă o poziție sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte a acestei respectabilități pe care o venerează; și consider că atunci când există respectabilitate nu există ordine, ei sunt interesați doar de a deveni niște mici burghezi. Ei își pregătesc copiii pentru a se potrivi societății care perpetuează războiul, conflictul și brutalitatea. Numiți asta grijă și iubire?

A avea grijă cu adevărat înseamnă a avea grijă așa cum ați îngriji un copac sau o floare, udând-o, observându-i nevoile, dându-i cel mai bun sol, privind-o cu blândețe și tandrețe – dar atunci când vă pregătiți copiii pentru a se potrivi cerințelor societății, îi pregătiți pentru a fi uciși. Dacă v-ați iubi copiii, nu ar trebui să mai aveți nici un război.

Când pierzi pe cineva pe care-l iubești, plângi – lacrimile sunt pentru tine sau pentru cel care a murit? Plângi pentru tine sau pentru altul? Ai plâns vreodată pentru altcineva? Ai plâns pentru fiul tau care este ucis în război? Ai plâns, dar acele lacrimi vin din mila față de tine însuți sau ai plâns deoarece o ființă umană a fost ucisă? Dacă ai plâns de autocompătimire, lacrimile tale nu au nici o semnificație, deoarece ești îngrijorat cu privire la tine. Dacă plângeți deoarece ați fost lipsit de cineva în care ați investit o mare afecțiune, nu a fost cu adevărat o mare afecțiune. Când plângi pentru fratele tău care moare, plângi pentru el. Este foarte ușor să plângi pentru tine, deoarece el s-a dus. Aparent plângi pentru că inima ta este atinsă, dar nu este atinsă de el, este atinsă doar de mila de sine și de autocompătimirea care te cuprinde și te face monoton, tern și stupid.

Atunci când plângi pentru tine, este aceasta iubire – plângând pentru că ești singur, pentru că ai fost părăsit, pentru ca nu mai ești puternic, plângându-ți soarta, mediul social – mereu cu ochii în lacrimi? Daca ai înteles acest lucru, care înseamnă să vii în contact cu acesta în mod direct, cum ai atinge un copac sau un stâlp sau o mână, atunci vei vedea ca durerea este auto-creată, suferința este creată de gândire, și este un rezultat al timpului. În urmă cu trei ani îl aveam pe fratele meu, acum  el este mort, sunt singur, este dureros, nu  este nimeni care  să-mi țină companie și asta îmi umple ochii de lacrimi.

Poți vedea cum toate acestea se întâmplă în interiorul tău, dacă le urmărești. Poți vedea asta deplin, complet, dintr-o singură privire, nu este necesar un timp de analiză pentru asta. Puteți vedea într-o clipă întreaga structură și natură a acestui lucru mic, inferior, numit “EU”- lacrimile mele, familia mea, neamul meu, credința și religia mea – toata această urâțenie, totul este în tine. Când vezi cu inima nu cu mintea, atunci când vezi totul foarte profund, din inima ta, atunci ai găsit cheia care pune capăt suferinței tale. Suferința și iubirea nu pot merge împreună, dar lumea creștină a idealizat suferința, punând-o pe o cruce și închinându-se acesteia, sugerând faptul că nu poți scăpa de suferință decât prin această singură ușă – și aceasta este întreaga structură de exploatare religioasă a societății.

Așa că atunci când te întrebi ce este iubirea, este posibil să fii prea speriat pentru a vedea răspunsul. Asta ar putea însemna o revoltă totală; se pot destrăma familii; ai putea descoperi ca nu-ți iubești soția sau soțul și copiii – nu-i așa? – este posibil să dorești să distrugi casa pe care ai construit-o, niciodată nu te vei putea întoarce din nou la templu.

Dar dacă totuși doriți să aflați, veti vedea că frica nu este iubire, dependența nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesivitatea și dominaţia nu sunt iubire, responsabilitatea și datoria nu sunt iubire, mila pentru tine însuți nu este iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire, iubirea nu este opusul urii, mai mult decât este umilința opusul vanității. Așa că dacă puteți elimina toate acestea, nu prin forță, ci de a le îndepărta precum ploaia spală praful adunat de mai multe zile într-o frunză, atunci probabil vei descoperi această stranie floare după care omul mereu tânjește.

