Jonathan Black – IIsus intoarce lumea pe dos

IMG_20150914_084635

Intr-o zi de la începutul secolului I, în oraşul Tyana, situat pe teritoriul Turciei de azi, un copil stătea să se nască. Mama lui era întinsă pe un câmp şi nişte lebede au venit din susul râului şi au format un scut protector în jurul ei, cântând şi bătând din aripi.

Au circulat zvonuri despre prunc chiar de la început. Oare Apollonius era mai mult decât o fiinţă umană? Oare era fiul unui zeu? Poate al lui Apollo?

Băieţelul bun şi frumos s-a făcut mare, devenind un tânăr înalt, chipeş, cu o claie de bucle aurii. Veneau oameni de departe numai ca să-i admire frumuseţea.

Familia lui era bogată şi puternică, una din familiile care întemeiaseră oraşul, dar el avea o înclinaţie naturală spre chestiunile spirituale. Apollonius îşi purta părul lung, era vegetarian, umbla în picioarele goale şi nu refuza să îmbrace straie din materiale de provenienţă animalieră, preferând veşminte lungi din pânză albă.

Intr-o zi parinti lui, l-au dus la templu, unde preoţii au rămas uimiţi de intelepciunea lui. Când avea 14 ani, tatăl său l-a trimis la Tars să-şi desăvarsească educaţia. Invăţând cu încântare filosofia matematicianului mistic Pitagora, a hotărât să-şi ducă viaţa într-o castitate desăvârşită. A intrat la o şcoală de pe lângă templul lui Esculap, fiul divin al lui Apollo. Acolo a învăţat că marile daruri spirituale ar trebui dobândite printr-o viaţă curată şi virtuoasă.

Apoi, într-o zi, un mesager i-a adus vestea că tatăl lui murise pe neaşteptate. Apollonius a fost distrus. A făcut un jurământ al tăcerii pentru patru ani ca să mediteze asupra marilor taine ale vieţii şi morţii. Dar, cu cât se retrăgea mai mult din viaţa socială, cu atât mai mult i se răspândea faima şi oamenii veneau de la mari distanţe, căutându-l în pustie, deoarece credeau că el îi poate vindeca doar atingându-i, iar el îi atingea cu mâinile.

S-a întors la casa părintească, unde a aflat că fratele lui îşi luase partea lui din averea familiei. Apollonius l-a iertat şi i-a îngăduit să o păstreze.
Apoi a plecat în peregrinările sale singur, pe jos, vizitând Atena, Asiria, Abisinia, Babilonul şi Egiptul. „Tot pământul e al meu”, spunea el. „Şi mi-e sortit să-l străbat.”

După un timp, l-a însoţit un tânăr tovarăş de drum asirian. Damis avea să-i consemneze faptele şi spusele. Apollonius, zicea el, cerea să fie lăsat singur să mediteze în ceasul de dinainte să se reverse zorii, când fiinţele spirituale şi duhurile morţilor le vorbeau cel mai clar celor ce îşi limpeziseră mintea în dorinţa de a le asculta. Damis a consemnat că stăpânul său nu intra niciodată într-un templu fără să spună o rugăciune simplă: „Dă, Doamne, să am puţin şi să nu-mi doresc nimic!”

Damis credea că stăpânul lui înţelege limba păsărilor şi că îşi găseşte mereu drumul pentru că-l conduc ele. S-a oferit să-i fie tălmaci, dar s-a dovedit că Apollonius ştia să vorbească limba tuturor pe care îi întâlnea în orice ţară. Damis ajunsese să creadă că el putea să citească gândurile oamenilor.

La graniţa cu India au dat de un monument din bronz, purtând inscripţia că Alexandru cel Mare trecuse pe acolo. După aceea peisajul a devenit mai straniu. Drumul pe care mergeau parcă dispărea în spatele lor şi când înaintau Munţii Himalaya parcă-şi schimbau poziţia la orizont. Urcau pe panta unui munte, când Apollonius l-a întrebat pe Damis dacă vede mai bine cerul:

– E cerul mai albastru, sunt stelele mai mari şi mai strălucitoare şi e mai limpede sentimentul că Dumnezeu are grijă de toţi oamenii?

Când Damis a mărturisit că da, Apollonius i-a spus că toate acele lucruri ar fi şi mai clare dacă s-ar uita la ele cu un suflet curat.

