George Friedman – Socuri si consecinte

In 1492, călătoria lui Cristofor Columb a adus înapoi acasă vestea că lumea era rotundă. Faptul că lumea era rotundă din punct de vedere fizic nu era necunoscut, desigur. Dar Columb a arătat că este rotundă într-un sens mai profund. El a deschis uşa către o lume plină de alte civilizaţii, destul de avansate, de care nu auzise nimeni în Europa şi dintre care nici una nu auzise de creştinism. Acestea nu au respins, pur îşi simplu, creştinismul, aşa cum o făcuseră musulmanii. Doar că nu auziseră de el. Lumea era rotundă nu doar în sensul că suprafaţa ei nu putea avea un centru, ci şi pentru că nici o civilizaţie nu era pivotul. Europenii puteau pretinde că civilizaţia lor era prima dintre multe altele, dar nu găseau nici o consolare într-o geografie care conţinea civilizaţii care îi ignorau şi chiar nu le păsa de existenţa lor. Dacă Iisus Hristos era Mântuitorul, cum se făcea că religia creştină nu fusese revelată celei mai mari părţi din omenire?

Lumea era mult mai mare, mai puţin centrată şi mai diversă decât crezuseră ei până atunci. De-a lungul Secolelor, ideea că civilizaţia europeană era inerent superioară „bunilor sălbatici”, cum le spunea Rousseau, a devenit din ce în ce mai discutabilă, până când toate culturile au ajuns să pară de valoare egală.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în 1517, Martin Luther şi-a afişat cele 95 de teze pe uşa unei biserici, iniţiind Reforma Protestantă, care a contestat ideea că Roma era centrul Europei. Argumentul suprem al lui Luther era că episcopul Romei nu avea o relaţie specială cu Dumnezeu şi că fiecare persoană se putea apropia de Dumnezeu pe cont propriu, fără intermedierea unui preot. Oamenii puteau citi şi singuri Biblia, călăuziţi de conştiinţă şi de harul dăruit de Dumnezeu, ca să ajungă la propriile concluzii. In loc să fie centrul creştinătăţii – fapt contestat dintotdeauna de creştinismul ortodox – Roma era contestată acum în interiorul peninsulei europene. La fel cum Europa şi-a pierdut în timp supremaţia psihologică asupra lumii, catolicismul şi-a pierdut supremaţia în părţi ale peninsulei europene pe care le dominase.

Douăzeci şi şase de ani după aceea, în 1543, Copernic a demonstrat clar şi cu subtilitate că Pământul nu era centrul universului, ci se rotea în jurul Soarelui. Aceasta era mai mult decât o viziune cosmologică şi au existat alţii care au contestat-o. Dar demonstraţia lui Copernic era atât de puternică, încât a ridicat următoarea întrebare: dacă Dumnezeu a creat lumea cu scopul de a-i face pe oameni după chipul şi asemănarea Lui, de ce nu şi-a plasat în centrul ei capodopera, scopul întregului univers? Secole după aceea, s-a demonstrat că lumea este, de fapt, insignifiantă, localizată la marginea unei galaxii obişnuite, una din miliarde. Viziunea lui Copernic a dus la un sentiment al insignifianţei lumii care contrazicea învăţăturile multor religii şi, în special, ale acelei religii a cărei credinţă era că Dumnezeu l-a trimis oamenilor pe propriul fiu.

Potrivit Bisericii Catolice, oamenii ajungeau să-l cunoască pe Dumnezeu prin învăţăturile Bisericii, aşa cum erau ele transmise de ierarhie şi de preoţi. La Dieta de la Worms, Martin Luther a spus: „Conştiinţa mea este înrobită de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să acţionezi împotriva conştiinţei nu este nici drept, nici sigur.” Această afirmaţie, care introducea noţiunile de responsabilitate individuală, conştiinţă şi îndoială, a modificat întreaga structură a creştinismului şi a pregătit terenul pentru o revoluţie în Europa, care a avut nenumărate consecinţe neaşteptate.

Pentru catolicism, învăţăturile Bisericii reprezentau Cuvântul lui Dumnezeu şi nici un individ nu putea interpreta credinţa creştină în afara cadrului Bisericii. Luther a introdus ideea de conştiinţă, de conştiinţă particulară a indivizilor. Acesta era un argument pentru dreptul şi autoritatea oricărui om de a studia Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi de a-l interpreta după cum îi dicta conştiinţa. Nu se poate minimaliza importanţa acestui fapt, cu toate că Luther însuşi a încercat să evite subiectivismul total. Era vorba tot de creştinism, însă un creştinism care avea în centru creştinul şi retrograda Roma, schimbând peisajul spiritual al Europei.

Toate acestea au avut loc în contextul unei revoluţii tehnice. Presa de tipărit a fost inventată undeva înainte de 1440. In 1500 existau deja, în Europa, aproximativ o mie de tipografii. Până la inventarea tiparului, cuvântul scris era ceva rar. Analfabetismul exista nu doar din cauză că oamenii nu aveau unde să înveţe să citească, ci, mai ales, pentru că nu aveau nimic de citit. Acum Biblia era disponibilă pentru toţi şi puteau să o citească în versiunea vulgata, adică în limba lor maternă. Acest simplu fapt a subminat autoritatea preoţilor mai mult decât oricare altul. Oamenii puteau să citească Biblia în fiecare zi, în casa lor, în loc să aştepte duminica, pentru ca preotul să le citească şi să interpreteze Scriptura. Ei puteau acum să o citească şi să se contrazică în privinţa înţelesurilor, nu doar cu Roma, ci şi între ei. Biserica din peninsula europeană nu a trecut doar printr-o schismă, a început să se fragmenteze, iar această fragmentare s-a produs de-a lungul unor linii naţionale tot mai pronunţate. Limbajul, abilitatea de a citi, nu doar de a vorbi, a creat legături mai puternice între oameni pentru care limba comună nu avusese până atunci semnificaţie politică.

