Elisabeth Haich – Cele douasprezece perechi de calitati gemene

initierea_1_fullsize

A doua zi m-am prezentat din nou în faţa lui Ptahhotep.

– A sosit timpul să studiezi cele 12 perechi de calităţi gemene. Acesta va fi următorul tău exerciţiu. Probele iniţierii includ şi acest subiect. De aceea, fii foarte atentă şi impregnează-te cu ceea ce-ţi voi spune.

La fel cum „a tăcea” şi „a vorbi” sunt cele două jumătăţi complementare ale aceleiaşi forţe, există 12 perechi de virtuţi pe care va trebui să înveţi să le controlezi.

De acum înainte nu vei mai petrece decât dimineţile la Templu. Apoi te vei întoarce la Palat şi te vei folosi de toate ocaziile pentru a trăi în societate.

Într-adevăr, este infinit mai simplu să controlezi aceste lucruri aici, în Templu, decât în mijlocul societăţii. Aici nu te afli în contact decât cu ceilalţi neofiţi, care, la fel ca şi tine, caută unitatea divină, sau cu preoţii şi preotesele care trăiesc deja în această unitate.

În schimb, în lumea exterioară vei fi expusă la tot felul de tentaţii. Vei întâlni acolo oameni care sunt sclavii corpurilor lor şi care vor încerca să te influenţeze.

Pericolul de a cădea este mult mai mare acolo. Dacă vei reuşi însă să controlezi toate aceste caracteristici în lumea exterioară, vei trece practic examenele iniţierii.

Aceste 12 perechi sunt:

a tăcea – a vorbi

receptivitatea – rezistenţa la influenţele exterioare

ascultarea – dominarea

umilinţa – încrederea în sine

rapiditatea ca de fulger – ponderaţia

a accepta totul – a discerne

prudenţa – curajul

a nu avea nimic – a avea totul

a nu fi ataşat de nimic – fidelitatea, loialitatea

a te face remarcat – a trece neobservat

dispreţul faţă de moarte – respectul faţă de viaţă

indiferenţa – iubirea

Pământul trece astăzi printr-o perioadă în care oamenii egoişti şi dominaţi de corp tind să acapareze puterea.

Tu ştii deja că oriunde se manifestă forţele negative, forţele pozitive trebuie să fie prezente în egală măsură, dar în planul nemanifestat.

În timpul acestei perioade întunecate a pământului, fiii lui Dumnezeu – care manifestă legile divine ale detaşării – vor părăsi treptat planul terestru, pentru a se retrage pe un nivel spiritual, într-o lume nemanifestată.

Dar ei vor continua să acţioneze în inconştientul oamenilor, căci ei vor reprezenta tocmai inconştientul umanităţii şi se vor manifesta în sufletul oamenilor aflaţi în plin proces de maturizare, născând acolo dorinţa de a fi liberi.

Pe pământ, megalomania şi setea de putere a unor indivizi, la care se adaugă nemulţumirea în creştere a popoarelor reduse la statutul de sclavie vor da loc la lupte din ce în ce mai aprige de-a lungul mileniilor care vor urma.

Iar aceste milenii de lupte, în timpul cărora pe pământ vor domni avariţia, invidia, vanitatea, dorinţa de răzbunare, ura şi atâtea alte trăsături animalice ar spulbera de pe suprafaţa pământului tot ceea ce este frumos, bun, şi autentic, dacă providenţa divină nu ar fi prevăzut ca un grup de fiinţe umane legate între ele de spirit să lucreze sub conducerea fiilor lui Dumnezeu – care acţionează din planul spiritual – pentru a salva de la uitare cunoaşterea noastră secretă şi pentru a o propaga.

La fel ca oricare altă planetă, pământul este ghidat de o energie spirituală elevată care se manifestă prin intermediul fiilor lui Dumnezeu într-o manieră adaptată pentru oameni.

Aceeaşi forţă se manifestă şi printr-un grup de persoane iniţiate, care au devenit – mergând pe calea evoluţiei spirituale – egalii fiilor lui Dumnezeu.

Toţi lucrează pentru aceeaşi mare cauză: scoaterea pământului din întuneric, de sub dominaţia forţelor materiale şi infernale, din izolare, şi eliberarea lui.

Fiecare Iniţiat ia parte la această muncă, şi aceasta va fi şi misiunea ta.

Pentru a deveni un membru util acestei cauze, este necesar să controlezi perfect întreaga gamă a virtuţilor opuse.

De aceea, va trebui să-ţi treci examenele în toate domeniile.

Controlul virtuţilor înseamnă să ştii să utilizezi aceste calităţi la locul potrivit şi în momentul cel mai oportun.

Aceeaşi calitate poate fi divină, dacă este utilizată la locul potrivit şi în momentul oportun, sau satanică, dacă este utilizată într-un loc şi într-un moment nepotrivite.

Căci Dumnezeu nu creează decât ceea ce este Bun, Frumos şi Adevărat.

Nu există caracteristici şi forţe malefice.

Nu există decât caracteristici şi forţe prost utilizate!

Ai aflat deja ce înseamnă „să taci” şi „să vorbeşti” cu discernământ. „A tăcea” este o calitate divină.

Ea reprezintă o binecuvântare atunci când este utilizată la locul şi momentul potrivit. Dimpotrivă însă, dacă taci atunci când ar trebui să vorbeşti, spre exemplu atunci când ai putea salva cu un singur cuvânt pe cineva de la un mare pericol, această „tăcere” devine satanică.

La fel, atunci când vorbeşti într-un loc şi la un moment nepotrivit, facultatea divină a „vorbirii” devine o „flecăreală” satanică.

Să luăm cea de-a doua pereche de caracteristici.

Una dintre ele, receptivitatea, este divină atunci când te deschizi faţă de tot ceea ce este superior – faţă de Bunătate, Frumuseţe şi Adevăr – faţă de Dumnezeu, lăsându-l pe El să acţioneze prin tine, receptându-i voinţa în Sine.

Ea devine însă dezastruoasă şi satanică atunci când se transformă într-un caracter slab, incapabil să reziste în faţa influenţelor exterioare.

Celălalt aspect, rezistenţa în faţa influenţelor exterioare, reprezintă acea facultate prin care fiinţa se opune cu o voinţă fermă în faţa influenţelor joase.

Dacă această rezistenţă se opune însă forţelor superioare, facultatea divină a „rezistenţei la influenţele din exterior” devine o „izolare satanică”.

Orice membru care lucrează la marea operă datorează o ascultare deplină faţă de voinţa divină.

Voinţa lui Dumnezeu se poate manifesta direct, prin intermediul Sinelui tău, sau prin alte persoane. Poţi recunoaşte voinţa divină atunci când, după ce ai examinat în profunzime tot ceea ce ţi se cere, eşti absolut sigură că aceasta corespunde convingerii tale cele mai profunde.

Dumnezeu ne vorbeşte prin intermediul convingerilor profunde, iar noi îi datorăm o ascultare absolută.

Supunerea în faţa cuiva împotriva propriilor noastre convingeri, din laşitate, teamă, eventual din „amabilitate” sau pentru avantaje materiale, deci pentru motive inferioare şi personale, echivalează cu a fi „servil”, deci satanic.

„Dominarea” se referă la dăruirea unei părţi din propria forţă a voinţei, altor fiinţe, slabe şi ignorante.

Iubirea universală trebuie să conducă la bunăstarea generală prin mobilizarea tuturor forţelor active ale popoarelor, dar fără a încălca dreptul oamenilor la autodeterminare.

Cel care îşi impune voinţa celor din jur, fără iubire, încălcând dreptul acestora la autodeterminare, transformă această calitate divină a „dominării” într-o „tiranie” satanică.