Intrau oare în altă dimensiune? Mai târziu, Apollonius avea să spună despre cel mai înţelept din înţelepţii Indiei: „Am întâlnit pe suprafaţa pământului oameni care nu trăiesc pe ea.“

La plecare, brahmanii i-au dat lui Apollonius şapte inele, spunându-i că fiecare are piatra uneia din cele şapte planete şi că trebuie să-l poarte pe fiecare în ziua corespunzătoare a săptămânii.

Intors acasă, Apollonius a scris o lucrare intitulată Despre sacrificii, susţinând renunţarea la obiceiul de a jertfi animale, propovăduind că, în loc să omoare necuvântătoare, el s-ar axa pe purificarea şi sacrificarea propriei noastre naturi animalice. De asemenea, a condamnat negustorii care făceau profituri excesive şi luptele sângeroase de gladiatori. A exorcizat un om posedat de un demon care îl făcea să atace orice femeie întâlnea.

S-au păstrat consemnări că Apollonius a săvârşit vreo sută de minuni tămăduitoare. Intr-o zi s-a întâlnit cu un cortegiu funerar ducând pe catafalc o fată care murise în ziua nunţii ei. Apollonius le-a făcut semn să se oprească, spunându-le că va seca lacrimile celor ce o jeleau. Şi-a pus mâinile pe trupul rece al fetei şi a bolborosit ceva aproape de neauzit. După câteva clipe, ea s-a ridicat de pe catafalc. „Nimic nu moare cu adevărat”, a zis el. „Totul ni se arată din cauza densităţii materiei din care e alcătuit. Dar esenţa lucrului a trăit înainte să moară şi va trăi şi după ce corpul material dispare.”

Era ziua în amiaza mare şi Apollonius ţinea o prelegere filosofică într-un părculeţ din Efes. A şovăit puţin, apoi a continuat câtva timp, înainte să rămână din nou tăcut, cu privirile în pământ. Pe urmă a făcut repede trei paşi în faţă, strigând: „Omorâţi-l pe tiran!” A spus publicului că tocmai avusese o viziune a împăratului Domiţian, cum că ar fi asasinat chiar în acel moment la Roma.

După câteva zile au venit mesageri cu vestea că împăratul fusese ucis chiar în clipa în care Apollonius avusese viziunea respectivă.

Când a fost arestat, Apollonius a reuşit prin nu se ştie ce mijloace să şteargă ce era scris în actul de acuzaţie. Altă dată, acuzat de complot împotriva împăratului Domiţian, a ieşit pur şi simplu din lanţurile care îl încătuşau, de parcă ar fi vrut să arate că nu putea fi reţinut astfel. Spunea că nu ascultă decât de propria voinţă. Când a fost adus în faţa unui alt tribunal, a spus „Nu vă puteţi atinge de mine” şi a dispărut sub ochii a sute de oameni.

Unii afirmă că s-ar fi înălţat direct în Rai, alţii că s-ar fi retras din viaţa publică şi ar fi trăit în linişte şi singurătate până la o vârstă foarte avansată. După moarte, li s-ar fi arătat discipolilor săi.

Viaţa lui Apollonius seamănă puţin cu viaţa lui Iisus, doar că totul a mers mai uşor pentru primul. Faima lui a fost mai mare decât a lui Iisus în epoca sa, minunile prin care a vindecat oameni fiind mai cunoscute şi mai bine atestate. A fost o celebritate a lumii antice, un personaj foarte popular, îndrăgit de oamenii de rând şi consultat de regi şi împăraţi.

A avut influenţă în politică, criticându-i cu îndrăzneală pe Nero şi Domiţian. A fost un gânditor original, considerat o autoritate în şcolile înfiinţate de Pitagora, Socrate şi Platon. A propovăduit o religie universală progresistă la vremea aceea, drept care i s-a atribuit ameliorarea gândirii ultimilor împăraţi romani în aşa fel încât, mai târziu, aceştia să ajute creştinismul să supravieţuiască. Impăratul Hadrian i-a colecţionat operele şi a fost privit cu admiraţie de marele împărat-filosof Marc-Aureliu. Filosofia pitagoreică în interpretarea sa a influenţat neoplatonicismul, care, la rândul său, a exercitat multă influenţă asupra curentului mistic din teologia creştină.Cum se face “ s-a plâns părintele bisericii, Iustin Martirul, „că talismanele lui Apollonius au puterea de a dejuca furia valurilor, violenţa vânturilor şi atacurile fiarelor şi că, pe când minunile săvârşite de Domnul nostru sunt reţinute doar de tradiţie, minunile lui Apollonius sunt cele mai numeroase şi evidente dintre faptele actuale? “

Şi totuşi, Iisus Hristos a schimbat lumea, dar Apollonius nu.

