Contradictii biblice – Culese de pe internet

biblie

 

De ce au fost creati Adam si Eva ?
Cunoastem povestea lui Adam si Eva in paradis, initial fericiti si neprihaniti, cu o libertate de decizie (aproape) totala. Cu o mica si inexplicabila exceptie, impusa de sus: sa nu guste din Pomul Cunostintei Binelui si Raului. Aceasta interdictie este primul “off limits” din istorie. De ce le-o fi impus Atotputernicul aceasta interdictie de neinteles ? Teologii: Domnul a vrut sa imparta iubire, a vrut ca cei doi sa se bucure de imparatia lui. Dumnezeu s-ar fi simtit dintr’odata singur si izolat, ar fi simtit nevoia unei iubiri venita din exterior. Asa sa fie ? Nu ne invata oare aceiasi teologi ca Dumnezeu, in atotputernicia lui, a fost, este, si va fi, in vecii-vecilor, deplin fericit ? Asadar, cu ce intentii a creat Dumnezeu pe Adam si Eva ?

Pacatul originar involuntar
Teologii: Domnul a vrut sa-i duca pe Adam si Eva in ispita, sa le verifice taria la tentatii. Dar, cine e Dumnezeu ? Ce inseamna “ispita” si “verificare” ? Sa fie Dumnezeu un trisor care ii pune la o absurda incercare pe Adam si Eva, cu toate ca – fiind Atotstiutor (cunoscând trecutul, prezentul, viitorul) – stia deja dinainte rezultatul testului, stia ca cei doi nu vor rezista ispitei in fata fructului oprit ? De ce toata comedia ? Explicatia, cum ca perechea ar fi avut libertate de alegere, sa manânce sau nu, din fructul interzis, nu merge. Pentru ca, si in acest caz, Dumnezeu ar fi stiut ce vor face cei doi.
Sa ne inchipuim ca perechea Adam-Eva n-ar fi degustat din fructul oprit, nu ar fi descoperit mijlocul de perpetuare sexuala a speciei. Ce s-ar fi intâmplat in continuare ? Ar fi produs Dumnezeu oameni pe banda rulanta ? Ar fi produs oameni asceti si asexuati, care n-ar fi tentat delor la cunoasterea Pomului incriminat ? Nici vorba ! Dumnezeu a stiut de la bun inceput de comiterea “pacatului originar” de catre strabunicii nostri ex-paradisici.

De unde si-a luat Cain sotie ?
Biblia scrie ca Adam si Eva ar fi avut doi fii, pe Cain si Abel, unde primul il omoara pe cel de-al doilea. In continuare, scrie ca acest Cain s-a impreunat cu nevasta lui, care a nascut pe Enoh. Dar, cine a fost nevasta lui Cain, când pe lume mai erau doar Cain, Adam si Eva ?

Cine a creat sarpele-drac ?
Adam si Eva n-ar fi gustat din marul oprit (nu ar fi ajuns la imperecherea sexuala) daca n-ar fi existat in paradis si un ispititor rau-intentionat (sarpele-drac). Daca totul a fost creat de Dumnezeu, este logic ca si ispititorul (alias sarpele-drac) a fost creatia lui Dumnezeu. Sa-i fi venit, intr’adevar, lui Dumnezeu idea infama de a crea un sarpe-drac ca asistent in comedia absurda a pacalirii perechii naive, nevinovate si nestiutoare? Daca da, de ce a fost apoi asa de jignit, incât sa anatemizeze printr-un pacat insolubil intreaga omenire (pâna la sosirea unui “mântuitor”) ? El stia doar prea bine ca asa se va întâmpla. El stie totul, el cunoaste trecutul, prezentul si viitorul, el este Atotstiutor. Unde e atunci logica ? Teologii: N-a fost asa, zic ei. Lucifer-Dracul, a fost un dizident in imparatia Domnului. Cum, un dizident in imparatia Domnului ? Daca imparatia cerului este imparatia fericirii eterne, nu poate exista acolo opozitie, nemultumire, revolta. Daca Domnul a garantat tuturor in imparatia sa o fericire desavârsita, nu exista nici un motiv de revolta a lui Lucifer. Daca in imparatia cerului insa nu a existat o fericire deplina si egala pentru toti, inseamna ca Dumnezeu nu a fost atotputernic, nu a fost capabil sa asigure egalitatea si fericirea generala.

