Deborah King – Dupa Iisus

IMG_20151102_142839

La începuturile bisericii creştine, abilităţile speciale de vindecare şi ritualurile le-au revenit, iniţial, femeilor. După cum îţi poţi imagina, perioada aceasta a fost foarte scurtă. Probabil că după aproximativ un secol de la moartea lui Iisus femeile au fost complet date la o parte. De atunci, numai papei şi episcopi săi li se permitea să folosească aceste puteri, iar preoţii erau aleşi pentru avansare în funcţie de aptitudinile spirituale şi de stăpânirea de sine.

Dacă ne oprim asupra sensului şi scopului original al sacramentelor, fiecare dintre ele poate fi considerat, în mod evident, un rit iniţiatic conceput special pentru a marca trecerea într-o nouă stare de conştiinţă şi pentru a-i deschide aspirantului următorul nivel de dezvoltare. Când un copil este botezat, el este consfinţit prin apă ca membru al tribului. La prima comuniune, intră în legătură energetică cu fondatorul grupului, Iisus Hristos. Confirmarea este un alt ritual prin care episcopul, înzestrat cu puterea de a aduce printre oameni Sfântul Duh, îl unge cu ulei sfinţit Apoi, dacă alege să fie hirotonisit preot, urcă la nivelul la care poate deveni vindecător, ca şi Cel pe care-L urmează. Până aici, toate bune.

Din nefericire, la aproximativ trei sute de ani după moartea lui Iisus, clerul s-a rătăcit de la calea lui, membrii lui lăsându-se subjugaţi de propriul ego. Nu uita, mândria este soarta cea rea a fiecărui vindecător! Conducătorii bisericii şi-au pierdut capacitatea de a transmite „sfintele daruri” şi de a vindeca, iar ceremoniile lor au devenit nimic altceva decât ritualuri lipsite de substanţă. Ce simt aceste „daruri” pe care le comemorăm în cadrul sacramentelor? Ele sunt exact aceleaşi abilităţi şi deprinderi pe care le predau eu şi cărora le-am dedicat un capitol în cartea mea.

După ce s-au scurs între patru sute şi cinci sute de ani de la moartea lui Iisus, biserica creştină a devenit total autocrată şi Stăpânită de nebunia puterii. Ea a scos în afara legii orice vindecător ce nu aparţinea acestei organizaţii şi a executat toţi vindecătorii laici care îndrăzneau să-i încalce regulile. In cele din urmă, s-a decretat ca oricine nu se supunea edictelor ei să fie executat, în baza principiului că acela care nu i se supune unui preot hirotonisit nu i se supune lui Dumnezeu însuşi.

Pe atunci, lumea europeană era liniară şi strictă. Se renunţase în totalitate la trăirea prin extaz a Divinului. In mare parte ca în zilele noastre, teama era stăpână peste tot. Legătura cu Dumnezeu nu trebuia trăită direct, ci numai prin reprezentanţi aleşi — membri ai clerului. Informaţiile de natură ezoterică despre vindecare erau ascunse în cărţi pe care numai preoţii şi elita aveau voie să le citească.

Majoritatea acestor cunoştinţe s-a pierdut pentru oamenii obişnuiţi, dar a fost salvată de secte speciale, secrete. Creştinii aveau Templierii şi mănăstirile izolate; evreii aveau Cabala; în lumea islamică, secta sufi purta şi transmitea secretele mistice, în Orient, secretele ezoterice erau păstrate vii oarecum mai uşor, în principal datorită sistemului guru din India şi sistemului monastic din China şi Tibet.