Sf. Ilie, Buddha, Socrate şi Apollonius au adus în lume conştiinţa spirituală şi înţelegerea faptului că suntem cu toţii legaţi între noi, că ar trebui să arătăm compasiune oricărei făpturi şi să ne jucăm rolul în evoluţia lumii. Ei toţi au ştiut, într-o oarecare măsură, ce se întâmpla şi ce trebuia să se întâmple, dar Iisus Hristos a fost cel care a avut puterea să înfăptuiască nenumărate lucrări. A dat peste cap mersul istoriei. Ilie, Buddha şi Pitagora au adus speranţa şi credinţa, dar Iisus Hristos a adus iubirea.

Când a fost ispitit de Satana în mijlocul naturii, necedându-i, Iisus se despărţea de magie, deoarece magia însemna să lucrezi cu spirite inferioare. Iisus colabora cu îngerii.

Aşa cum am văzut, îngerii apăreau în momente cruciale ale istoriei, aşa cum se spune în Vechiul Testament, dar pe vremea lui Iisus îngerii au ieşit din umbră. Noul Testament e plin de îngeri: unul îi vesteşte soţiei lui Zaharia că va avea un fiu, altul o vesteşte pe Maria că va da naştere pruncului sfânt, alţii le dau păstorilor vestea naşterii lui Iisus, îi spun lui Iosif să o ia de soţie pe Maria, iar apoi să-şi ia soţia şi fiul şi să fugă în Egipt, au grijă de Iisus după ce e ispitit de Satana, stau de vorbă cu el în Grădina Ghetsimani, îi dau putere când e răstignit pe cruce, dau deoparte lespedea de pe mormântul Mântuitorului şi li se arată Măriei Magdalena şi ucenicilor să le vorbească drespre înviere.

Mai târziu îngerii îi arată lui Filip drumul spre sudul Etiopiei şi îl duc pe centurionul Comelius să-l ia pe Petru. Un înger îi apare lui Pavel noaptea, cerându-i să propovăduiască Evanghelia în Europa.

In primele capitole ale acestei cărţi se spune povestea creării universului, comună tuturor religiilor. Materia a fost condensată de marea Minte Cosmică, care ulterior a dat naştere formelor de viaţă vegetală, ele formând apoi un fel de leagăn pentru viaţa şi conştiinţa animalelor.

Imaginea şarpelui încolăcit de copac este, aşa cum am văzut, cea mai limpede ilustrare posibilă a originilor conştiinţei animale, care a pregătit terenul pentru cea umană. Apoi povestea continuă, materia devine mai densă şi se întăreşte în jurul conştiinţei umane. Oamenii s-au separat din ce în ce mai mult de Mintea Cosmică. Lideri spirituali ca Zarathustra, Krişna, Moise, Socrate şi Buddha au ajutat omenirea în ceea ce priveşte slăbirea conştiinţei spirituale.

Dar în vremea Imperiului Roman fiinţele umane se despărţiseră aproape complet şi nu numai de dimensiunea spirituală, ci şi una de cealaltă. Sistemul juridic, care urma să fie cea mai importantă contribuţie a romanilor la civilizaţie, de-abia a reuşit să ţină în frâu o cultură cumplită, crudă şi sângeroasă. Viziunea spirituală a fost umbrită în aşa măsură, încât a devenit posibil să te îndoieşti de realitatea ei, ceea ce a dus la apariţia atomismului şi ateismului lui Democrit şi Lucreţiu.

Acum, când Căderea atinsese punctul cel mai adânc şi cel mai întunecat, răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos au reprezentat începutul înălţării. Exact cum conştiinţa animală fusese ţintuită de copacul din Grădina Edenului, conştiinţa divină era acum ţintuită de crucea materiei. Aşa cum conştiinţa animală fusese absorbită în viaţa vegetală şi înglobată în materie pentru a crea fiinţele umane, şi conştiinţa divină avea să fie absorbită în materie. Dar conştiinţa divină avea să fie absorbită, şi ea, de materie.

Conştiinţa divină va începe procesul de disoluţie a materiei spre a o spiritualiza.

In povestea Măriei Magdalena găsim indicii că întreaga structură a universului se modifica.

