site
	stats

Jiddu Krishnamurti – Ce este moartea?

Jiddu

Despre extraordinara chestiune a mortii.

Acum ajungem din nou la această extraordinară chestiune cu privire la natura morții. Aceasta trebuie să răspundă nu prin frică, nu prin evadare din această realitate absolută și nici prin credință sau speranță. Există un răspuns, răspunsul corect, dar pentru a găsi răspunsul corect, trebuie pusă întrebarea corect. Dar nu este posibil să pui întrebarea corectă dacă te afli doar în căutarea unei căi de ieșire din aceasta, dacă problema este născută din frică, din disperare și singurătate. Atunci, dacă pui întrebarea corect cu privire la realitate, cu privire la relația dintre oameni și cu acel ceva numit iubire, și de asemenea această mare întrebare despre moarte, atunci din întrebarea corectă va veni răspunsul corect. Din acest răspuns vine acțiunea corectă. Acțiunea corectă este răspunsul în sine.

Iar noi suntem responsabili. Nu te păcăli prin a spune ”Ce pot eu să fac? Ce pot eu, un individ care trăiesc o viață proastă, scurtă, cu toată confuzia și ignoranța, ce pot face?” Ignoranța există numai atunci când nu te cunoști pe tine. Cunoașterea de sine este înțelepciunea. Pot fi ignorate toate cărțile din lume, toate teoriile, dar aceasta nu este ignoranță. Nu cunoașterea de sine este profundă, profundă este ignoranța; și trebuie să te cunoști pe tine, să te observi pe tine, să te vezi așa cum ești, în realitate, fără distorsiuni, fără nici o dorință de schimbare. Atunci ceea ce vezi este transformat, deoarece distanța dintre observator și observat este eliminată și prin urmare nu există nici un conflict.

  ”CE ESTE MOARTEA?”

Aceasta este o întrebare atât pentru tineri cât și pentru bătrâni, vă rog să vă puneți singuri această întrebare. Este moartea doar sfârșitul organismului fizic? De aceasta ne este frică? Dorim ca acest corp fizic să continue? Sau este o altă formă de continuitate pe care ne-o dorim? Suntem conștienți că întregul corp fizic se uzează prin folosință, prin variate presiuni, influențe, conflicte, dorințe, impulsuri, necazuri, dureri. Probabil unii ar dori ca organismul să trăiască 150 de ani sau mai mult, și poate medicii și oamenii de știință vor găsi în cele din urmă o cale de a prelungi agonia în care cei mai mulți dintre noi trăim. Dar, mai devreme sau mai târziu, trupul moare, organismul fizic ajunge la final. Ca orice mașină, în cele din urmă se uzează.

Pentru cei mai mulți dintre noi moartea este ceva mult mai profund decât sfârșitul corpului, și toate religiile promit un fel de viață dincolo de moarte. Ne dorim o continuitate, vrem să fim siguri că ceva continuă atunci când trupul moare. Sperăm ca psihicul, ”Eu-l” care a experimentat, care a luptat, care a dobândit, a învățat, a suferit, s-a bucurat, ”Eu-l” care în Occident se numește suflet și are un alt nume în Orient – va continua. Deci, ceea ce ne preocupă este continuitatea, nu moartea. Nu dorim să știm ce este moartea, nu dorim să cunoaștem acest extraordinar miracol și această frumusețe și imensă profunzime a morții. Nu suntem interesați de ceva pe care nu-l cunoaștem. Ceea ce dorim este doar continuitatea. Spunem ”Eu care am trăit patruzeci, șaizeci, optzeci de ani; eu, care am casă, familie, copii, nepoți; eu, care am mers la birou zi de zi atâția ani, care am avut conflicte, dorințe sexuale etc. – vreau să-mi continui viața.” Asta e tot ceea ce ne preocupă. Știm că nu există moarte, că sfârșitul corpului fizic este inevitabil și astfel spunem ”Trebuie să mă asigur de continuitatea mea după moarte.Deci avem credințe, dogme, înviere, reîncarnare – o mie de modalități de a evada din realitatea morții; și atunci când avem un război facem cruci pentru tinerii uciși. Asta se petrece de milenii.

Întrebare: În discuțiile dumneavoastră vorbiți despre moarte ca anihilare totală, de asemenea ați spus că după moarte există imortalitatea, o stare de existență atemporală. Se poate trăi în această stare?

Krishnamurti: Eu nu am folosit cuvântul anihilare; am spus că moartea este un final – ca și finalul atașamentelor. Când ceva se termină, ca și atașament, începe ceva cu totul nou. Când cineva a fost obișnuit să fie furios toată viața, sau lacom, sau agresiv, și această ură, lăcomie etc. se termină, va avea loc ceva cu totul nou. Cineva poate să fi urmat un guru, acordându-i toată atenția; dându-și seama de această absurditate, îi pune capăt. Ce se întâmplă? Există un sentiment de eliberare de această inutilă povară. Moartea este ca un atașament care se termină, care ajunge la final.

Ce anume a avut o continuitate de-a lungul vieții? Cine pune moartea în opoziție cu viața. Cine spune că moartea este sfârșitul vieții; sfârșit care este la zece sau cincizeci de ani distanță – sau poimâine. Cineva speră să fie peste mai mult de zece ani, dar asta este iluzia sa, dorința sa, un fel de impuls. Nimeni nu poate înțelege cum să se confrunte cu moartea, fără a înțelege și a înfrunta viața, deoarece moartea nu este opusul vieții.