Dumnezeu si diavolul
Piatra de temelie a crestinismului este axioma existentei divinitatii supreme (Dumnezeu), a eternei opozitii intre principiul Binelui si cel al Raului, personalizate de Dumnezeu si diavol. Teroarea existentei iadului si a chinurilor vesnice, la care se presupune ca vor fi supusi cei ce contravin contractului moral incheiat cu biserica, este un mijloc eficace de constrângere pentru un drept-credincios de a ramâne fidel liniei de conduita stabilite de biserica. Diavolul are deci un rol de prima mâna in influentarea maselor, dupa bunul plac al bisericii. Cu toate acestea, referintele crestine in privinta diavolului nu abunda. Putine lucruri sunt cunoscute despre el:
– Este de soi un inger, initial subordonat lui Dumnezeu.
– S-a revoltat impotriva autoritatii divine, iar Dumnezeu a iesit victorios din aceasta inegala confruntare.
– A fost izgonit din regatul celest si exilat intr-un domeniu subpamântean, unde a intemeiat regatul iadului.
– De atunci isi petrece vremea incercând sa contrarieze planurile divine.
Dumnezeu ii tolereaza insa diavolului, de multa vreme, existenta si activitatile de sabotaj. Cum, Dumnezeu este atotputernic, ar putea lesne sa anihileze aceasta opozitie, daca ar contraveni planurilor sale. Diavolul pare insa integrat in planul divin.
Dar, aici ar putea apare o alta contradictie: diavolul, initial adversar ireductibil al lui Dumnezeu, a devenit in cursul timpului slujitorul lui cel mai credincios si principalul instrument de disuasiune…

Mânie dumnezeiasca
Cunoastem legenda biblica: dizidentul Lucifer (sarpele-drac) ii ispiteste pe Adam si Eva sa guste din marul-tabu, dupa care – desi stia dinainte ce se va petrece – Dumnezeu blestema cuplul abea imperecheat, pronuntând un blestem de lunga durata intregii omeniri pentru fapta de a fi comis “pacatul originar”, blestem transmis – inexplicabil – din generatie in generatie. Fiecare nou-nascut vine cu povara acelui “pacat originar”, greu de priceput. Dar, cum poate fi salvata omenirea de acest blestem ? Desigur, numai printr-un “mântuitor”. Biblia afirma: intr-atât a iubit Domnul lumea, incât si-a sacrificat propriul fiu acestui scop caritativ. De unde a aparut acest fiu, un Dumnezeu cu familie fiindu-ne de neconceput ? Acest fiu nu e deloc intr-o situatie de invidiat, fiind – fara mila (de catre un tata “bun si iubitor”) – trimis spre “pacatoasa” Terra spre a mântui omenirea, dupa o suita de chinuri groaznice, la fel de absurde si de neinteles. Abea dupa decesul ingrozitor al fiului sau, tatal divin se linisteste si se simte din nou impacat. Ne punem intrebarea: cum poate Dumnezeu cel bun si iertator sa-si trimita fiul spre a fi in mod barbar torturat si omorât, numai pentru ca Adam si Eva au comis cândva un “pacat” pe care, daca vroia, il putea usor impiedeca ? Cum poate fi Dumnezeu impacat sufleteste cu omenirea, dupa decesul in conditii atât de macabre a propriului fiu ?

