Jonathan Black – Ilie intre lumi

IMG_20150914_084635

Trei apostoli îl însoţesc pe Iisus sus pe munte. Deodată, îl văd pe Iisus în ceruri. Străluceşte. „Transfigurat”

Moise şi Ilie sunt în ceruri lângă el, iar el vorbeşte cu ei, dar apostolii nu aud ce le spune.

Transfigurarea este spiritualizarea trupului, despre care am discutat la învăţăturile mistice din toate religiile lumii. Ea va avea loc într-o perioadă când toate corpurile umane vor fi fost spiritualizate în acelaşi fel. Moise şi Ilie sunt lângă Iisus datorită rolului important pe care îl joacă în acest proces.

Moise era aproape asemenea unui zeu, un zeu al fulgerelor, şi a fost martorul unora dintre cele mai spectaculoase intervenţii supranaturale din istorie. Ilie a fost tot un zeu al fulgerelor. Clocotind de o furie îndreptăţită, şi el a abătut focul din ceruri spre a-i ucide pe duşmanii lui Israel. Părea să trăiască tot timpul în furtună şi triburile slave din Europa de Est credeau că este aceeaşi divinitate pe care strămoşii lor o venerau sub numele de Perun, zeul tunetelor şi al fulgerelor.

Şi, ca orice divinitate, Ilie nu era o prezenţă permanentă. Venea şi pleca imprevizibil şi misterios.

Ilie şi-a făcut prima apariţie în timpul domniei lui Ahab, regele Israelului. Ahab era un monarh prosper, care adusese bogăţie poporului său şi îi organizase  o armata. Il învinsese pe un rege vecin intr-o bătălie şi se căsătorise din raţiuni politice, cu Izabela fiica suveranului din Tir. Ea îl venera pe Baal, marele spirit al lui Saturn. In termeni iudeo-creştini, acesta e Satana. Izabela l-a convins pe Ahab să zidească un templu închinat lui Baal, ei au început să-i persecute pe cei rămaşi credincioşi Dumnezeului lui Moise.

Atunci a apărut Ilie la Curte să-l mustre pe rege. Avea părul lung şi neîngrijit, o haină neagră şi ponosită şi o centură de piele. Ahab şi-a bătut joc de acest om care părea un vagabond, iar Ilie î-a plătit-o, blestemând ţinutul: „Să nu mai fie nici rouă, nici ploaie în următorii ani, dacă nu poruncesc eu…”

Avraam şi Ilie au fost lideri politici ai poporului lor, dar şi liderii spirituali. Pe vremea lui Ilie, israeliţii se stabiliseră în Ţara Făgăduinţei, trecând printr-o perioadă de tranziţie. Regele era politician prin natura lucrurilor. Ahab se compromisese. Ilie a venit la curtea lui, fiind primul profet iudeu care a dat glas mâniei faţă de conducătorii care se îndepărtau de idealurile spirituale. Astfel de profeţi erau oameni aspri. Ca şi Zarathustra, spuneau ce nu voiau să audă cei de la putere.

Ilie a dispărut la fel de brusc cum a şi apărut. Ştia că trebuie să se ascundă, dacă tine la viaţa lui. Intr-o ţară pustiită de secetă din cauza blestemului său, era o figură solitară, chiar retrasă. Părea să trăiască într-o stare vizionară, să-şi ducă viaţa între lumi.

Intr-o zi, străbătând deşertul pârjolit, a ajuns la un pârâu, unde corbii i-au adus pâine şi carne.

Apoi a pornit mai departe. A strigat o bătrână care aduna vreascuri, rugând-o să-i aducă o cană cu apă. Când a văzut că ea pleacă, a strigat-o din nou, cerându-i să-i aducă şi ceva de mâncare. Ea i-a explicat că mai are doar o mână de făină într-un butoi şi un vas mic cu ulei şi că are nevoie de ele, căci ea şi fiul ei mor de foame. Ilie i-a spus că, dacă face o turtă din făină şi îi dă o bucăţică, ea şi fiul ei nu vor mai duce lipsă de nimic. Femeia a făcut cum i s-a cerut, iar butoiul a părut un rezervor inepuizabil de făină şi vasul se umplea cu ulei ca prin minune, pe măsură ce se golea.

Dar băiatul era din ce în ce mai slăbit şi după un timp a murit. Femeia i-a spus lui Ilie:

– Ai venit să-mi ucizi fiul?

Ilie a dus trupul fără viaţă în pod, locul în care stătuse şi el un timp, şi l-a pus pe pat. L-au vegheat acolo trei zile şi trei nopţi. Undeva, în străfundurile băiatului, mai era o scânteie de viaţă…

… A simţit că-l zgâlţâie cineva să-l trezească. Stătea pe fundul unei corăbii aruncate de colo-colo de valurile oceanului. Membrii echipajului îl scuturau să se trezească fiind şi ei cu privirile rătăcite şi morţi de frică. Vorbeau o limbă necunoscută, dar a înţeles că sperau să le explice el ce provocase furtuna şi ce puteau face ei ca să se domolească. L-au întrebat furioşi dacă sunt cumva pedepsiţi din cauza lui. Săvârşise el oare un mare păcat care le aducea nenorocirea?

