Ilie Cioara – Cararea ingusta

Au trecut douăzeci şi doi de ani de dedublării şi doi ani şi jumătate de când practic “cunoaşterea de sine“ şi iată că viaţa îmi oferă o noua şi minunată surpriză. Intr-o dimineaţă din luna august anul 1971 – mă trezesc ca de obicei pe la ora 6. De cum am deschis ochii, constat cu surprindere că psihic funcţionez altfel decât înainte. Gândirea mea nu mai pleca nicăieri, nici înapoi şi nici înainte, ci se afla în permanent contact cu clipa prezentă. Fiinţa întreagă funcţiona ca un tot unitar – corpul fizic şi psihicul constituiau o perfectă unitate.

După micul dejun am părăsit locuinţa plecând spre serviciu. Pc stradă, în tramvai, toate mi se păreau altfel. Câte vedeam şi auzeam aveau un tainic ecou în sufletul meu, fiind îmbrăţişate cu un sentiment de deosebită afecţiune. Fenomenul a durat circa două ore. După care am început să-mi pun întrebări asupra cauzelor ce au generat o astfel de trăire.

Intrucât de multă vreme căutam calea spre Necuprins, i-am zis cărarea cea îngustă. De fapt conştientizez un fel de incizie în structura „eului”, prin care pătrund în Nemărginire. Şi orice problemă ce se iveşte pe fond psihic o cuprind în ansamblul ei, în mod direct şi nemijlocit. Din această cuprindere apare înţelegerea faptului, nealterată de vreo interpretare susţinută de acumulările memoriei. Practic, relaţia directă exclude de la bun început aprecierea, totdeauna relativă, a minţii condiţionate.

Tot în legătură cu denumirea acestui fenomen m-am gândit şi la alţi termeni ca: „iluminarea minţii”, „stare de eliberare” şi „Nirvana”. Desigur că în literatura de specialitate pe care am studiat-o am întâlnit aceste expresii. Insă diferenţa dintre înţelegerea raţională şi trăirea reală a fenomenului respectiv este enormă. Ba mai mult, între una şi alta nici nu se poate face vreo comparaţie. Prima este produsul mărginirii, a intelectului condiţionat, iar a doua se realizeaza în Infinitate.

In prima Duminică care a urmat n-am mai simţit nevoia de a mă duce la slujba religioasă. Dar, împotriva a ceea ce simţeam, m-am dus la biserica unde mergeam de obicei. Aici slujeau cei trei preoţi pentru care aveam mai înainte o stimă deosebită. Acum vedeam cu totul altceva. Modul cum se desfăşura întreaga ceremonie era ca o repetare a unei piese de teatru. Slujitorii – nişte artişti repetând simple roluri, fără să simtă, să trăiască ceea ce spun.

Ţin să precizez că nu era vorba de eul meu – eul care judecă, apreciază, critică, condamnă sau aprobă. Nu! Fiind în contact direct cu slujitorii de la altar, eu nu făceam altceva decât să descriu stările psihice reale ce-i caracterizau în acele momente activitatea lor care se reflecta în puritatea conştiinţei mele ca într-o oglindă. Şi eu doar îmbrăcam în cuvinte tot ceea ce se petrecea la suprafaţa şi în adâncimea realităţii.

Tot atât de surprinzător pentru mine a fost şi noua mea atitudine faţă de dedublare. Detaşarea mea faţă de acest fenomen apare tot mai evidentă. Dedublarea o apreciez ca pe un simplu fapt care şi-a îndeplinit rostul – demonstrarea nemuririi sufletului şi a vieţilor succesive. In prezent, pentru mine, fenomenul nu mai are nici un fel de însemnătate.

La câtva timp după aflarea cărării înguste mi-au căzut în mână câteva cărţi privind conferinţele lui Krisnamurthi. Până la el nu mai întâlnisem pe nimeni care să descrie egocentrismul uman cu atâta precizie şi competenţă. Il socotesc drept cel mai autentic trăitor al Adevărului din câţi a avut omenirea până la ora actuală. Cunoaştem prea puţin din viaţa lui Iisus Hristos şi ceea ce ştim este destul de relativ, fiindcă nu el şi-a scris viaţa. Iar cei care au povestit despre El, nu-L puteau înţelege în mod real. Inţelegerea doar intelectuală a trăitorului veritabil este o înţelegere parţială, cu totul relativă. Ori, în cazul Krisnamurthi, cele rostite de el au fost înregistrate cuvânt cu cuvânt şi cel care le citeşte şi la rândul lui îşi trăieşte propria descoperire le înţelege perfect. De altfel, adevărul nu are decât o singură faţă. Toţi care îl întâlnesc nu pot să-l vadă decât la fel. Exprimarea poate fi aceeaşi sau diferită, dar sensul este unul şi acelaşi. Nu are nici o importanţă dacă unul l-ar rosti întâi şi ceilalţi mai târziu. Ceea ce are importanţă cardinală este şi rămâne întâlnirea cu el. Adevarul il vezi tu insuti, si nu ca pe ceva aratat de alcineva. Aici nu este cazul de repetare a ceea ce a zis altul.