Errare deum est
Vechiul Testament (Geneza 1.Moise 1:31): “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse; si iata ca erau foarte bune”. Totul ar fi OK, inclusiv crearea Omului. Nu peste mult timp, insa (Geneza 1.Moise 6:6), situatia se schimba radical: “I-a parut rau Domnului ca a facut pe Om pe pamânt si s-a mâhnit in inima lui”. “Errare humanum (et deum) est” ? Atotstiutorul face erori conceptuale, fara a stii dinainte ce se va intâmpla..

Black out (1)
Rusinat de propria sa fapta (dupa aventura sexuala cu Eva), Adam se ascunde in tufis. Dumnezeu il cauta, dar nu stie unde este ascuns (Geneza 1.Moise 3:9): “Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: unde esti ?”. La care Adam raspunde (Geneza 1.Moise 3:10): “El i-a raspuns: ti-am auzit glasul in gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol si m-am ascuns”. In acest moment Dumnezeu inca nu stia de escapada sexuala a celor doi (Geneza 1.Moise 3:11): “Si Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus ca esti gol ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care iti poruncisem sa nu manânci ?”. Atotstiutorul nu stia deci nici de fapta lui Adam si Eva, nici de locul unde se ascunsese Adam…

Black out (2)
Dupa ce admite, fara sa intervina, uciderea lui Abel de catre fratele Cain (Geneza 1:Moise 4:8) Dumnezeu il intreaba nestiutor pe Cain (Geneza 1.Moise 4:9): “Unde este fratele tau Abel ?”

Textele Bibliei au fost scrise in mai multe etape istorice, ulterior modificate si falsificate. Au existat mai multi autori ai Bibliei originale. Unele contradictii si inexactitati din Biblie se datoresc acestor autori (cât si multiplilor copisti si traducatori), de pilda cele doua variante contradictorii ale facerii lumii din capitolul “Geneza” a Vechiului Testament.

Unii sustin ca cele cinci capitole Moise din Vechiul Testament (“Thora” sau “Pentateuch”) au fost dictate de Dumnezeu lui Moise. Adevarul este ca, cu toate eforturile depuse, nu s-a putut stabili cu absoluta precizie cine, unde, si câte persoane au participat la redactarea Vechiului si Noului Testament. Se presupune ca in total au fost 4-5 persoane care, intre anii 1.000 si 400 î.C. au redactat cele 5 capitole ale lui Moise. Despre autorii celorlalte 34 capitole ale Vechiului Testament, nu se pot oferi date mai precise. Se stie numai ca regele David a scris câteva din “Psalmurile lui David”, iar regele Solomon câteva din “Zicale”. Multe texte ale Vechiului Testament au fost preluate de catre evrei din texte mitologice si mai vechi, mesopotamice sau egiptene.

Biblia ne prezinta o imagine a unui Dumnezeu, asa cum a fost imaginata de oamenii acelor timpuri. Personificarea divinitatii nu reprezinta altceva decat o coborîre a acesteia pe scara valorii ei adevarate, spre a fi mai usor inteleasa de catre oameni.

De ce se spune Domnul Isus Cristos si nu Sfântul Isus Cristos ? Oare nu merita Isus Cristos sa fie chemat Sfânt ? Si totusi, credinciosii folosesc numai cuvântul Domn. Biblia nu numeste nici o persoana pamânteasca ca fiind Sfânt. Nicaieri nu este scris in Biblie Sfântul Ioan, Sfântul Petru, Sfântul Luca etc, ci Ioan, Petru, Luca etc (valabil si pentru Vechiul Testament; nu auzim pe niciunul dintre apostoli alaturând cuvântul Sfânt când e vorba de Moise, David, Ilie, Solomon etc).
Cât despre denumirea parinte (in sens religios), sinonim cu tata, Biblia ne spune “Tata sa nu numiti pe nimeni pe pamânt; pentruca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este în ceruri” (Matei 23,9). In acest sens, ar fi de cuviinta a asocia numele de sfânt si de parinte numai lui “Dumnezeu”.

Biblia este o lucrare mai fantezista, mai oculta si mai mistica decât asa-zisele curente “oculte” sau “mistice”. Câteva exemple:
– sederea timp de 3 zile a profetului Jonas in pântecul unui peste fabulos gigantic.
– despicarea in doua a marii la exodul evreilor din Egipt.
– procreerea “feciorelnica” (nenaturala) a lui Isus.
– învierea din morti a lui Lazar.
– salvarea miraculoasa a lui Petru din inchisoarea din Ierusalim de catre un înger.
– s.a.

Pentru multitudinea de contradictii continute, lectura Bibliei in Evul Mediu (inafara membrilor clerului !) a fost strict interzisa (sub amenintarea unor pedepse aspre si grele !).

Botezul este un ritual introdus pe baza câtorva propozitii ambigue din evangheliile lui Matei si Marcu. Potrivit traditiei, prin botez copilul ar fi iertat de “pacatul originar” savârsit de catre Adam si Eva. Totodata se afirma ca Dumnezeu ar fi vrut sa-i duca pe Adam si Eva in ispita, sa le verifice taria la ispita. Dar, ce înseamna “verificare” si “ispita” ? Sa fie Dumnezeu un trisor care îi pune la o absurda incercare pe Adam si Eva, cu toate ca – fiind Atotstiutor – stia deja dinainte rezultatul, stia ca Adam si Eva nu vor rezista ispitei în fata fructului oprit ? Atunci, de ce toata comedia ? Explicatia cum ca perechea ar fi avut libertate de optiune, sa manânce sau nu din fructul interzis, nu tine. Pentru ca, si în acest caz, Dumnezeu a stiut dinainte ce vor face cei doi.

Biserica afirma: “Fiul lui Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii” (“Si intru unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, care de la Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din…”). Acesta este un fragment din Crez. Intrebarea care se pune este daca “Fiul lui Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii”, asa cum ne zice Crezul, de ce nu spune nimic Vechiul Testament despre el, sau macar despre notiunea nou-testamentara de Sfânta Treime ?

Regula de interdictie a consumarii sângelui e numai una din sutele de legi anacronice ale Vechiului Testament. Pentru exemplificare, a se vedea mai jos ce scrie Biblia despre sclavagism (2.Moise, 21,2-6): “Daca vei cumpara un sclav evreu, sa slujeasca sase ani ca sclav; dar in al saptelea, sa iasa slobod, fara sa plateasca nimic ca despagubire. Daca a intrat singur, sa iasa singur; daca era insurat, sa iasa si nevasta-sa impreuna cu el. Daca stapânul lui i-a dat o nevasta, si a avut fii si fiice cu ea, nevasta si copiii sa fie ai stapânului sau, iar el sa iasa singur. Daca sclavul va zice: “Eu iubesc pe stapânul meu, pe nevasta-mea si copiii mei, si nu vreau sa ies slobod”, atunci stapânul lui sa-i duca inaintea lui Dumnezeu, sa-l apropie de usa sau de stâlpul usii, si stapânul lui sa-i gaureasca urechea cu o sula, si sclavul sa ramâna pentru intotdeauna in slujba lui”. Dupa Biblie, sclavagismul nu a fost inca abolit nici pâna in ziua de azi.

Biserica si-a dat seama de timpuriu ca numai prin amenintari permanente oamenii pot fi tinuti in frâu. Din acest motiv, dogmele crestine contin o multime de amenintari fictive, dar eficace (judecata de apoi, purgatoriu, iad, diavoli, pedepse eterne postmortem), de aceea s-a proclamat biserica drept unic intermediator intre Dumnezeu si om.

Adausuri ale Bisericii (fara niciun suport in Biblie !): ierarhia si functiile pastorale (papi, patriarhi, mitropoliti, episcopi, preoti), primatul si infalibilitatea papei, celibatul preotilor catolici, investitura bisericii de a fi unicul intermediator intre Dumnezeu si oameni, fecioria vesnica a Sf.Maria, ridicarea la cer a Sf.Maria, cele sapte sacramente, sihastria, ordinele calugaresti, inchinarea la icoane si la statui, inchinarea la relicve, pelerinaje, indulgente, sfinti, purgatoriu, chin vesnic in iad, judecata de apoi.

Biserica a inoculat dealungul secolelor in constiintele oamenilor ideea ca numai gândul, cititul sau discutarea unor idei, contrare dogmelor oficiale, inseamna un pacat.

Credinciosii au imbratisat rapid formulele comode de transfer a raspunderii propriilor fapte pe umerii lui Dumnezeu (“Faca-se voia Domnului !”, “Asa a vrut Domnul” etc).

Pâna la Conciliul de la Constantinopol din anul 553 d.C. biserica crestina a crezut in preexistenta sufletului si in reincarnare. La acel Conciliu, imparatul Justinian a impus prin forta propriul sau credo anti-reincarnare, in pofida impotrivirii celor mai multi clerici, inclusiv a Papei Vigilius (acesta a fost pus tot timpul sub arest). Teza reincarnarii nu este asadar apanajul exclusiv al religiilor orientale. Conciliul a abolit teza reincarnarii.

Un Dumnezeu drept n-ar comite nedreptatea de a plasa numai cca un miliard de suflete in familii crestine, unde ar avea unica sansa a “mântuirii”, in timp ce pe alte 5 miliarde de suflete le trimite in familii necrestine, condamnate prin nastere la “nemântuire”.

Fiecare religie a lumii este convinsa ca numai adeptii ei vor fi “mântuiti”. Crestinii pleaca de la o premiza falsa (premiza unui “pacat originar” inexistent) si de la o promisiune falsa (“mântuire”). Ce se intâmpla cu miliardele de suflete pe care Dumnezeu le-a implantat in familii “necrestine”, cu religii “nemântuitoare” ?

Niciuna din religiile de azi nu mai reda continutul real al mesajelor initiale ale intemeietorilor, toate propaga erezii, toate au evoluat pe cai gresite, toate au interesul material-politic de a supune constiintele oamenilor propriilor lor interese de grup.

Existenta unui Dumnezeu real (TOT CEEA CE ESTE) nu este un mit. Dar nu a unui Dumnezeu (intr’adevar mitic !) sustinut de religiile actuale monoteiste.

Inchinarea si rugaciunile adresate de crestini la sute de “sfinti” nu reprezinta altceva decât o noua forma de politeism.

In timpul Euharistiei la serviciul “divin”, preotii si (majoritatea) credinciosilor sunt convinsi ca pâinea si vinul se transforma efectiv (imperceptibil organelor noastre de simt !) in trupul si sângele lui Isus. Mâncatul “trupului” si bautul “sângelui” lui Isus la Euharistie nu reprezinta altceva decât o noua forma de canibalism.

Religia se face ca explica totul. Fie omul cât de simplu sau educat, toate intrebarile sale isi gasesc raspunsul in credinta. De ce a murit cutare ? “Asa a vrut Dumnezeu”. De ce electronul se-nvârteste in jurul nucleului ? “Asa e dat de la Cel de Sus”…

Pentru ca curiozitatea conduce la inovatie, inovatia conduce la revolutie, revolutia (necontrolata) conduce la haos s.a.m.d., religia oprima curiozitatea pentru a evita aparitia haosului.

Daca Omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ar trebui sa faca tot ceea ce face Dumnezeu si sa aiba toate caracteristicile acestuia. Adica omnistiinta, omniprezenta, omniputerea.

Omul este suma nevoilor sale. Unele sunt de baza, unele sunt secundare. Una din nevoi este scopul, telul in viata. Ceva catre care sa tinda, fara sa poata ajunge vreodata acolo. Alta nevoie a lui este aceea de lider. Cineva care sa-i spuna ce sa faca. Dumnezeu, practic, le combina pe amândoua. E simplu, nu ?

Desparte Biserica-Institutie de Biserica-Credinta. Nu cred ca poate sa sustina cineva ca a interpretat Biblia in sensul in care ar fi vrut Dumnezeu, asa ca pâna una-alta, fiecare este liber s-o interpreteze in felul in care simte el ca este mai aproape de ceea ce este dispus sa creada. Si mai gândeste-te ca religia se adreseaza oamenilor simpli care nu-si pun atâtea intrebari ca tine. Priveste perceptele crestine ca niste linii directoare de comportament social facute in asa fel incât sa le inteleaga si sa le accepte masele. Modul in care le intelege si le aplica Biserica-Institutie e alta poveste. Este, a fost, si va fi cât lumea, o afacere extrem de profitabila.

Cine este Dumnezeu ? Dumnezeu este nevoia noastra de raspunsuri. Ne e greu sa admitem ca suturile pe care le luam uneori de la viata sunt gratuite. N-ar avea sens suferinta. E mai usor de suportat sentimentul de neputinta, atunci când poti sa dai “vina” pe D-zeu. Cineva pe care nu-l poti trage la raspundere, nu-l poti amenda, pe care nu te poti supara. Nu de alta, da’ nu ti-ar folosi la nimic. Si atunci, ii gasesti circumstante atenuante si vrei sa crezi ca exista un scop ascuns in toate, ca de fapt ceea ce acum doare si pare nedrept e un test pe care trebuie sa-l treci ca sa-ti poti primi mai târziu rasplata. Unii o asteapta toata viata, dar tocmai credinta ca va veni (chiar si sub forma vietii de apoi) ii face sa aibe putere sa continue.

Oamenii nu ar crede intr-o fiinta superioara, daca nu ar exista posibila rasplata a vietii vesnice in rai sau amenintarea cu iadul. Omul nu face absolut nimic din proprie initiativa, fara sa fie motivat sa faca, si combinatia rai-iad e destul de motivanta, mai ales ultima. Frica de a fi condamnat la o eternitate de chinuri inca face minuni.

Religia are rolul ei. Unii merg la psiholog, altii se roaga. Ce s-ar intâmpla daca s-ar demonstra ca nu exista Dumnezeu ? Nu ar fi tocmai roza situatia. Religia e o chestie benefica pentru bunul mers al societatii, fie ca imi place mie sau nu. Tine masele in frâu. Credinta e benefica pentru cei slabi de inger (si nu sunt prosti cei ce cred in Dumnezeu), cei care simt nevoia sa creada ca nu sunt singuri, ca cineva ii vegheaza si le indruma pasii pe calea cea dreapta, ca cineva le contorizeaza faptele bune si aparent dezinteresate.

Cred ca Dumnezeu, daca m-a facut dupa chipul si asemanarea lui, mi-a dat si discernamânt si minte sa fac distinctie intre bine si rau. Daca nu, avem o problema…

Cu totii suntem oameni si toti avem intrebari la care nu gasim raspunsuri, multi dintre noi suntem sceptici cu privire la anumite lucruri la care nu gasim explicatie si pur si simplu nu vrem sa acceptam sa ni se impuna anumite conceptii pe care trebuie sa le consideram adevarate, pentru ca asa zice unul, altul, sau jumatate din populatia lumii. De unde stim noi, cei “neincrezatori”, ca ceilalti au dreptate ? Cum putem fi siguri ca ceea ce cred ei e bine ? Poate noi avem dreptate si ei se inseala.