Flăcăul le-a spus marinarilor să-l arunce peste bord. A simţit valurile închizându-se peste el, întunericul adâncurilor înconjurându-l şi alge înfă-şurându-i-se în jurul capului. Deodată a apărut însă o balenă uriaşă deasupra lui şi l-a înghiţit, iar el a rămas trei zile şi trei nopţi în pântecele ei, până i s-a făcut inima cât un purice şi a strigat după Dumnezeu…

Când s-a trezit în pod, un bătrân cu părul lung, îmbrăcat într-un veşmânt păros, stătea aplecat deasupra lui şi-l cerceta cu privirea.

Ce a gândit băiatul când a fost readus la viaţă, la lumina soarelui şi în lumea de pe pământ? Ilie era un om fioros, imprevizibil, dar copiii intuiau că e bun la suflet. In casele evreilor, la începutul Pastelui, a cincea cupă îi e rezervată lui Ilie la masa festivă tradiţională, – numită Seder. Uşa dinspre stradă e deschisă, Ilie e poftit înăuntru şi copiii se pot uita după o undă la suprafaţa vinului din cupă, semn al prezenţei profetului.

Băiatul din pod avea să crească şi să ajungă profet. Tradiţia mistică dezvăluie identitatea lui tainică. Era Iona, vestit pentru povestea lui cu balena şi pentru felul cum revenise din împărăţia morţilor.

Intre timp, seceta de pe pământul Israelului făcea din ce în ce mai multe victime. Vitele şi caii mureau şi oamenii sufereau amarnic. După doi ani regele Ahab a trimis soldaţi să-l caute pe ciudatul care prezisese seceta. In cele din urmă, după îndelungi căutări, Ilie a fost găsit şi înduplecat să vină la Curte.

– Tu eşti cel care a abătut năpasta asupra Israelului? a vrut regele să ştie. Ilie i-a spus că nenorocirea s-a întâmplat pentru că el, monarhul, i se închinase lui Baal. Apoi i-a provocat pe preoţii lui Baal la o întrecere în vârful Muntelui Carmel, pentru a arăta deosebirea dintre zeul lor şi Dumnezeul Israelului.

Din zori şi până-n seară, patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal şi-au invocat zeul şi l-au rugat să aprindă lemnele sub taurul pentru ofrandă. Au psalmodiat şi s-au flagelat ca să ude cu sângele lor jertfa, dar tot în van. Apoi Ilie a făcut şi el un altar şi s-a rugat, iar focul a venit imediat din ceruri, aprinzând o pălălaie sub jertfa lui. Cerul s-a întunecat, s-a auzit un tunet şi ploaia a început să cadă pe pământul pârjolit.

– Scoală-te! i-a zis profetul lui Ahab. Bea şi mănâncă, căci plouă din belşug.

A fost multă veselie în capitală, dar Ilie a ştiut a doua oară că trebuie să fugă şi să se ascundă. Izabela, preoteasa lui Baal, sigur avea să încerce să-l omoare.

Fugind prin pustie, s-a aşezat în cele din urmă la umbra unui ienupăr. I-a spus lui Dumnezeu că se săturase, că voia să moară. Frânt de oboseală, a adormit. Un înger l-a atins şi i-a poruncit să se trezească şi să mănânce, fiindcă îl aşteaptă un drum îngrozitor.

Ilie a umblat prin deşert patruzeci de zile şi patruzeci nopţi. S-a dus la muntele unde Moise îl auzise pe Dumnezeu vorbindu-i dintr-un rug aprins. Oare Domnul îi va grăi şi lui cu aceeaşi claritate cu care i se adresase lui Moise?

Ilie se adăpostise într-o peşteră de pe un povârniş al muntelui, când a început să bată un vânt puternic, care parcă avea să despice pământul. Bolovani au început să cadă lângă intrarea în peşteră.

Dar el ştia că Dumnezeu nu era în acel vânt.

După aceea întregul munte a fost zguduit de un cutremur, dar el a ştiut că nu asta era ce sperase. Dumnezeu nu era în cutremur.

Apoi o perdea de foc a apărut la intrarea în peşteră, dar Ilie a ştiut şi de această dată că Domnul nu era în acele flăcări. Rugurile din faţa peşterii ardeau, dar Dumnezeu nu era nici în rugurile aprinse, aşa cum fusese pentru Moise.