Si ca o remarca privind pe marele intelept trebuie spus ca el a evitat de fiecare data sa deea doua raspunsuri clare in ceea ce priveste nemurirea sufletului si reincarnarile succesive legate de conditionarea umana. Fiind un om cinstit , cu el insusi nu o putea face decât în cazul trăirii fenomenului dedublarii. Numai trăind acest fenomen poţi afirma cu întreaga autoritate cele două realităţi absolute.

De acum, condus nu de ego-ul meu – mărginit, încontinuu interesat de „eu“ şi „al meu“ – ci de adevărata fiinţă, iată că ceva din interior mi-a poruncit să scriu despre „Cunoaşterea de sine“. Şi astfel, vrând, nevrând, am devenit poet. Intre anii 1971-1972 am compus 300 de poeme şi poezii-oglindă. Temele fie mi-au fost impuse din interior, fie determinate în urma discuţiilor cu diferiţi semeni, fie luate direct dîntr-un dicţionar de sinonime.

Pe măsura tratării acestor teme am constatat o seamă de transformări psihologice privind omul vechi: mai întâi o lărgire a ferestrei spre Infinit prin care tot mai multe acumulări traumatizante dispăreau fără să lase urme. Ambiţia, vanitatea, ura, teama nu-şi mai găseau sprijin, ca altădată. Practic, nu mai sunt în măsură să înşel sau să urăsc pe cineva. Această capacitate a omului obişnuit a dispărut treptat Credinţa şi-a pierdut încă de la început orice raţiune de a mai exista. Când întâlnesc direct Sacrul, unde mai are loc această încredinţare imaginativă că El ar fi? Nu pot însă condamna pe cineva că trăieşte sub condiţionarea propriei credinţe sau necredinţe (ambele pornind din aceeaşi sursă imaginativă).

Deci, am continuat să-mi duc existenţa practicând de acum cu tot mai multă uşurinţă simpla întâlnire cu mine, adică cu cel ce se manifestă prin gânduri, imagini, dorinţe, ataşamente, temeri etc.

In luna iunie 1988, din profunzimea fiinţei mele s-a declanşat iarăşi un insistent îndemn de a scrie din nou, Folosind calea versului. Şi, de la acea dată până la începutul lunii august 1990 am mai compus un numar de 680 poezii oglinda. Scrierea lor m-a ajutat enorm fiindca am descoperit nuante ale psihicului uman, mai inainte nesesizate.

Apoi am fost brusc oprit şi îndemnat, aş zice presat să scriu această carte.

Tot timpul m-am socotit un simplu instrument destinat să pună la îndemâna semenilor o nouă modalitate de a întâmpina viaţa. Ceea ce fac nu este nici religie şi nici măcar filozofie sau o teorie despre viaţă şi moarte. Nu fac altceva decât să scot în evidenţă că toată suferinţa omului şi, prin el, a lumii întregi îşi are originea în conştiinţa de suprafaţă, adică în condiţionarea umană, că gândirea noastră aşa cum funcţionează, este cel mai mare duşman al omului. Căci prin procesul de gândire apare gânditorul, care este o ficţiune ce ne amărăşte viaţa, degradându-ne atât moral cât şi psihic şi fizic.

Prin cele 980 de poezii-oglindă nu fac altceva decât să pun pe cititor în faţa oglinzii propriului suflet pentru ca, întâlnindu-se cu el, să se poată înţelege pe sine însuşi şi depăşi în acelaşi timp. Or, depăşirea condiţiei umane înseamnă armonia, pacea interioară, care permite Sacrului aflat în noi toţi să se manifeste ca iubire, frumuseţe, adevăr, bunătate, înţelepciune.

La Sacru, deci, se ajunge nu prin activitatea gândirii ci prin pasivitatea ei. O minte liniştită face ca Scânteia divină din noi să ne cuprindă întreaga fiinţă, unindu-ne cu Infinitul.

După aceste scurte semnalări să revenim la fenomenul dedublării care acum se realizează de cele mai multe ori în absenţa dorinţei mele, aşa cum se întrunea în etapele de viaţă anterioare.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: