site
	stats

Stiinta si Religie – Cum construieste mintea sinele

De ce exista dumnezeu

Procesul prin care apare şinele este un mister, dar credem că s-ar putea să apară printr-un proces de reificareabilitatea de a converti un concept într-un lucru concret sau, mai succint, de a acorda unui lucru calitatea de a fi real sau adevărat. In definiţia sa neurologică, termenul se referă la puterea minţii de a conferi semnificaţie şi substanţă propriilor ei percepţii, gânduri şi credinţe şi să le socotească semnificative.

De exemplu, puterea de concretizare a minţii, conferită, în primul rând, prin intermediul funcţiei pe care o numim operatorul abstractiv, din lobul parietal inferior, care ne îngăduie să ne uităm la un pepene verde, la o boabă de cafea, la o nucă de cocos dură sau la o piersică moale şi catifelată şi să le recunoaştem pe toate ca fiind „fructe“. Dar reificarea nu numai că ne îngăduie să recunoaştem asemănarea esenţială a lucrurilor, dar ne face capabili şi să le percepem ca substanţiale şi reale. Am descris anterior această funcţie cerebrală drept operatorul existenţial.

A face lumea concretă — procesul de reificare — ar putea juca un rol important în dezvoltarea neuronală a sinelui. Creierul tânăr începe să aibă de-a face cu lumea de dincolo de sentimentele şi operaţiile lui interioare făcând acţiuni fizice. La început, creierul exteriorizează aceste comportamente, apoi le observă şi le analizează şi le asimilează ca informaţii noi. In cele din urmă, creierul identifică sau reifică aceste acţiuni, gânduri şi sentimente ca fiind şinele.

De exemplu, imaginaţi-vă un bebeluş care râde în pătuţul său. In momentul în care râsul este auzibil, acesta devine o parte a lumii exterioare şi este transmis către creierul copilului ca o nouă informaţie senzorială pe care creierul o recunoaşte drept rezultatul propriei sale funcţii neurologice. In acelaşi timp, creierul copilului percepe prezenţa mamei care răspunde la sunetul râsului bătând din palme încântată. Creierul copilului nu poate găsi o corelaţie în el însuşi pentru acest comportament; cu alte cuvinte, recunoaşte comportamentul mamei ca fiind ceva diferit de el însuşi.

Comparând aceste percepţii, creierul copilului începe să recunoască două categorii generale de informaţie senzorială — prima este informaţia rezultată din propriul comportament, a doua este informaţia rezultată din comportamente pe care nu le generează sau le controlează el. Considerăm că perceperea acestor categorii este primul pas în înclinaţia creierului de a trasa o linie între realitatea interioară a sinelui şi realitatea exterioară a lumii.

Pe măsură ce experienţa lui cu lumea din afară continuă, creierul copilului este capabil să recunoască tot mai multe comportamente care par să fie ale lui. In cele din urmă, acele funcţii variate, independente — gândurile, emoţiile, intenţiile, acţiunile şi amintirile — sunt toate catalogate ca un corp unic, distinct, plin de semnificaţie. Cu alte cuvinte, devin reificate într-un „sine” foarte personal, specific, familiar, răbdător.

Procesul prin care creierul construieşte şinele este teoretic, desigur, dar foarte probabil. Şi subliniază câteva aspecte importante: şinele nu este acelaşi lucru cu mintea. Mintea există înaintea sinelui şi, într-un fel sau altul, asigură amintirile, emoţiile şi alte părţi componente esenţiale din care este asamblat şinele.

Dacă aceste componente ar putea fi cumva dezasamblate, şinele ne-ar apărea limpede. Considerăm că este exact ceea ce se întâmplă atunci când zona de asociere a orientării, la fel ca şi alte zone care ar putea ajuta la construirea unui sentiment al sinelui, ajung să fie blocate — lipsite de informaţii senzoriale noi. Zonele acestea sunt, de asemenea, separate de amintiri, emoţii şi tipare comportamentale pe care mintea le recunoaşte ca fiind şinele. Blocajul nu lipseşte mintea de conştienţă, ci doar eliberează acea conştienţă de sentimentul subiectiv obişnuit de sine şi de toate simţurile lumii spaţiale în care şinele poate exista.

Rezultatul acestei lipse de informaţii ar fi, aproape sigur, o stare de pură conştiinţă, o conştiinţă golită de eu, concentrată pe nimic, absentă la trecerea timpului şi la senzaţiile fizice. Conştiinţa aceasta ar fi neurologic incapabilă să facă diferenţa între subiect şi obiect, între şinele personal limitat şi lumea materială exterioară. Ar percepe şi interpreta realitatea ca un întreg unit, fără formă, fără limite, substanţă, început şi sfârşit.

Toate construcţiile asamblate ale minţii conştiente — emoţiile, amintirile, gândurile şi intuiţiile neformate prin care ne cunoaştem şinele — ar fi desfăcute şi s-ar dizolva în conştiinţa pură, care ar fi cel mai profund şi mai adevărat sine, şinele universal pe care îl descriu misticii.

„Modalitatea în care ajungi să ştii că tu eşti tu“, spune maestrul budist contemporan Leslie Kuwamara, „este un proces de eliminare”. Pentru înţeleptul taoist Li Po, evaporarea sinelui iluzoriu oferă claritatea de care avem nevoie ca să recunoaştem, fără îndoială, ce este cu adevărat real:

Păsările au dispărut pe cer

Şi acum ultimul nor se scurge.

Stăm împreună, muntele şi eu,

Până ce rămâne numai muntele.

Dacă modelul nostru neurologic oferă o explicaţie plauzibilă a felului în care experimentăm starea mistică a Conştiinţei pure, totuşi nu dovedeşte nimic legat de natura ultimă a Fiinţei Unitare Absolute. Nu explică dacă fiinţa absolută nu este nimic altceva decât o stare a creierului sau, după cum pretind misticii, este esenţa a ceea ce este fundamental real. Totuşi munca noastră ne-a convins că misticii, cel puţin, nu sunt psihotici sau conduşi de iluzii: este sigur, fără nicio urmă de îndoială, că experienţele lor sunt reale.

Cum nicio metodă empirică nu poate testa obiectiv această realitate, trebuie să apelăm la abordarea mai subiectivă a filosofilor. După secole de gândire, filosofii au ajuns să sugereze că adevărata realitate posedă o calitate fără greş. Stoicii au definit această calitate ca phantasia catalyptica; anumiţi gânditori germani moderni o numesc Anwiesenheit, iar fenomenologii o descriu ca intenţionalitate.

Toate aceste fraze vor să spună că ceea ce este real se simte mai real decât ceea ce nu este. Acesta ar putea părea un standard nesatisfăcător, dar este cel mai bun criteriu pe care cele mai mari minţi l-au produs. In majoritatea cazurilor funcţionează destul de bine şi toate celelalte abordări ale problemei se reduc, în cele din urmă, la această afirmaţie.

De exemplu, visele pot fi percepute ca fiind remarcabil de reale atunci când starea de vis persistă, dar când ne trezim, natura insubstanţială a stării de vis devine imediat clară. Considerăm realitatea din starea de trezie o realitate de un grad mai ridicat decât realitatea viselor, pentru că pare mult mai convingător reală. Am putea spune acelaşi lucru despre realitatea visării cu ochii deschişi sau despre diferitele stări halucinante. Fiecare dintre aceste realităţi ar putea părea destul de reală atunci când persistă, dar când ia sfârşit şi simţim contrastul cu obişnuitul sau cu realitatea „de baza”, o socotim ca pe ceva mai puţin decât real.

Realitatea lumii materiale ne apare, deci, foarte clar dacă o comparăm cu alte stări. Cum cei mai mulţi dintre noi nu au experimentat niciodată o stare mai reală decât cea pe care mintea ne-o portretizează în fiecare zi, nu avem niciun motiv să bănuim că există o realitate superioară dincolo de conştiinţa noastră subiectivă a lumii materiale. Mai important, nu avem niciun motiv experimental să credem că o realitate superioară este posibilă.

Cei care au experimentat stări avansate de unitate mistică pretind că aceste stări sunt simţite într-adevăr ca o realitate superioară. Cu pasiune şi consecvenţă, cu o preponderenţă a acordului care străbate istoria şi îmbrăţişează toate credinţele, ei insistă că, dacă o comparăm cu sentimentul nostru de realitate, Fiinţa Unitară Absolută este mai vie, convingător mai reală.

Afirmaţiile misticilor sunt sprijinite de unii dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai secolului — gânditori raţionali care au îndrăznit să privească mai adânc decât ceilalţi în lucrările universului şi ale minţii şi au descris stări de conştiinţă spirituală transcendentă în cuvinte care oglindesc relatările făcute de guru, şamani şi sfinţi în detalii remarcabil de exacte. Robert Oppenheimer, Neils Bohr, Carl Jung şi John Lilly sunt printre figurile proeminente a căror muncă le-a revelat o unitate şi un scop în lucrările universului, care transcend lumea materială.

Cele mai impresionante, poate, sunt relatările fizicienilor Albert Einstein şi Edwin Schrodinger, doi mari gânditori care au înţeles, poate, cel mai limpede natura realităţii ştiinţifice. Teoriile pentru care aceşti doi oameni sunt foarte cunoscuţi — relativitatea lui Einstein şi mecanica cuantică a lui Schrodinger — ne oferă cunoştinţele de bază referitoare la felul în care funcţionează universul; cea mai mare parte a înţelegerii realităţii fizice se bazează pe ele. Din punct de vedere ştiinţific, Einstein şi Schrodinger nu au căzut de acord în privinţa naturii fundamentale a existenţei — Einstein nu a putut accepta niciodată logica teoriei cuantice — dar preocuparea lor de o viaţă pentru mecanismele şi forţele care au dus la naşterea şi susţin lumea i-a făcut pe fiecare să înţeleagă mai bine esenţa lucrurilor. La acel nivel profund, ei par să cadă de acord.

Pentru Einstein, această înţelegere se exprima ca o dorinţă după ceva mai mare decât el însuşi, o experienţă la care se referea cu expresia „sentimentul religios cosmic”:

Este foarte greu să explic acest sentiment cuiva care este complet lipsit de el, mai ales că nu există o concepţie antropomorfică a lui Dumnezeu care să îi corespundă. Individul simte nimicnicia dorinţelor şi ţelurilor omului şi sublimul şi ordinea minunată care se revelează atât în Natură, cât şi în lumea gândurilor. El priveşte existenţa individuală ca pe un soi de închisoare şi doreşte să experimenteze universul ca pe un singur întreg semnificativ.

Pentru Schrodinger, întregul după care tânjeşte Einstein este satisfăcut în înţelegerea unicităţii tuturor lucrurilor:

Aşa de neconceput cum pare raţiunii obişnuite, tu — şi ca atare toate celelalte fiinţe conştiente — eşti tot în toate. Deci, viaţa asta a ta pe care o trăieşti nu este numai o bucată a întregii existenţe, ci este într-un anumit sens întregul… Prin urmare, poţi să te arunci lat la pământ, să te întinzi pe Pământul Mamă cu o anumită convingere că eşti una cu ea, iar ea e una cu tine. Eşti la fel de ferm aşezat, la fel de invulnerabil ca ea, într-adevăr de o mie de ori mai ferm şi mai invulnerabil.

In opinia biologului Edwin Cbargaff, toţi oamenii de ştiinţa adevăraţi sunt conduşi de intuiţia misterioasă că ceva imens şi necunoscut locuieşte în lumea materială: „Dacă [un om de ştiinţă] nu a experimentat, cel puţin de câteva ori în viaţa lui, fiorul rece pe şira spinării, această confruntare cu o faţă imensă, invizibilă a cărei respiraţie îl mişcă până la lacrimi, atunci nu este un om de ştiinţă.”