Noi trebuie să ne păstrăm „umilinţa” în faţa Sinelui suprem care ne animă, în faţa divinului din noi.

Trebuie să fii conştientă de faptul că toate calităţile frumoase, bune şi autentice îi aparţin LUI, că persoana nu este decât un instrument al manifestării sale, un aparat prin care divinul se proiectează în această lume, dar nu este altceva decât un înveliş golit de substanţă.

Va trebui să recunoşti în tine divinitatea care se manifestă pretutindeni în univers, FIINŢA eternă, şi să te supui cu umilinţă acestei divinităţi.

Dimpotrivă, nu trebuie să te supui niciodată puterilor terestre sau infernale, nici să cazi în genunchi în faţa formelor materiale, căci atunci ai transforma umilinţa divină într-o „auto-umilire” satanică şi laşă, prin care ai răni divinitatea FIINŢEI eterne care te animă.

Dacă doreşti să serveşti cu adevărat marele plan al mântuirii pământului, va trebui să nu uiţi niciodată că nu trăieşti şi nu lucrezi prin propriile tale forţe.

Întreaga energie vine de la Dumnezeu şi toate forţele pe care le manifeşti provin de la Sinele tău superior, de la Dumnezeu.

Aminteşte-ţi întotdeauna că persoana ta este o aparenţă. Adevărata ta fiinţă, unica realitate eternă din tine este Dumnezeu!

Încrederea în sine este încrederea în Dumnezeul care locuieşte în inima ta, dar nu şi încrederea în persoana ta, în această aparenţă.

„Încrederea divină în sine” este indispensabilă oricărei activităţi creatoare şi reprezintă relaţia interioară cu Dumnezeu.

Atunci când o persoană îşi imaginează însă că toate aceste calităţi şi toate aceste forţe îi aparţin ei – nu lui Dumnezeu – încrederea divină în sine se transformă în „infatuare” satanică.

Un colaborator la marea operă trebuie să poată lua decizii cu o rapiditate comparabilă cu viteza fulgerului. Va trebui să înveţi să alegi fără nici o ezitare cea mai bună din posibilităţile existente. Pot apărea situaţii în care o singură secundă de întârziere poate reprezenta pierderea ireparabilă a unei ocazii unice.

Dacă vei şti să acţionezi rapid, întro stare de concentrare perfectă şi cu o prezenţă de spirit care transcende timpul, această rapiditate fulgerătoare a procesului de luare a deciziei va fi de sorginte divină.

Dacă vei acţiona însă în grabă, fără să reflectezi la ce faci şi fără prezenţă de spirit, sau dacă îţi vei pierde puterea de concentrare, această „rapiditate fulgerătoare” divină se va transforma într-o „pripire” satanică.

De aceea, va trebui să înveţi simultan şi ce este „ponderaţia” divină. Înainte de orice acţiune, este necesar să ştii să-ţi controlezi natura, şi cu multă răbdare, să aştepţi ca decizia să se „coacă” în tine.

Pentru a recunoaşte voinţa lui Dumnezeu este de multe ori necesar să-ţi acorzi suficient timp pentru a lua decizia cea mai bună. Dacă însă această aşteptare durează prea mult şi nu conduce la nici o soluţie, „ponderaţia” divină se transformă într-o „nehotărâre” satanică.

Un lucrător util în planul divin trebuie să înveţe să accepte tot ceea ce îi rezervă destinul. Nu circumstanţele exterioare sunt cele care îţi determină valoarea, ci gradul în care îl manifeşti pe Dumnezeu.

Umilinţele acestei lumi nu pot reduce sau distruge valorile tale interioare. Dar nici laudele şi gloria lumească nu le pot amplifica. De aceea, va trebui să nu te laşi afectată de maniera în care te tratează cei ignoranţi, să rămâi cea care eşti, deopotrivă în umilinţă şi în glorie.