Umanitatea a trecut de la credinţa în zeii care deţineau atât proprietăţile luminii, cât şi pe cele ale întunericului, ale binelui şi răului — căci acele generaţii Străvechi înţeleseseră principiul unităţii, conform căruia Toate Sunt Una – la credinţa într-un singur zeu, care era numai bunătate şi lumină. (în zilele noastre, îl percepem pe Dumnezeul Vechiului Testament ca pe unul răzbunător, dar acţiunile Lui erau considerate adecvate în contextul acelor vremuri; în consecinţă, şi El era venerat ca Dumnezeu al luminii.) Asta însemna că trebuia să se proiecteze întunericul asupra altor entităţi, care au fost femeile şi natura. Şi lucrurile au rămas aşa. Când oamenii obişnuiţi au căutat să scape de aceste convingeri înguste şi au început s-o venereze pe Fecioara Maria, autorităţile bisericeşti le-au îngăduit s-o facă, dorind să evite confruntarea cu o revoltă de proporţii.

Pe măsură ce acele civilizaţii străvechi au fost cucerite — egiptenii, chinezii, grecii şi romanii, printre alţii —, au fost arse toate bibliotecile ce găzduiau înţelepciunea ezoterică a popoarelor lor, inclusiv cunoştinţe despre efectuarea vindecărilor. Perioada care a urmat, cea a întunecatului Ev Mediu, a fost una în care misterele au fost pierdute pentru toţi, cu excepţia câtorva aleşi, iar ştiinţa şi religia se aflau în tabere diametral opuse.

Secolele al Xl-lea, al XII-lea şi al XIII-lea din Evul Mediu au dat naştere, de asemenea, Inchiziţiei şi cruciadelor. De Inchiziţie a fost nevoie din pricină că populaţia devenea mai bine educată şi mai îndărătnică, sub domnia strictă a Bisericii Catolice. Regimurile totalitare puteau să scoată oamenii afară din casele lor în toiul nopţii, să-i forţeze să îndure umilirea şi, mai târziu, să-i execute în public. Acest lucru îi determina pe toţi să stea la locul lor, mai ales pe cei care foloseau serviciile unei vindecătoare sau ierburi de leac, ambele total interzise.

Cu toate acestea, misterele au fost protejate, ascunse vederii, păstrate şi transmise de la maeştri la iniţiaţii societăţilor secrete — grupuri pe care le-am găsit în fiecare cultură pe care am vizitat-o sau am studiat-o. In multe locuri, ritualurile şi practicile erau păstrate vii prin tradiţia orală, aşa cum a fost cazul amerindienilor. De asemenea, mare parte a cunoştinţelor Străvechi erau păstrate în Vedele indiene; ca rezultat, India a avut mereu vindecători şi maeştri spirituali talentaţi.

La vremea când biserica occidentală a pornit cruciadele, războaiele erau duse împotriva oricui nu era creştin, în special a musulmanilor şi evreilor. Una dintre cruciade a exterminat complet un grup din Franţa care practica o combinaţie de creştinism, sufism, cabala şi venerare a naturii, pentru că le îngăduia femeilor să fie preoţi.

Când Europa a intrat în era în care presa de tipărit a făcut cititul şi scrisul mult mai accesibile, reforma protestantă de la începutul anilor 1500 a creat o ruptură în conducerea de un mileniu a Bisericii Catolice. Vestea bună era că această reformă muta fundamentul puterii de la preoţi la mireni. Totuşi, din nefericire, Martin Luther, John Calvin şi colegii lor au susţinut o imagine şi mai austeră a vieţii umane decât aceea împotriva căreia se răzvrătiseră, distrugând în mai mare măsură vindecătorii odată cu ritualurile, balsamurile şi practicile lor. Şi, cu toate că Luther şi Calvin o venerau amândoi pe Maica Sfântă pentru credinţă şi rolul ei ca mamă a lui Iisus, îi dezaprobau în totalitate pe adepţii cultului Maicii Domnului, care o situau la acelaşi nivel de divinitate cu Iisus. Întregul rol al femeii în general şi al femeilor vindecătoare în particular a fost marginalizat şi mai mult pe scena lumii.

Your email is never published or shared.