Bruce Lipton – Cand ti-e frica, esti mai prost

BiologiaCredintei

Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de bombe de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care îl dădusem – echivalentul din facultatea de medicină, al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul este simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul, la studenţii care „nu iau note bune la teste”. Stresul examenului îi paralizează pe studenţi, iar aceştia, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşitepentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o cu grijă, de-a lungul întregului semestru.

Sistemul Hipotalamus-Pituitara-Suprarenale, este un mecanism fantastic pentru a face faţă stresului acut. Insă acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ, în mod continuu. In lumea de astăzi, cele mai multe, dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor „ameninţări” acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. In mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi la comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat, al hormonilor de stres.

Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda: „Pe locuri!”, se aşează în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi şi îşi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce aceştia se ridică în vârful degetelor. Atunci când trec în modul: „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii, pentru sarcina grea ce îi aşteaptă. In timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start“, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start“. Insă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi se vor prăbuşi fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.

Trăim într-o lume a comenzii: „Fiţi gata“ şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.

Intr-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tip Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară, în regiunea creierului numită hipocampus – o parte a sistemului nervos care este implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocampus îşi reluau diviziunea celulară, atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu şi altele pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, care afectează producţia de substanţe semnal de monoamină din creier – mai ales a serotoninei. Daca ar fi fost atât de simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.

Mai mulţi cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibiţia procesului de dezvoltare neuronală, de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampusul şi cortexul prefrontal – centrul raţiunii superioare – prezintă o micşorare fizică. 0 recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „în ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia este provocată atunci când mecanismul de stres al creierului este suprasolicitat. In această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprare-nale (HPS).“ [Holden 2003]

Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii omeneşti. Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, care trăia în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. La fel ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la creşterea comunităţii, şi, de obicei, se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea este într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei inte-racţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun.

Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei lor supravieţuiri, se luptă să ajungă mai repede la adăpost. După cinci minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi îşi continuă viaţa, într-o comunitate în plină dezvoltare.

Insă ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi nu ar mai exista niciun semnal de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia lor de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? în cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă.  Unul câte unul, mor până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate să supravieţuiască cu uşurinţă stresului pe termen scurt – cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, însă atunci când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.

Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după 11 septembrie, pe când şocul veştii se răspândea dincolo de hotarele oraşului New York la toată naţiunea, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul proclamaţiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului în urma atacului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-o stare de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie să intervină preşedintele. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut totuşi o vreme, până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat. Insă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte viitoare de terorism. Intr-un fel, teroriştii au şi câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa fel, încât să rămânem într-un mod de protecţie cronic, ce ne epuizează sufletul.

De asemenea, aş dori să vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care îl au fricile voastre şi comportamentele de protecţie rezultate din ele, asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit aceste frici? Sunt ele necesare? Sunt ele reale? Contribuie de la o viaţă împlinită?

Dacă ne putem controla fricile, atunci ne putem recăpăta controlul asupra vieţilor noastre. Preşedintele Franklin D. Roosevelt cunoştea natura distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie şi a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „Nu avem de ce să ne fie frică de altceva, decât de frica însăşi”.

Atunci când lăsăm fricile să plece, am făcut primul pas către crearea unei vieţi mai împlinite şi mai plină de satisfacţii.

NITA PETRUTA ANCA - FRICA ESTE O STARE DE SPIRIT IN MINTEA NOASTRA, PTR A SCAPA DE EA, SA NE BUCURAM DE EVENIMENTELE FRUMOASE DIN VIATA NOASTRA.

Your email is never published or shared.