Se pare că nici măcar agnosticul Cari Sagan nu a fost imun la „intuiţia misterioasă” pe care Chargaff o descrie. In romanul său Contact, personajul principal, omul de ştiinţă Ellie Arroway, descrie o profundă experienţă personală în termeni pe care i-ar recunoaşte orice mistic antic:

Am avut o experienţă pe care nu o pot demonstra. N-o pot nici măcar explica, dar tot ceea ce ştiu ca fiinţă umană, tot ceea ce sunt îmi spune că a fost reală. Am fost parte a ceva minunat, ceva care m-a schimbat pentru totdeauna; o viziune a Universului care ne spune fără putere de tăgadă cât de mici, nesemnificativi şi cât de mari şi preţioşi suntem cu toţii. O viziune care ne spune că aparţinem cuiva care este mai mare decât noi înşine. Că nu suntem, că niciunul dintre noi nu este singur.

Logica sugerează că ceea ce este mai puţin real trebuie să fie cuprins de ceva mai real, aşa cum un vis este menţinut de mintea celui care visează. Deci, dacă Fiinţa Unitară Absolută este cu adevărat mai reală decât realitatea subiectivă sau obiectivă — mai reală, adică decât lumea externă şi conştienţa subiectivă a sinelui—atunci şinele şi lumea trebuie să fie suprinse în, şi poate create de realitatea Fiinţei Unitare Absolute.

Din nou, nu putem demonstra cu obiectivitate existenţa reală a Fiinţei Unitare Absolute, dar cunoştinţele noastre depre creier şi despre felul în care judecă pentru noi ceea ce este real, argumentează convingător că existenţa unei realităţi sau puteri superioare absolute este cel puţin la fel de posibilă raţional pe cât este existenţa lumii pur materiale.

Deşi noţiunea de realitate mai reală decât cea în care trăim este greu de acceptat fără experienţa personală, atunci când mintea renunţă la preocuparea sa subiectivă faţă de nevoile sinelui şi de problemele materiale ale lumii, poate să perceapă această realitate mai mare. Realitatea mistică susţine aceasta, iar neurologia nu o contrazice, că dedesubtul felului în care mintea percepe gânduri, amintiri, emoţii şi obiecte, dedesubtul conştienţei subiective pe care o socotim şinele, se află un sine mai profund, o stare de pură conştienţă care vede dincolo de limitele subiectului şi ale obiectului şi locuieşte într-un univers în care toate lucrurile sunt una.

Siddharta asculta. Asculta acum atent, complet absorbit, destul de golit, primind totul. Simţea că a învăţat acum complet arta ascultatului. Mai auzise adesea, şi mai înainte, toate acestea, toate aceste voci din râu, dar astăzi se auzeau diferit. Nu mai putea distinge vocile diferite — vocea fericită de vocea tânguitoare, vocea de copil de vocea bărbătească. Toate aparţineau tuturor: lamentaţia celor îndureraţi, râsul înţeleptului, plânsul indignat în geamătul muribundului. Toate erau întrepătrunse şi îngemănate într-o mie de feluri.

Şi toate vocile, toate scopurile, toate plăcerile, tot binele şi răul, toate laolaltă erau lumea. Toate împreună erau un râu de evenimente, muzica vieţii. Când Siddharta a ascultat atent acest râu, cântecul celor o mie de voci, când nu a mai ascultat durerea sau râsul, când nu şi-a mai legat sufletul de nicio voce anumită pe care să o absoarbă în Şinele său, ci le-a auzit pe toate, întregul, unitatea, atunci marele cântec al miei de voci era compus dintr-un cuvânt.

Se pare că înţelepciunea misticilor a prezis, de secole întregi, ceea ce neurologia ne arată acum că este adevărat: în Fiinţa Unitară Absolută, şinele se amestecă cu altul; mintea şi materia sunt unul şi acelaşi lucru.