Ea apare pentru prima dată în Biblie ca una din femeile care se îngrijeau de Iisus. Poate că fusese bogată. Este înfăţişată adesea într-o rochie galbenă, largă şi cu părul lung, de multe ori roşcat. Parcă străluceşte de la lumina ei interioară, mistică. Are ceva înduioşător şi puţin trist.

Este adesea înfăţişată cu un vas de alabastru. Se întâmplă astfel pentru că în tradiţia catolică Maria Magdalena e identificată cu Maria, sora Martei. Povestea respectivă se află în Evanghelia după Luca.

Surorile se întreţineau cu Iisus la ele acasă. Marta se enervase pentru că, în timp ce ea alerga de colo-colo şi făcea tot ce trebuia făcut, sora ei stătea la picioarele lui Iisus, ascultând ce îi spunea el şi savurând împreună cu el o clipă de intimitate.

Când Maria a luat ulei parfumat, scump, dintr-un vas de alabastru şi i-a uns picioarele lui Iisus, unul dintre ucenici a sugerat că e o risipă de bani. A spus că acei bani ar fi trebuit daţi săracilor, dar Iisus i-a replicat aşa: „Las-o în pace. A vrut întotdeauna să folosească uleiul ăsta pentru mine şi să păstreze o parte pentru înmormântarea mea.“

Povestea continuă până la moartea lui Iisus, la care Maria Magdalena avea să fie în prim-plan.

Nu ştim sigur dacă ea şi sora Martei sunt una şi aceeaşi, dar amândouă se îngrijeau de Iisus şi aveau cu el o relaţie ce pare foarte personală. Când a spus că Maria făcuse bine că îl unsese cu uleiul scump, Iisus n-a fost egoist. Spunea ceva despre univers, aşa cum îl înţeleg creştinii. Zicea că Dumnezeul creştinismului e un zeu personal şi că fiecare trăieşte într-un univers personal. Universul a fost creat pentru a ne da calităţile care fac din noi oameni şi, mai presus de toate, pentru a oferi fiecăruia dintre noi percepţia sa personală asupra universului, cu încercări, dileme, mistere, conflicte şi binecuvântări, adaptate după puterile şi slăbiciunile fiecăruia. Individualitatea fiecăruia, cu toate defectele lui, este încoronarea creaţiei şi ar trebui să o îndrăgim şi să o cultivăm.

Maria Magdalena era una din cele trei femei care stăteau lângă cruce şi au fost martore la răstignire, iar ea a fost martoră şi la îngroparea trupului de către Iosif din Arimateea. A fost şi prima persoană care l-a văzut pe Hristos înviat. In Evanghelia după Ioan, Maria s-a dus la mormânt, dimineaţa devreme, când era încă întuneric. A văzut dat deoparte bolovanul care bloca intrarea, aşa că a dat fuga să le spună lui Petru şi Ioan. Cei trei s-au întors şi au văzut acolo giulgiul în care fusese învelit trupul neînsufleţit -dar nici urmă de corp. Au crezut că trupul fusese furat. Petru şi Ioan au plecat. Maria a rămas la intrarea în mormânt, plângând fără zgomot, când, printre lacrimi, s-a uitat înăuntru şi a văzut doi îngeri în alb, unul stând pe locul unde fusese capul lui Hristos, celălalt unde îi fuseseră picioarele.

– Femeie, de ce plângi?

– Pentru că l-au luat de aici pe domnul meu. Nu ştiu unde l-au dus.

Apoi a văzut o siluetă în grădina de lângă mormânt şi a presupus că era grădinarul, care i-a vorbit acum:

– Femeie, de ce plângi?

Ea i-a zis că, dacă a luat el trupul, îl roagă să-i arate unde l-a dus. Dar, apoi, când l-a auzit spunându-i „Maria”, l-a recunoscut după bătăile puternice ale inimii ei îndrăgostite.

A vrut să-l îmbrăţişeze, dar el a oprit-o.

– Nu mă atinge, pentru că nu m-am înălţat încă.

A rugat-o să se întoarcă la discipoli şi să le spună ce văzuse.

Trupul înviat şi transformat al lui Iisus, care este primul din trupurile preschimbate ce vor transforma întreaga dimensiune materială a universului, arăta altfel decât cel anterior, din carne şi oase. Ni se dă de înţeles acelaşi lucru şi în povestea străinului care i-a însoţit pe doi din discipoli pe drumul spre Emaus. Nici ei nu-l vor recunoaşte pe Hristos înviat.