Dacă nu ai iubire – nu doar mici picături ci din abundență, dacă nu ești plin de aceasta – lumea va merge spre dezastru. Intelectual știi că unitatea omenirii este esențială și că iubirea este singura cale, dar cine te va învăța cum să iubești? Orice autoritate, orice sistem, orice metodă, îți spun cum să iubești? Dacă cineva vă spune ca aceasta nu este iubire, poți spune: voi practica iubirea? Mă voi așeza și zi de zi mă voi gândi la asta, voi practica fiind blând și mă voi strădui să acord atenție celorlalți? Vrei să spui că te poți auto-disciplina pentru a iubi, că îți vei putea exercita voința pentru a iubi? Atunci când îți vei exercita disciplina și voința pentru a iubi, iubirea iese pe fereastră. Prin practicarea unor metode sau sisteme pentru a iubi ai putea deveni extraordinar de inteligent sau cu mai multă amabilitate, vei avea o stare de non-violență, dar toate acestea nu au nimic de-a face cu iubirea.

În această lume pustiită nu există iubire, deoarece plăcerea și dorința de a juca roluri mărețe, însă fără iubire, în viața ta zilnică, nu au nici un sens. Și nu poți iubi dacă nu există frumusețe. Frumusețea nu este ceva ce vezi – nu este un copac frumos, o imagine frumoasă, o clădire sau o femeie frumoasă. Frumusețea există doar atunci când mintea și inima cunosc ce este iubirea. Fără iubire și acest sentiment de frumusețe nu există virtute, și tu stii foarte bine că prin ceea ce vreți voi să îmbunătățiți societatea, hrana pentru săraci, veți crea doar mai multă nenorocire, pentru că fără iubire există doar urâțenie și sărăcie în inima și mintea voastră. Dar atunci când există iubire și frumusețe, orice ai face este corect; tot ce faci este în ordine. Daca știți cum să iubiți, atunci puteți face ceea ce vă place, deoarece ați rezolvat toate celelalte probleme.

Deci, ne întrebăm: ne putem deschide mintea față de iubire fară disciplină, fără gândire, fără constrângere, fără nici o carte, profesor sau lider – la fel cum suntem deschiși față de un apus de soare minunat?

Mi se pare că un lucru este absolut necesar și acesta este pasiunea fără motiv – pasiunea care nu este rezultatul unui angajament sau atașament, pasiunea care nu este poftă. Un om care nu știe ce este pasiunea nu va cunoaște niciodată iubirea, deoarece iubirea poate veni în ființă doar atunci când există un total abandon de sine.

O minte care caută nu este o minte pasionată și singura modalitate de a găsi iubirea este fără a o căuta –  trebuie să ajungi la ea ca un inocent și nu ca un rezultat al unui efort sau a unei experiențe. Astfel, iubirea pe care o vei descoperi este nepieritoare; această iubire este atât personală, cât şi impersonală; este atât unică, cât şi multiplă. Ca o floare al cărui parfum îl putem mirosi sau ignora. Această floare este pentru toată lumea, şi pentru cel care face efortul de a-i inspira parfumul, şi pentru cel care doar o priveşte cu plăcere. Dacă cineva este foarte aproape de ea, în grădină, sau foarte departe, este aceeaşi floare, deoarece ea este plină de parfum, şi prin urmare îl împarte cu toată lumea.

Iubirea este ceva nou, proaspăt, viu. Ea nu are nici ieri şi nici mâine. Aceasta este dincolo de turbulenţele gândirii. Doar mintea inocentă cunoaşte ce este iubirea, iar mintea inocentă trăieşte în lume, care nu este inocentă. Găsirea acestui lucru extraordinar pe care omul l-a căutat la nesfârşit prin sacrificiu, prin cult, prin relaţii, prin sex, prin orice formă de durere şi plăcere este posibilă doar atunci când gândirea se întelege pe sine şi ajunge în mod natural la sfârşit. Atunci iubirea nu are opus, atunci iubirea nu are nici un conflict.