Tiparniţa i-a permis lui Luther nu doar să traducă Biblia în germană, ci să o şi distribuie. Dacă creştinătatea era conştiinţa care se confrunta direct cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci presa de tipărit a făcut posibilă această confruntare. Tot ea a făcut posibilă tipărirea de broşuri, de argumente şi dezbateri, care au fost distribuite unui public ce putea participa, pentru prima dată, la viaţa intelectuală.

Una dintre consecinţe a fost legitimarea limbilor native ale Europei. Acestea nu mai erau, pur şi simplu, „vulgare”, calea spre Dumnezeu fiind marcată de semne latine, dar erau la fel de bune şi pentru scris, şi pentru gândire. O idee concepută în germană nu mai era inferioară uneia din latină. Iar trăsătura comună de a vorbi germană, engleză sau orice altă limbă i-a unit pe oameni într-o comunitate mai mare decât satul lor. Oamenii puteau să citească sau li se putea citi, în limbile lor materne, gânduri ale unor oameni pe care nu îi întâlniseră niciodată. Limba era numitorul comun, iar limba a devenit fundamentul naţiunii şi un factor suplimentar în crearea punctelor de presiune ale Europei.

Luther le vorbea germanilor în germană. Germanii au încetat să mai fie o problemă minoră pe care să o rezolve dinastiile şi au devenit o maşinărie politică pe cont propriu. Exista o mişcare germană care dorea să restaureze memoria Germaniei istorice, iar luteranismul era fundamentul acestei mişcări şi factorul integrant al naţionalismului german incipient. Protestantismul a fost începutul naţionalismelor populare care aveau să ducă la geografia aglomerată a Europei. Fiecare naţiune avea la bază o limbă şi toate limbile erau egale în ochii lui Dumnezeu. Mintea europeană se fragmenta.

Inima Reformei a fost Germania, dar aceasta s-a răspândit la periferia nordică a Europei, în arhipelagul britanic şi în Scandinavia. Dar rădăcinile sale nord-germane au fost întotdeauna prezente. Este interesant de remarcat că Nikolaus Copernic era germano-polonez, Luther era german şi Gutenberg, tot german. Fără să împing această idee prea departe, amintesc cum triburile germanice le-au rezistat romanilor şi şi-au păstrat independenţa. Este interesant că germanii au început rebeliunea împotriva Romei şi şi-au reafirmat independenţa.

Reforma a alimentat, de asemenea, un alt gen de fragmentare. Conştiinţa şi credinţa erau chestiuni personale, private, ale persoanei. Ancorând credinţa în conştiinţă şi ridicând individul, Reforma a deschis poarta următoarei întrebări: A cui interpretare a Bibliei este cea corectă? Un element de îndoială a apărut pe două căi. In primul rând, cum puteai judeca sinceritatea conştiinţei şi a credinţei? Şi, mai important, cum puteai alege dintre interpretări? Luther a galvanizat Reforma. Nu a fost punctul ei culminant. Reformatorii erau ei înşişi provocaţi de către reformatori. Erau diferenţe între formele naţionale ale Reformei, diferenţe între fracţiunile importante şi nesfârşitele fracţiuni mici care se tot desprindeau şi îsi formau propriile biserici. Dacă credinţa şi conştiinţa erau călăuzele spre Biblie, atunci nici o interpretare nu reprezenta autoritatea supremă. Fiecare om trebuia să cântărească fiecare idee cu credinţa şi cu conştiinţa sa. Nu numai că fiecare om era liber să facă acest lucru, dar conştiinţa îi cerea să îl facă.

In timp ce Biserica Catolică îi unea pe credincioşi într-o singură ţesătură de credinţă şi de acţiune, protestantismul a deschis poarta nu atât îndoielii, cât incertitudinii, şi nu atât scepticismului, cât precauţiei în faţa tuturor pretenţiilor de autoritate. Aceasta era o ruptură importantă cu trecutul, într-un moment în care se petreceau multe. A oferit fundamentele teologice unei alte mişcări intelectuale – revoluţia ştiinţifică.

Luther a argumentat că vremea miracolelor se sfârşise odată cu fondarea Bisericii timpurii. Aceasta însemna că intruziunea divină nu mai tulbura ordinea naturală pe care o crease Dumnezeu. Lumea era previzibilă şi stabilă – legile naturii guvernau. Dacă legile naturale guvernau lumea, atunci se punea întrebarea cum putem cunoaşte aceste legi naturale. Biblia era o cale, dar Biblia aborda mai puţin naturalul şi mai mult supranaturalul, cu Dumnezeu şi voinţa lui. Dar, dacă urmăreai logica izvorâtă din luteranism, atunci mai exista o împărăţie care trebuia studiată şi nu putea fi studiată doar prin Biblie: natura. Iar asta însemna ştiinţă.

Your email is never published or shared.