Învaţă să fii mulţumită în toate împrejurările, să accepţi imperturbabil atât criticile cât şi elogiile. Indiferent dacă munca ta în planul divin îţi impune să trăieşti în sărăcie, sau dimpotrivă, să ocupi o poziţie importantă şi să dispui de o mare avere, va trebui să accepţi ambele situaţii şi să le consideri ca fiind simple mijloace care servesc marii cauze.

Nici una nici cealaltă nu trebuie să-ţi poată schimba starea interioară. Atunci când „accepţi totul” în acest fel, manifeşti o calitate divină, dar trebuie să ştii să decizi – fără a te lăsa afectată în vreun fel – când trebuie să te aperi în calitatea ta de reprezentantă a legii divine în faţa insultelor şi a umilinţelor, şi în egală măsură, când trebuie să respingi cu modestie laudele.

„Să accepţi totul” nu trebuie să degenereze niciodată într-o „indiferenţă” apatică sau într-o „lipsă de caracter” plină de laşitate.

Alege întotdeauna ceea ce este mai bun, nu te mulţumi cu ceea ce este inferior. Învaţă să deosebeşti „ce este frumos de ce este urât”, „ce este bun de ce este rău”, „ce este adevărat de ce este fals” – ce este divin de ce este satanic.

Pe planul divin nu ai nici o utilitate dacă nu dispui de un discernământ perfect.

Dacă vrei să fii cu adevărat utilă, trebuie să fii capabilă „să te lupţi” din toate puterile tale. Cu spada adevărului, trebuie să lupţi împotriva umbrei erorii pentru a ajuta la instaurarea victoriei divinului pe pământ.

Dar „lupta” nobilă şi curajoasă nu trebuie să degenereze într-o „dispoziţie belicoasă” constantă şi stupidă.

Chiar dacă va trebui să te lupţi deseori cu curaj, nu uita să o faci cu armele spirituale, pentru a aduce pacea pe pământ.

Trebuie să lupţi pentru a reuni ceea ce a fost separat, despărţit, şi pentru a restabili pacea între combatanţi.

Iubirea de pace nu trebuie să se transforme niciodată într-o atitudine negativă, întro „lipsă a dorinţei de a lupta” din laşitate sau comoditate.

Dacă vrei să devii o membră utilă a marii opere de mântuire a pământului, va trebui să înveţi ce este „prudenţa”, dar va trebui să decizi de asemenea când
şi în ce condiţii trebuie aplicată această calitate.

„Prudenţa” te poate salva de mari pericole, de mult rău şi de sacrificii inutile. Lipsa încrederii în sine şi teama de a risca pot transforma însă această „prudenţă” divină într-o „slăbiciune” satanică.

„Curajul” tău trebuie să fie de nezdruncinat. Nu trebuie să te temi de nici un pericol. Trebuie să faci faţă cu curaj tuturor dificultăţilor şi să răspunzi cu aceeaşi monedă tuturor atacurilor dirijate împotriva divinului, atunci când cauza impune acest lucru.

Dar acest „curaj” divin nu trebuie să degenereze într-un „risc nebunesc, gata să te facă să-ţi frângi gâtul”.

Cel care doreşte să colaboreze la marele plan divin trebuie să înveţe ce înseamnă „a nu poseda nimic”.

Indiferent dacă misiunea ta presupune cea mai mare sărăcie sau cea mai mare bogăţie, fii întotdeauna conştientă de faptul că nimic nu îţi aparţine ţie, că totul îi aparţine lui Dumnezeu, iar din această totalitate, tu primeşti ceea ce îţi este necesar pentru a-ţi îndeplini misiunea.

La fel ca şi canalul care rămâne indiferent la cantitatea de apă care trece prin el, întrucât această apă nu-i aparţine, tu trebuie să consideri că tot ceea ce îţi oferă destinul provine de la Dumnezeu şi trebuie transmis mai departe.