Aţi putea întreba: “Dacă descopăr această iubire, ce se întâmplă cu soţia mea, cu copiii şi familia mea? Ei trebuie să aibă siguranţă”. Puneţi o astfel de întrebare când nu aţi ieşit înafara câmpului gândirii, dincolo de câmpul constiinţei. Atunci când aţi fost înafara acestui câmp, niciodată nu veţi mai pune această întrebare, deoarece atunci veţi şti ce este iubirea, în care nu există gândire şi prin urmare nici timp. Puteţi citi despre asta hipnotizat şi încântat, dar în realitate a merge dincolo de timp şi gândire – ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă – înseamnă să fii conştient de faptul că există o dimensiune diferită numită iubire.

Dar nu ştii cum să ajungi la acest izvor extraordinar – deci ce faci? Dacă nu ştii ce să faci, tu nu faci nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci interior eşti total liniştit, tăcut. Înţelegi ce înseamnă asta? Aceasta înseamnă ca tu să nu cauţi, să nu doreşti, să nu urmăreşti; nu există nici un centru, nimic. Atunci, ceea ce există este iubire.

*******************************

Întrebare: Ce este iubirea?

Krishnamurti: Vom descoperi iubirea prin înţelegerea a ceea ce ea nu este. Deoarece iubirea este necunoscutul, cunoaşterea ei trebuie să vină prin negarea a cea ce este cunoscut. Necunoscutul nu poate fi descoperit de o minte care este plină de cunoştinţe. Ceea ce urmează să facem este să descoperim ceea ce este cunoscut, observând ceea ce este cunoscut, doar observând, privind cu detaşare, fără a condamna sau justifica, mintea se eliberează de cunoscut şi atunci vom şti ce este iubirea. Deci, iubirea trebuie abordată prin negarea a ceea ce nu este, nu pe calea afirmaţiei, a definiţiei.

Ce este iubirea pentru cei mai mulţi dintre noi? Ce înţelegem când spunem că iubim pe cineva? Că posedăm acea persoană. Din această posesivitate apare gelozia, pentru că dacă aş pierde acea persoană m-aş simţi gol, pierdut; de aceea am legalizat posesia, pentru a mă agăţa de el sau de ea. Din această posesivitate apare gelozia, teama şi nenumăratele conflicte. Cu siguranţă această posesivitate nu este iubire, nu-i aşa?

Evident, iubirea nu este sentiment. A fi sentimental, a fi emoţional, nu este iubire, deoarece sentimentalismul şi emoţia sunt simple senzaţii. O persoană religioasă care plânge pentru Iisus sau Krishna, pentru guru sau pentru altcineva, este doar o persoană sentimentală, emoţională. Acestea se complac în senzaţie, care este un proces al gândirii şi gândirea nu este iubire. Gândirea este rezultatul senzaţiei, deci persoana care este sentimentală, emoţională, nu poate cunoaşte iubirea.

Din nou, nu suntem noi emoţionali şi sentimentali? Sentimentalismul, emotivitatea, este doar o formă de auto-exprimare, de expansiune a EGO-ului. A fi foarte emotiv, evident nu înseamnă a iubi deoarece o persoană sentimentală poate fi crudă atunci când nu primeşte un răspuns la sentimentele sale sau atunci când acestea nu au nici o finalitate. O persoană emoţională poate instiga la ură, la război la măcel. Un om sentimental care-şi trăieşte credinţa sau religia sa, cu siguranţă nu ştie ce este iubirea.

Iubirea este iertare? Ce implică iertarea? Tu mă insulţi şi eu am resentimente pe care nu le uit; apoi, fie din obligaţie sau din căinţă, sau pentru că regret, spun “Te iert”. Mai întâi eu reţin şi apoi eu resping. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tot EU sunt încă figura centrală. Eu sunt mereu mai important, şi nu cel care presupunem că l-am ierta; eu sunt cel care iartă pe cineva. Atâta timp cât există atitudinea de a ierta, EU sunt important, nu omul care presupunem că m-a insultat.