Lui Ilie i-a căzut faţa şi s-a înfăşurat în mantie. Atunci a auzit un glas calm şi firav venind dinlăuntrul său şi întrebând: „Ce faci aici, Ilie?“ A recunoscut glasul lui Dumnezeu, care i-a poruncit să-şi continue misiunea şi să-şi aleagă un urmaş.

Mai târziu a trecut pe lângă un om care îşi ara câmpul cu un plug tras de boi şi care s-a oprit din muncă să-l urmeze pe Ilie. Era urmaşul său, Elisei.

Povestea despre glasul „calm şi firav” vorbeşte despre unul dintre momentele de răscruce din istoria omenirii. Am văzut în capitolele precedente că, în varianta religioasă a istoriei, aceea conformă viziunii idealiste, formarea lumii fizice a mers mână-n mână cu alcătuirea treptată a unei conştiinţe umane distincte. Am observat în asediul Troiei descris de Homer şi în povestea biblică a despărţirii apelor din Marea Moartă că divinul lucra „acolo”. Acum, odată cu Ilie, sfera de acţiune a divinului s-a mutat în sufletul omului.

Focul care aprinsese rugul, înţelegea el acum, era şi o scânteie înlăuntrul său, aprinsă în peştera din craniul său.

Ilie era vestitorul unor zori lăuntrici.

Nici Noe, nici Enoh şi nici Ilie n-au murit ca toţi oamenii. Asemenea lui Enoh, s-a retras în creierii munţilor şi a fost dus în ceruri într-un car de foc, tras de armăsari în flăcări. L-a văzut doar Elisei, cel pe care îl alesese drept succesor şi asupra căruia a lăsat să-i cadă mantia.

Biblia ne povesteşte că la câţiva ani de la moartea lui Ilie regele a primit o scrisoare în care cineva îl dojenea şi prezicea năpasta. Nu e o greşeală de tipar, cum au speculat unii, ci confirmarea faptului că moartea fizică a lui Ilie nu i-a redus — şi nu-i reduce – capacitatea de a se manifesta pe lumea aceasta. Se spune că, din patru bătăi de aripi, el poaţe traversa suprafaţa lumii pentru că este un înger. Tora susţine că arată uneori ca un om obişnuit, alteori ia înfăţişarea unui arab sau a unui călăreţ ori apare în chip de demnitar al curţii sau chiar de prostituată.

In tradiţia ebraică, Ilie s-a arătat ca să-i pregătească pe mulţi mari învăţători, iar unii afirmă că, în tradiţiile arabe, sfântul apare ca un bătrân tulburător, Khdir, Omul Verde, care l-a luat pe Moise într-o călătorie înfricoşătoare. Aceasta nu este ultima dată când îl vom întâlni.

Armata asiriană părea mereu pe punctul de a cotropi Israelul, dar a eşuat în repetate rânduri. Regelui asirian i se părea că duşmanii lui ştiau întotdeauna dinainte unde avea să-şi desfăşoare forţele. Era ca şi cum inamicul ar fi auzit fără să vrea ce spune el în intimitatea dormitorului. Bănuind că era vorba despre o intervenţie a supranaturalului, a trimis o iscoadă să găsească locul în care se afla vestitul profet Elisei. Apoi a pus o armată numeroasă să meargă la cetatea din vârful dealului, unde stătea acesta.

Aşa s-a întâmplat că într-o dimineaţă, când s-au trezit, Elisei şi tânărul lui servitor s-au uitat în jos şi au văzut oraşul şi dealul împresurate de oastea asiriană. Slujitorul s-a îngrozit.

– Stăpâne, ce ne facem acum?

– Nu te teme! i-a zis Elisei. Avem mai mult de partea noastră aici sus decât au ei acolo jos.

Apoi s-a rugat, spunând: Rogu-te Doamne, deschide-i ochii să vadă.

Tânărul s-a uitat din nou şi a văzut oşti imense de îngeri în care de foc, dispuse în jurul lor să-i apere.

Ochii soldaţilor de la poalele dealului nu vedeau nimic în dimineaţa aceea, aşa că Elisei şi slujitorul său au trecut printre ei nevătămaţi.

Oricum, în scurtă vreme, întregul Israel a fost împresurat din toate părţile. Cât timp a rămas în viaţă, simpla prezenţă a lui Elisei a fost de-ajuns să ţină inamicul la distanţă, dar în ziua înmormântării sale Israelul a fost cotropit.

Această poveste din Vechiul Testament îi arată pe îngeri intervenind în treburile oamenilor, atât în mari evenimente de masă, ca Exodul, cât şi mai târziu, în perioada exilului şi a stabilirii pe alte meleaguri.

Ingerii trec la acţiune în viaţa oamenilor importanţi ca Ilie, Iona, Elisei şi Daniel, dar şi în vieţile celor umili, ca Tobit, Ana şi Tobias.

Vom vedea mai târziu dovezi că ambele lucruri sunt la fel de adevărate şi astăzi.

Your email is never published or shared.