Articole

Ilie Cioara – Cercetarea

Descoperirea noului, adică a acelui ‘ceva’ necunoscut încă de omenire atât pe plan fizic, cit fi spiritual, pretinde în expresia: cercetare sau investigare, un anumit gen de actiune. Intrucât este vorba de o întâlnire a omului cu taine ale naturii necunoscute mai înainte, noutatea lor impune cercetătorului o atitudine cu totul diferită decât cea obişnuită.

Dar, înainte de a merge mai departe, se impune, totuşi, o anumită întrebare şi anume: Poate cercetătorul să descopere un fapt sau obiect original, inedit cu mintea lui împovărată de cunoştinţe adunate anterior?

Toate înregistrările memoriale reprezintă un capitol vechi, un adevărat depozit de cunoştinţe la care tot timpul apelăm în existenţa noastră funcţională, legată de nivelul respectiv. Cultura, ştiinţa, informaţiile pe care le posedăm ne condiţionează modul de a gândi, de a reacţiona la diversele provocări şi de a ne manifesta prin fapte concrete.

Intr-un anumit fel suntem, din punct de vedere psihologic, un veritabil prizonier al propriilor acumulări. In asemenea împrejurări, noi nu putem face cercetări decât în interiorul suprafeţei circumscrise de zestrea cunoaşterii. Dincolo de aceste bariere, practic, este imposibil să ne aventurăm. Deci, odată ajunşi la marginea frontierei care ne înconjoară, asemenea cercetare ia sfârşit. Mintea, într-un moment de luciditate, vâzându-şi neputinţa, tace cu desăvârşire.

In această tăcere, realizată în mod firesc prin însăşi natura lucrurilor, deci neforţată sau dorită în vreo formă oarecare, se produce minunea – ca să zic aşa – care scoate mai bine în evidenţă fenomenul. Intreaga noastră fiinţă, într-o desăvârşită armonie, devine în mod natural o imensă oglindă sau stare de conştiinţă pură, în care se reflectă ”Necunoscutul”, absolută premieră.

Toată desfăşurarea acestui scenariu are loc în mod fulgerător, fapt ce îngreunează înţelegerea fenomenului ca atare. Din acea clipă, vălul misterului ce-l ascundea fiind dat la o porte, el capătă însuşirile obişnuite ale cunoaşterii şi este preluat de gândirea comună. Concomitent, ego-ul îşi atribuie, în mod nejustificat, întregul merit al descoperirii. Dar importanţa pe care singur şi-o dă, ca descoperitor al noului, nu-i aduce altceva decât o şi mai mare degradare psihologică.

De fapt, noutatea singură s-a descoperit prin reverberarea ei în mintea lucidă, liberă, complet desprinsă de cunoaşterile anterioare

După cum o dovedeşte trecutul istoric al omenirii, de fiecare dată marile descoperiri au reprezentat pentru oamenii de ştiinţă adevărate impacturi psihice. De multe ori, ei le-au respins în mod categoric, socotindu-le chiar adevărate aberaţii. Pentru ca, în mintea lor limitată nu putea să încapa ceva care le depaşea mărginită lor ştiinţă.

Nu puţine au fost cazurile când inventatorii au fost categorisiţi ca dereglaţi mintali, ca mai târziu descoperirea lor sa fie preluată de alţii şi, de data asta, acceptată integral.

Una dintre trasăturile caracteristice ale omului actual, dominat de structura tempo spaţială care l-a format intelectual, este aceea de a renunţa la ceea ce ştie, la teoriile şi convingerile sale. Inchis în interiorul graniţelor propriei cunoaşteri, el şi-a format o imagine frumoasa faţă de propria persoană care, ori de câte ori se afirmă, îl degradează şi mai mult. Or, asemenea vanitate nu este altceva decât manifestarea fătişă a propriei ignoranţe.

Ceea ce ştim astăzi ca adevăr necontestat, pe care-l susţinem şi-l repetăm mecanic, un “mâine’ mai apropiat sau mai îndepărtat s-ar putea să se demonstreze ca fiind un fals. In lumina acestei susţineri, să amintim doar un singur exemplu. Timp de aproape două milenii şi jumătate, oamenii de ştiinţă au fost de acord că atomul este indivizibil, el fiind apreciat ca ultimă exprimare a materiei. Şi după o vreme atât de îndelungată de susţineri şi repetări eronate, iată că un inventator înfruntă teoria indiviziunii şi demonstrează fapte reale, cu totul contrare, nebănuite sau măcar imaginate de mintea savanţilor până la această imensă descoperire.

Şi-acum, revenind la planul psihic al minţii umane pe care-l investigăm, mai rămân puţine punctări de făcut.

In cadrul temei noastre, pe care încercăm să o explicăm, avem posibilitatea să descoperim modalitatea optimă care poate să ne conducă la contactul real cu viaţa, a cărei mişcare îi conferă calitatea de noutate şi prospeţime de la o clipă la alta. A ne pune în legătură cu viul înseamnă totodată a face investigaţii asupra conjuncturii în care devenim apţi pentru asemenea întâlniri.

Ceea ce am amintit în prima ipostază, a inventatorului, este la fel de valabil şi aici, pe plan spiritual. In mod real, noi nu ne vom putea întâlni cu noutatea vieţii în neîncetata ei mobilitate decât în tăcerea absolută a vechiului, a acumulărilor memoriale care, prin natura lor, împiedică înţelegerea veritabilă, adică ceea ce rezultă din trăirea personală a faptului revelat.

 
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Te-au ajutat informațiile publicate pe acest website?

Spune "mulțumesc" printr-o donație:


Hide picture