Mult mai important decât a pune întrebarea: cum să ne confruntăm cu moartea, sau ce este nemurirea, sau dacă această nemurire este o stare în care se poate trăi, este întrebarea cum să înfruntăm viața, cum să înțelegem acest lucru extraordinar numit viață. Cineva poate încerca să dea sens vieții, așa cum fac majoritatea oamenilor, spunând că viața este asta sau viața trebuie să fie asta, dar lăsând la o parte toate aceste romantice și iluzorii non-sensuri, viața este durerea zilnică, este competiția, disperarea, depresia, agonia – cu străfulgerări ocazionale de frumusețe și iubire.

Asta este viața cuiva; poate acesta să se confrunte și să o înțeleagă pe deplin, complet, încât să nu mai aibă nici un conflict în viață? Pentru a realiza asta, el trebuie să moară pentru tot ceea ce a acumulat gândirea. Gândirea a creeat vanitatea afirmând: ”Trebuie să realizez, să devin cineva, să lupt, să concurez.” Iată ceea ce gândirea a adunat și asta este existența fiecăruia: toți zeii, bisericile, guru, ritualurile, întreaga activitate a gândirii, implicarea memoriei, experiența, stocarea cunoștințelor, un proces material. Și când gândirea domină activitatea cuiva, așa cum de obicei o face, atunci gândirea neagă iubirea. Iubirea nu este o amintire. Iubirea nu este o experiență. Iubirea nu este dorință sau plăcere.

Viața, în acest fel dominată de gândire, a fost separată de acel lucru numit moarte, care este un sfârșit, și omul este speriat de aceasta. Dacă cineva respinge tot ceea ce a creat gândirea – și acest lucru necesită un curaj extraordinar – ce îi rămâne? Aceasta este moartea; viața este moarte și astfel reînnoirea.

Suntem instruiți pentru a fi indivizi – eu deosebit de tine, ego-ul meu împotriva ego-ului tău. Dar realitatea este că întreaga umanitate este una. Fiecare trece prin ceea ce trec toate ființele umane: toate dorințele sexuale, privilegiile, tristețe, speranțe, frică, anxietate, imensul sentiment de singurătate – asta este ceea ce fiecare ființă umană are, asta este viața fiecăruia. Aceasta este viața întregii umanități, nu este individuală. Ne place să credem că suntem separați, dar nu este așa.

Există o viață în care nu există nici un centru ca ”Eu”, prin urmare o viață în care merg mână în mână cu moartea; și dincolo de acest sentiment al sfârșitului total, timpul a luat sfârșit. Timpul este mișcare, mișcare este gândire, gândirea este timp. Atunci când cineva întreabă: ”Poate cineva trăi în acestă eternitate?” – el nu poate înțelege. Vedeți unde am ajuns. ”Vreau să trăiesc în eternitate, să înțeleg nemurirea” – ceea ce înseamnă că ”Eu” trebuie să fiu parte din aceasta. Dar ce este acest ”Eu”? Un nume, o formă și toate lucrurile pe care le-a adunat gândirea; ce este în realitate acest ”Eu” de care toată lumea se agață. Și atunci când moartea vine prin boală, accident, bătrânețe, cât de speriați sunt toți.

Întrebare: De ce ne este frică de moarte?

Krishnamurti: Crezi că o frunză care cade la pământ se teme de moarte? Crezi că o pasăre trăiește cu frica de moarte? Ea moare atunci când vine moartea, dar nu este preocupată de moarte, ea este mult prea ocupată cu viața, să prindă insecte, să-și construiască cuibul, să cânte, să zboare chiar pentru bucuria de a zbura. Ați privit vreodată păsările ridicându-se în înălțimile cerului fără nici o bătaie de aripi, fiind ridicate doar de vânt? Ele nu sunt preocupate de moarte. Dacă vine moartea, este în regulă, acesta este sfârșitul, totul s-a terminat. Nu există nici un motiv de îngrijorare cu privire la ceea ce se va întâmpla, ele trăiesc clipă de clipă, de la un moment la altul, nu-i așa? Noi, ca ființe umane, suntem întotdeauna preocupate de moarte – deoarece noi nu trăim. Aceasta este problema; noi murim, nu trăim. Bătrânii sunt aproape de mormânt, iar tinerii nu sunt cu mult în urmă.

Vezi tu, există o preocupare pentru moarte deoarece ne este teamă să nu pierdem cunoscutul, lucrurile adunate de-a lungul vieții… Noi nu vrem să părăsim acest cunoscut; așa că ne agățăm de cunoscut și acesta creează frica în noi, nu necunoscutul. Necunoscutul nu poate fi perceput prin cunoscut. Dar mintea fiind formată din cunoscut spune ”Mă voi sfârși” și prin urmare este speriată.

Acum, dacă poți trăi din clipă în clipă fără a fi preocupat de viitor, dacă poți trăi fără gândul la ziua de mâine nefiind limitat la superficialitatea zilei de azi, ci conștientizând întregul proces al cunoscutului, există posibilitatea renunțării la cunoscut, și renunțând în totalitate la el, veți descoperi că ceva uimitor se petrece.

Încercați pentru o zi – lăsați deoparte tot ceea ce știți, uitați și observați ce se întâmplă. Nu-ți duce grijile de la o zi la alta, dintr-o oră în alta, de la o clipă la alta; lasă-le pe toate deoparte și vei vedea că din această libertate vine o viață extraordinară, care cuprinde atât viața cât și moartea. Moartea este doar finalul a ceva, și chiar în moarte există reînnoirea.