A doua porunca din Decalog suna asa: “Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare, nici sa te inchini lor”. Atunci de ce ne inchinam la icoane ? Vedeti cum se contrazice singura biserica ? Oare ce mi-ar raspunde un preot la intrebarea asta ? Bine, bine, unii ar spune ca de fapt noi nu ne inchinam la imaginea propriu-zisa, ci la ceea ce reprezinta ea. Atunci, de ce mai avem nevoie de icoane ? Uitati-va la musulmani, si ei se roaga la Dumnezeu, la Allah, dar in moschee nu au icoane. Si noi, bunii crestini, oare crestem mai mult in ochii lui Dumnezeu, daca mergem la biserica si luam la rând icoanele si le sarutam ? Eu nu cred !

Credinciosii spun: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului laudat”. Asta insemneaza ca un credincios este (mai) imun decât mine fata de nenorocirile care s-ar putea abate asupra lui. Credinciosul isi pune nadejdea in Dumnezeu, sperând ca toate vor fi OK pt. el, si daca, totusi, se intâmpla vreo nenorocire, “asa a vrut Dumnezeu”. Si de ce s-a intâmplat nenorocirea asta ? “Pai, nepatrunse sunt caile Domnului”. Eu nu am “luxul” asta. Eu trebuie sa ma bazez pe mine insumi, fara protectie. Exista o vorba care spune ca daca Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit sa-l inventam. Intelesul meu asupra acestui paradox este ca credinta este o necesitate. Agnostici ca mine au o problema. Suntem orfani, nu avem pe cineva care sa ne apere la nevoie. Si atunci, care ar fi problema ? Hai sa trec in “tabara” credinciosilor si sa ma bucur de obladuirea dumnezeiasca. Chestia e ca daca eu l-as fi inventat pe Dumnezeu, el ar fi fost mai altfel. Va rog sa ma scuzati, dar Dumnezeu, asa cum este el conceput de religiile monoteiste, nu-mi place. De aceea sunt un agnostic. De ce nu-mi place ? Dumnezeu ii da omului libera alegere. Insemneaza ca un criminal nu va fi oprit sa ucida un om drept si religios. Orfanii vor spune ca asa a vrut Dumnezeu. Ucigasul va fi pedepsit de Dumnezeu si, poate si de justitia oamenilor, dar orfanii, orfani vor ramâne. Chestia cu libera alegere ma supara. Nu din cauza ideii, ci din cauza consecintelor. Unui raufacator potential nu-i dai libera alegere. S-ar fi putut altfel ? S-ar fi putut oare concepe ca ar fi putut exista un mecanism (in sens de metoda, proces) care sa opreasca mâna care coboara cutitul asupra victimei (ca in scena sacrificiului lui Isaac) ? O asemenea interventie directa in viata de toate zilele e posibila, e practica ? Probabil ca nu. Doar nu suntem niste marionete. Atunci care ar fi solutia ? Extirparea raului din om. Suntem creati dupa asemanarea Domnului. Daca Domnul e bun, asa ar fi trebuit sa fim si noi. Asa or fi fost Adam si Eva. Aproape asa. Daca ar fi fost perfecti, nu ar fi mâncat din fructul oprit. Adica, chiar de la inceput Dumnezeu l-a creat pe om inoculându-i in mintea si sufletul lui un conflict de neimpacat: o minte ca aceea care o avem si noi. Suntem curiosi si dornici de a cunoaste. Pe de alta parte, i s-a interzis cunoasterea. Sunt legi nepractice care creaza vinovati potentiali. Exact acesta a fost cazul si aici. Un fiasco previzibil. Urmarea: alungarea din rai. Si de ce i s-a interzis “cunoasterea” lui Adam ? : Geneza 3:22: “Iata ca omul a ajuns ca unu din noi” (ce insemneaza “noi” ? Erau mai multi creatori ?) Elohim (D-zeu) e intradevar plural ? “Sa-l impiedicam ca nu cumva sa ia din pomul vietii si sa traiasca in veci”. Adica, dintr-odata, omul a devenit dusmanul lui Dumnezeu. Nu e deajuns ca Lucifer s-a revoltat impotriva lui D-zeu si a atras rebeliunea ingerilor ce i s-au alaturat, acum exista pericolul ca si omul sa pericliteze cerurile. Si iata cum Adam si Eva au fost alungati din Edenul plin de copacei miraculosi a caror fructe dadeau omului puteri care il faceau periculos pentru insusi Creator. Si având o viata grea, omul nu au mai avut timp si putere sa fie un pericol pentru Creator. Mai mult de atât. Li s-a cerut sa spuie “multumesc, sarut mana stapâne”. In concluzie, pâna una-alta ramân agnostic si citirea Bibliei nu ma apropie de religie, dimpotriva.