Nu-ţi fă niciodată griji în legătură cu mijloacele tale de subzistenţă.  Vei primi întotdeauna ceea ce vei avea nevoie.

Chiar dacă vei fi extrem de bogată, aminteşte-ţi în conştiinţa ta că nu posezi nimic.

Această atitudine pozitivă divină nu trebuie să degenereze însă într-un „dispreţ faţă de lucrurile materiale”.

Nu trebuie să-i ceri niciodată aproapelui tău să te întreţină dacă tu nu munceşti!

Materia este şi ea o formă de manifestare divină.

De aceea, va trebui să-i atribui materiei o valoare divină, să înveţi să o controlezi şi să dispui de ea.

Învaţă arta de a-ţi procura lucrurile materiale de care ai nevoie pentru a-ţi îndeplini sarcinile pe pământ. Fii plenar conştientă de faptul că atâta vreme cât vei rămâne pe acest pământ, eşti nevoită să ai de-a face cu materia, şi nu vei putea rezista fără materie sau împotriva materiei.

De aceea, este necesar să o poţi dobândi şi păstra, să o utilizezi şi să o controlezi corect. În caz contrar vei fi la mila puterilor terestre, sub controlul lor, şi nu îţi vei putea îndeplini misiunea în mod liber, într-o stare de independenţă.

Ai grijă însă ca această calitate divină care îţi permite să controlezi materia să nu se transforme niciodată întro sete de posesiuni materiale, de natură egoistă şi satanică.

În calitatea ta de lucrătoare în slujba marii cauze, nu trebuie să te ataşezi de nimeni. Învaţă să recunoşti în orice om aspectele divine, cele pământeşti şi cele demoniace.

Nu iubi niciodată persoana, dar iubeşte divinul din ea, tolerează ceea ce este pământesc şi evită ceea ce este demoniac.

Dacă misiunea ta o cere, trebuie să părăseşti fără nici o ezitare fiinţa în cauză, oricât de mult ai iubi-o, căci nu trebuie să uiţi nici o clipă că cel care merită să fie iubit în ea este Dumnezeu, şi nu persoana.

Persoana nu este decât un instrument prin care se manifestă Dumnezeu.

De aceea, vei putea descoperi şi iubi aceleaşi manifestări în alte persoane. Iubeşte-l pe Dumnezeu în toate fiinţele şi nu te ataşa de nimeni.

Ai grijă totuşi ca această calitate să nu devină „lipsă de sensibilitate” şi „indiferenţă” faţă de aproapele tău.

Pe de altă parte, va trebui să rămâi fidelă pe viaţă şi pe moarte faţă de cei în care ai recunoscut manifestarea divină. Iubeşte-ţi maeştrii şi iubeşte-i pe toţi participanţii la cauza divină, căci în ei îl poţi recunoaşte pe Dumnezeu.

Rămâi fidelă lui Dumnezeu prin intermediul lor, căci nu iubeşti persoana lor decât în calitate de instrument divin.

În acest fel, respectul şi loialitatea pe care le vei arăta maeştrilor şi colaboratorilor tăi nu se vor transforma niciodată în adoraţie sau într-un „cult al personalităţii”.

Dacă doreşti să fii utilă marii cauze, va trebui să înveţi arta de a-ţi controla propria persoană şi de a o folosi în public ca pe un instrument ascultător.

Va trebui să fii capabilă să-ţi pui în valoare – în faţa unui grup de persoane – talentele şi facultăţile spirituale, să le aduci la apogeu, astfel încât să manifeşti prin corpul tău spiritul tău elevat, indiferent dacă este vorba de felul în care stai, de mişcările mâinilor tale, de expresia ochilor tăi, de cuvintele tale prin care convingi grupul să se adune sub influenţa ta, elevându-l apoi pe un nivel superior.