Aşa că atunci când am acumulat resentimente şi negăm aceste resentimente numind – o iertare – aceasta nu este iubire. Un om care iubeşte, în mod evident, nu are nici o duşmănie şi este indiferent faţă de sentimente. Simpatia, iertarea, relaţia de posesivitate, gelozia şi teamatoate acestea nu sunt iubire. Toate acestea sunt arbitrate de minte, nu este aşa? Şi atâta timp cât mintea este arbitru, nu există iubire, deoarece mintea nu poate ieşi din limitele posesivităţii, indiferent de forma în care se manifestă. Mintea nu poate decât corupe iubirea, ea nu poate da naştere iubirii, frumuseţii. Puteţi scrie un poem despre iubire, dar acesta nu este iubirea.

Evident, nu există iubire atunci când nu există respect real, atunci când nu-l respecţi pe celălalt, fie că-ţi este slujitor sau prieten. Nu ai remarcat că nu eşti respectuos, amabil, generos cu servitorii, cu oamenii aşa-numiţi de jos? Aveţi respect pentru cei de sus, pentru şeful tău, pentru miliardari, pentru oamenii cu case luxoase şi titluri, pentru omul care îţi poate da o poziţie mai bună, un loc de muncă mai bun, de la care puteţi obţine ceva. Dar te porţi urât cu cei ce sunt mai jos decât tine, pentru ei ai un limbaj special.

Prin urmare, atunci când nu există respect, nu există nici iubire; daca nu există îndurare, milă, iertare, nu există nici iubire. Şi cum cei mai mulţi dintre noi se află în această stare, nu avem iubire. Nu suntem nici compătimitori, nici respectuoşi, nici milostivi, nici generoşi. Suntem posesivi, dominaţi de sentimente şi emoţii care se pot transforma foarte uşor în mijloace de a ucide, într-un măcel, sau în cine ştie ce acte nebuneşti sau inconştiente. Ce au toate acestea în comun cu iubirea?

Poţi cunoaste iubirea doar atunci când toate aceste tendinţe au dispărut, au ajuns la final, numai atunci când nu mai eşti posesiv, doar atunci când nu vei mai fi doar emoţional şi sentimental în devoţiunea ta. O astfel de devoţiune se reduce la implorare, la rugăciune, este o altă formă de a cere. Omul care se roagă, nu cunoaşte adevărata iubire. Atâta timp cât eşti posesiv, cât urmăreşti un scop, un rezultat, prin devotament, prin rugăciune, care se reduce la sentiment şi emoţie, nu există iubire.

Evident nu există iubire în lipsa respectului. Poţi afirma că eşti respectuos dar respectul tău este doar pentru superiori, este doar un respect care vine din interes sau din frică. Dacă ai simţi cu adevărat respectul, atunci ai fi respectuos, de la cel mai mic şi până la aşa-numitul cel mai înalt; când nu-l aveţi, nu există iubire. Cât de puţini dintre noi sunt generoşi, iertători, compasivi! Sunteţi generoşi doar atunci când urmăriţi un interes, când puteţi primi ceva în schimb.

Când toate acestea dispar, când toate acestea nu-ţi mai ocupă mintea, când lucrurile minţii nu-ţi umplu inima, atunci vine iubirea. Şi iubirea este singura care poate vindeca şi transforma actuala nebunie şi demenţă din lume, nu sistemele, nici teoriile, fie ele de dreapta sau de stânga. Nu poţi iubi cu adevărat decât atunci când nu mai eşti posesiv, invidios, lacom; când eşti respectuos, când ai înţelegere şi compasiune, când ai consideraţie reală pentru soţia şi copii tăi, pentru apropiaţi şi servitori, pentru toţi oamenii.

Iubirea nu poate fi gândită, nu poate fi cultivată, nu poate fi practicată. Practica iubirii, a fraternităţii, este încă în domeniul minţii, prin urmare aceasta nu este iubire. Când toate acestea s-au oprit, când au ajuns la final, atunci în fiinţă vine iubirea, atunci vei şti ce înseamnă să iubeşti.

Atunci iubirea nu este cantitativă ci calitativă. Nu spune “Eu iubesc întreaga lume” decât atunci când ştii cum să iubeşti ceva, când ştii să iubeşti întregul. Dacă noi nu putem iubi pe cineva, iubirea noastră pentru umanitate este fictivă. Iubirea ta nu este pentru unul sau mai mulţi; este doar iubire. Doar atunci când există iubire, toate problemele pot fi rezolvate, şi atunci putem cunoaşte bucuria, fericirea şi extazul.