Iisus i-a spus Măriei să nu-l atingă pentru că trupul său înviat era într-un tainic proces de trecere ce se va fi încheiat atunci când Toma este invitat să atingă rănile de pe el.

Cum au reacţionat ucenicii când le-a spus Maria că maestrul lor a înviat din morţi? Bănuiala că unii dintre ei au fost geloşi pe Magdalena, că i-au purtat resentimente pentru intimitatea ei cu Hristos, revine în textele creştine scrise cam în aceeaşi perioadă cu cele patru evanghelii.

In Evanghelia după Toma, Petru îl roagă pe Iisus s-o alunge pe Maria, deoarece „femeile sunt nevrednice”, dar Iisus refuză şi spune: „O voi face pe Maria un spirit viu.”

In Evanghelia după Filip se spune că „Iisus o iubea mai mult decât pe toţi discipolii săi şi o săruta adesea pe gură”. Ucenicii se plâng că o iubeşte mai mult decât pe ei toţi şi el nu neagă. Respectivul pasaj a dus la speculaţia că Iisus şi Maria erau căsătoriţi, dar, aşa cum vom vedea mai târziu, autorul se referă aici la o experienţă de intens extaz mistic, la o „căsătorie mistică”.

Fragmentele din Evanghelia după Maria Magdalena care ne-au parvenit descriu evenimentele de după înviere – poate la scurt timp după ce Iisus i-a spus Măriei să se ducă şi să-i zică lui Petru şi celorlalţi că tocmai îl văzuse în forma lui reînviată. Petru îi cere Măriei să le dezvăluie ce o învăţase Iisus la ultima lor întâlnire. Atunci Maria descrie stadiile succesive prin care spiritul trebuie să se elibereze de legăturile cu pământul înainte să se înalţe din nou la Dumnezeu. Le vorbeşte despre o viziune pe care Iisus îi permisese s-o aibă, în care spiritul se înalţă prin şapte tărâmuri şi este examinat în fiecare. Mai spune şi cum spiritul este pus la încercare de către cele şapte puteri puterile întunericului, poftei trupeşti, ignoranţei, dorinţei de moarte, robiei cărnii, înţelepciunii lumeşti şi furiei. Maria prezintă o concepţie asupra lumii în care spiritul uman este aservit materiei. Ea afirmă că spiritul uman are nevoie de puterea supranaturală pe care Iisus i-o poate aduce pentru a se elibera din lanţurile materiei.

Isis l-a iubit pe zeul Soarelui, Osiris. L-a ajutat să treacă în altă lume, unde avea să fie rege. Acum înţelepciunea lui Isis se transmitea Măriei Magdalena.

Există o tradiţie păstrată până în zilele noastre conform căreia Maria Magdalena a călătorit pe mare într-o barcă până în sudul Franţei, împreună cu fratele ei Lazăr, şi a trăit acolo tot restul vieţii. Este semnificativ şi faptul că această regiune e asociată cu Sfântul Graal. Vom examina mai târziu adevărata semnificaţie a Sfântului Graal.

Aşa cum spune însăşi Maria în evanghelia ei, „Unde este minte, e şi o comoară”.

Iisus Hristos şi-a purtat crucea pe Golgota. In cealaltă parte a lumii, un om bogat şi puternic era scos cu forţa din refugiul său. Intrarea în peştera lui era cioplită şi pictată astfel încât să înfăţişeze gura unui şarpe. Oamenilor le fusese frică să intre acolo, dar acum soldaţii ieşeau, regele-zeu fiindu-le prizonier.

Datorită lui grâul crescuse atât de mare, că un singur spic era aproape prea greu să-l care doar un om. Se spune că le vorbea plantelor şi ele creşteau imediat şi dădeau roade. Graţie lui nu mai exista foamete. Animalele domestice creşteau şi se înmulţeau cu o rapiditate uimitoare, iar cele sălbatice se îmblânzeau în prezenţa lui şi îi făceau pe plac. Mulţimi de păsări cântătoare, minunate – unele din specii care nu fuseseră văzute înainte – se strângeau în cetăţi şi le cântau oamenilor.

Oare împăratul avea cu adevărat putere asupra forţelor creşterii şi reproducerii? Femeile frumoase din împărăţie i-au purtat mulţi prunci frumoşi cu părul de aur, poate o nouă rasă – iar oamenii erau neliniştiţi. Ce avea să se întâmple cu propriii lor copii?