Va trebui aşadar să apari în public fără ruşine şi fără complexe, pentru a face dovada spiritului tău prin intermediul personalităţii tale.

Dar această calitate nu trebuie să trezească în tine demonul vanităţii şi nu trebuie să se transforme în suficienţă prin utilizarea darurilor primite de la Dumnezeu în scopuri deşarte.

Chiar dacă publicul te aplaudă, păstrează veşnic viu în conştiinţa ta gândul că aceşti oameni nu au fost cuceriţi de persoana ta, care nu este altceva decât un înveliş gol, ci de Dumnezeu care s-a manifestat prin intermediul învelişului tău terestru.

Dacă atunci când exersezi arta de „a te arăta în public” reuşeşti nu cazi pradă vanităţii, nu te va deranja în nici un caz să treci neobservată atunci când îţi îndeplineşti alte sarcini.

Dacă situaţia o impune, va trebui să nu îţi afişezi calităţile, rămânând în anonimat şi topindu-te în mulţime. Această „rămânere în umbră”, plină de modestie, nu trebuie să se transforme însă într-o subestimare de sine, nici în autodistrugere.

Demnitatea umană trebuie să trăiască veşnic în inima ta.

Pentru a putea participa cu adevărat la planul divin, va trebui să dovedeşti că nu te temi de moarte.

Convingerea ta profundă trebuie să fie că moartea nu există.  Atunci când corpul se uzează, Sinele renunţă la el.

Sinele este o ramură a arborelui vieţii, este Viaţa însăşi, iar viaţa este nemuritoare.

Dacă te-ai identificat cu viaţa în conştiinţa ta, vei şti să faci faţă morţii – dacă misiunea ta îţi impune să treci printr-un pericol mortal – fără teamă şi cu dispreţul cel mai perfect în faţa ei.

Dar acest „dispreţ faţă de moarte” nu trebuie să se transforme niciodată într-o subestimare a vieţii, într-un „dispreţ faţă de viaţă”.

Trebuie să preţuieşti viaţa mai presus de orice. Viaţa este Dumnezeu.

În tot ceea ce trăieşte, cea care se manifestă este FIINŢA eternă.

De aceea, nu trebuie să te expui niciodată pericolului fără motiv.

Apreciază Viaţa din corpul tău, trăieşte-o cu bucurie.

Dar ai grijă ca această bucurie să nu devină un scop în sine, degenerând în „senzualitate”.

Va veni apoi proba cea mai dificilă, cea a „iubirii” şi a „iubirii crude”, sau „indiferenţa”.

Această ultimă pereche de caracteristici gemene reprezintă deja pe pământ o unitate inseparabilă. De fiecare dată când manifeşti o jumătate, cealaltă jumătate se manifestă automat.

Va trebui să renunţi complet la punctul de vedere personal, la înclinaţiile şi la sentimentele tale personale.

Iubeşte la fel cum iubeşte Dumnezeu, iubeşte totul, fără distincţie şi fără discriminare!

Iubeşte în unitatea FIINŢEI eterne.

Precum soarele care străluceşte şi îi încălzeşte pe toţi cu razele sale, pe cei frumoşi ca şi pe cei urâţi, pe cei buni ca şi pe cei răi, pe cei care respectă adevărul ca şi pe cei mincinoşi, la fel va trebui să iubeşti şi tu: fără a face distincţii între cei frumoşi şi cei urâţi, între cei buni şi cei răi, între cei care respectă adevărul şi cei mincinoşi.

Iubirea divină supremă este iubirea perfect imparţială!

Faptul că cineva este frumos sau urât, bun sau rău, corect sau incorect, trebuie să-ţi rămână complet indiferent.

Va trebui să-i iubeşti pe toţi cu aceeaşi iubire.

Va trebui să înveţi că frumuseţea nu există fără urâţenie, că bunătatea nu există fără răutate, că adevărul nu există fără minciună.