Islamistii cred ca Dumnezeu a mai trimis un profet pe pamânt dupa Isus al nostru, ca sa-i aduca cuvântul sau cel mai nou catre pamânteni, asta dupa 600 de ani de la infiintarea crestinismului. El, profetul Mahomed, zice ca intr-o zi, intr-un moment de liniste a vietii sale tumultoase si ticaloase de jefuitor de caravane si comerciant de sclavi, a fost luat de catre ingerul Gabriel pe un cal miraculos si dus in zbor intâi in Rai, unde a vazut ca acolo toti ingerii si Dumnezeu insusi vorbeau araba – pesemne un fel de limba oficiala pe acolo – dupa care a fost dus in Iad, unde a vazut ca marea majoritate a pacatosilor care ard in flacarile necuratului, sunt femei. El afirma ca i-a fost dictat Coranul de catre insusi Dumnezeu (insa altii l-au pus pe hârtie, el fiind analfabet) si ca Domnul i-a cerut sa duca mesajul sau intregii omeniri, si ca aceasta, omenirea, trebuie sa fie toata convertita la “noua si adevarata religie”, la ultimul sau mesaj catre oameni, care ea, si doar ea, poate aduce mântuirea. Acum daca as intreba un crestin daca crede chestia asta, probabil mi-ar spune ca nu, ca e cam puerila, si ca de fapt prea trag spuza pe turta lor baietii astia. Acum sa ne inchipuim ca se apuca unul dintre noi sa zica unui buddhist (cca un miliard de oameni) sau hindus (si acestia se apropie de un miliard), sau unui ateu (vreo 700 de milioane si blestematii astia) ca Dumnezeu a “fecundat” miraculos o fecioara, care a ramas gravida si care a nascut mai apoi “Fiul Domnului” si ca acesta s-a nascut ca sa sufere si sa moara pentru a lua el toate pacatele (?!) omenirii asupra lui. Credeti ca ne-ar crede multi ?

Altadata, cei mai multi dintre oameni isi petreceau vietile trecând printr-o “Vale a Plângerii”. Saracia, nedreptatea, boala, cruzimea, erau ingredientele zilnice ale inaintasilor nostrii. Aceasta viziune despre viata a dominat lumea pâna la Revolutia Franceza. In discursul crestin, se clamau 2 feluri de Paradisuri: Paradisul pierdut, inainte de pacat, si Paradisul pe care l-ar regasi la sfârsitul timpurilor unii dintre noi, doar câteva zeci de mii dintre noi, cum ne explica Biblia in Apocalipsa, doar câteva zeci de mii dintre miliardele de oameni care au trait, care traiesc, sau care vor trai pe pamânt. Omului nu ii era permis sa fie fericit decât inainte de viata si dupa moarte. Revolutia Franceza a schimbat insa totul. Fericirea este o idee noua in Europa. Odata cu aceasta fraza articulata de Luis de Saint-Just in 1794, bucuria de a trai isi pierde caracaterul metafizic si devine proiect social. Accesibil. Este un obiectiv, si pentru el s-au unit masele tuturor revolutiilor de atunci.

 

Your email is never published or shared.