Apoi au venit furtunile şi au nimicit holdele. Stolurile de păsări au devenit mai îndrăzneţe şi furau mâncare ori chiar atacau copiii. Umblau zvonuri că fuseseră văzuţi mutanţi ieşind din peşteră şi fugind în pădure în timpul nopţii. Intr-o zi a sosit un profet care le-a spus oamenilor că împăratul lor făcea magie neagră. A arătat înspre dansul lui Venus şi Mercur, aproape de Soare, când ascuns, când din nou la vedere. Ca şi împăratul, profetul avea putere de convingere, iar acum oamenii îl credeau pe profetul care îi îndemna să-şi răstignească împăratul.

Aşa că l-au târât pe acesta din urmă, cu trupul său lung ca de şarpe, acoperit cu pene verzi, prin dumbrăvile sacre în care rădăcinile copacilor erau cioplite să arate ca nişte năpârci. L-au dus pe Dealul Tigvelor, iar acolo a fost răstignit pe o cruce între doi răufăcători. De o parte şi de alta a lui, cei doi tâlhari îşi băteau joc de el şi îl insultau.

Pe vremea aceea se obişnuia ca oamenii să fie răstigniţi spre a fi ucişi şi să se tragă cu săgeţi în ei. Corpul lui fusese pictat peste tot cu sori, ca o batjocură la adresa afirmaţiei lui că el ar fi trimisul Soarelui.

Un mic grup de femei stăteau pe dealul presărat cu oase şi tigve şi urmăreau execuţia. Una din ele era Femeia-Păianjen, care se bucura pentru că acum copiii ei aveau să fie salvaţi şi marea ruptură din univers se va repara.

Odată cu viaţa lui Iisus, istoria intră în sala oglinzilor. Viaţa Mântuitorului seamănă cu aceea a lui Apollonius, fiind totuşi opusul ei, dar şi cu răstignirea din America. Lumea în care trăim e un loc paradoxal, dar apariţia lui Iisus a dat naştere la nenumărate paradoxuri şi mai mari.

In lumea spirituală, legile naturii nu se aplică sau sunt inversate. Paradoxurile se înmulţesc când lumea spiritelor se iveşte în cea materială.

Paradoxul este şi trăsătura specifică a vorbirii lui Iisus Hristos, căreia îi conferă forţă retorică:

Cine caută să-şi salveze viaţa şi-o va pierde.

Cei blajini vor moşteni pământul.

Cine e lângă Mine e aproape de foc.

Lumea este, aşadar, un loc al paradoxurilor schimbătoare. Tocmai când ne simţim mai siguri, ne apare în cale contrariul a ce ne aşteptam. Inţeleptul chinez Lao Tzu, care a trăit la puţin timp după Iisus Hristos, spunea astfel:

„Când ochiul poate zări vârful unui fir de păr, omul e pe cale de a orbi. Când urechea poate desluşi fâlfâitul aripilor unui ţânţar, e pe cale să surzească. Când limba poate deosebi gustul apei dintr-un râu de cel al apei din altul, e pe cale să-şi piardă simţul gustului. Când nasul poate deosebi mirosul mătăsii arse de cel al pânzei arse, e pe cale să-şi piardă simţul mirosului. Când trupului îi place enorm să alerge, picioarele îi sunt pe cale să paralizeze. Când mintea desluşeşte limpede binele de rău, e pe cale să facă o greşeală.”

Dacă n-ar exista oamenii să-l cerceteze, universul nu ar fi frumos, bogat ori ciudat. Nu ar fi păcat când universul s-ar prăbuşi, când întinderea lui vastă, modelele lui schimbătoare, complexitatea lui nu vor mai exista, ele fiind expresiile valorii şi, fără minte, totul esţe lipsit de valoare şi de sens.

Viaţa lui Iisus Hristos ilustrează imensa mişcare de convergenţă a tuturor forţelor şi fiinţelor spirituale. Viaţa lui a fost atât de misterioasă, atât de spectaculoasă, încât şi azi ne străduim s-o înţelegem în toate dimensiunile ei cosmice, dar unul din aspectele sale este acesta: există o lege specială care acţionează ca legile termodinamicii. Dacă încercăm să facem o faptă cu adevărat bună, atunci, din cauza influenţei saturniene în lume, o forţă a răului, egală şi opusă’, ni se va împotrivi. Dar mai există o lege, una mai presus de altele: dacă încercăm să facem ceva din iubire curată, puterea iubirii din noi va creşte.

 

Your email is never published or shared.