De aceea, va trebui să-i iubeşti pe toţi în egală măsură.

Va trebui să înţelegi că frumuseţea şi urâţenia, bunătatea şi răutatea, adevărul şi minciuna, nu sunt decât imagini complementare ale Inefabilului pe care, pentru a-l putea exprima, noi l-am numit „Dumnezeu”.

Dacă emani perfect imparţial şi complet această iubire către toate fiinţele vii, iubirea nu mai are nimic comun cu înclinaţiile tale personale.

Atunci, fiecare lucru este privit din punctul de vedere al totalităţii.

Dacă interesul general diferă de anumite interese personale, va trebui să aperi fără nici o ezitare interesul general, fără să ţii cont de cele individuale.

Dar această lipsă de consideraţie faţă de interesele personale trebuie să derive numai din iubirea universală divină, şi nu dintr-o antipatie personală.

Trebuie să-ţi manifeşti însă şi iubirea impersonală pentru aproapele tău (adică detaşarea completă de el), atunci când, spre exemplu, sufletul său nu poate
fi salvat decât cu preţul bunăstării sale pământeşti, chiar dacă această fiinţă îţi este foarte apropiată.

Trebuie să fii o spectatoare indiferentă în faţa pericolelor prin care trec cei care îţi sunt apropiaţi, iar dacă ei nu reacţionează la măsurile obişnuite, nu ai dreptul să intervii prin forţa ta spirituală, prin hipnoză sau mijloace magice, dacă mântuirea sufletului lor depinde de această experienţă dureroasă.

Este mai bine ca cineva să se ruineze material sau fizic, ori chiar să moară, decât să îşi piardă sufletul.

În toate cazurile, trebuie să încerci tot ce-ţi stă în puteri pentru a-i salva sufletul.

La fel ca şi Dumnezeu, care nu se amestecă niciodată în treburile oamenilor, lăsându-le libertatea propriilor lor decizii, va trebui să-ţi laşi şi tu aproapele să acţioneze aşa cum doreşte, fără să-l forţezi niciodată să facă ceva ce nu doreşte.

Serviciile pe care i le aduci trebuie să ţină seama de mântuirea sufletului lui, nu de bunăstarea sa materială şi fizică.

Pe de altă parte, această iubire divină nu trebuie să devină prea dură, transformându-se astfel în „lipsă de sensibilitate” şi nu trebuie să refuzi niciodată dintr-o „antipatie” personală pe cel pe care poţi să-l ajuţi prin mijloace lumeşti.

Acestea sunt probele cele mai dificile, căci va trebui să te detaşezi de sentimentele tale personale şi să acţionezi ca şi cum acestea nu ar exista.

Numai după ce vei controla perfect primele 11 perechi de calităţi gemene vei putea recunoaşte suficient de clar vocea lui Dumnezeu, cu o certitudine atât de mare
încât chiar şi în cazurile cele mai dificile să ştii ce trebuie sau ce nu trebuie să faci din iubire divină.

Începând din acest moment nu te vei mai putea înşela niciodată, căci vei deveni iubirea însăşi!

Iar iubirea nu poate acţiona decât din iubire.

Nu vei mai avea atunci altceva de făcut decât să îţi emani Sinele, să fii Sinele, şi întregul univers va străluci în tine.

Vei deveni atunci divină, iar conştiinţa ta va deveni identică cu Dumnezeu!

Vei ieşi astfel din împărăţia arborelui cunoaşterii binelui şi răului, deci a arborelui morţii, în care totul pare să fie separaţie, şi te vei întoarce în împărăţia arborelui vieţii, a unităţii divine.

Vei mânca din nou din fructele arborelui vieţii şi vei putea dărui aceste fructe celor care te vor urma, pentru ca toţi să poată reveni la această unitate a vieţii nepieritoare şi eterne, la FIINŢA eternă, la Dumnezeu!

 

Your email is never published or shared.