Bogdan Ficeac – Spalarea creierului

În capitolul precedent am prezentat cele trei mari direcţii de acţiune pentru obţinerea unui control total asupra individului: remodelarea comportamentului, restructurarea gândirii şi redefinirea structurii emoţionale. Pentru fiecare direcţie în parte am dat nenumărate exemple de modificări impuse individului.

Strategia impunerii acestor modificări, pentru a fi eficientă, pentru ca schimbările să fie durabile, are ca numitor comun succesiunea a trei etape: dezgheţarea, schimbarea şi reînghetarea.

Dezgheţarea are ca scop distrugerea totală a vechiului element de identitate a individului (act de comportament, mod de gândire, sentiment). Schimbarea este reprezentată de inocularea noului element de identitate. Reînghetarea constă în fixarea noii personalităţi a individului, pentru ca ea să reziste în timp.

Acest model în trei trepte a fost studiat, în linii generale, de Kurt Lewin, în anii patruzeci, apoi a fost descris şi sistematizat, două decenii mai târziu, de Edgar Schein şi de R.J. Lifton. Ultimii doi şi-au bazat studiile pe analiza programelor de spălare a creierului, utilizate în China maoistă, la sfârşitul anilor cincizeci. Modelul în trei trepte nu este însă aplicabil numai unor tehnici de felul celor utilizate de comuniştii chinezi pentru a-i “converti” pe prizonierii lor americani. El este aplicabil în toate împrejurările în care individul este supus unor constrângeri fizice, sociale sau psihice, pentru a i se crea o nouă identitate.

Dacă nu se iau în considerare credinţa, valorile, atitudinile, sentimentele sau actele de comportament ce urmează a fi modificate, modelul în sine (devenit astfel neutru din punct de vedere moral) poate explica toate procesele de influenţare şi de schimbare a personalităţii individului, atât cele cu finalitate morală
negativă, cât şi cele ce urmăresc scopuri pozitive, din perspectiva moralităţii, precum reeducarea în penitenciare sau psihoterapia.

Dezgheţarea, schimbarea şi reîngheţarea sunt specifice şi proceselor de îndoctrinare din sistemele totalitare, şi metodelor de convertire la diverse religii şi secte religioase, şi sistemelor de reeducare din puşcării, şi proceselor de recuperare mentală din spitalele de boli nervoase, şi antrenamentelor din armată, iar exemplele pot continua. Modelul în trei trepte este universal valabil şi, de fapt, singurul cu adevărat eficient.

Dezgheţarea este cea mai importantă etapă a procesului, de eficienţa ei depinzând reuşita aplicării întregului model. Pentru a pregăti un individ în vederea unei schimbări radicale, identitatea acestuia trebuie distrusă. El trebuie să fie complet dezorientat.

Sistemul său propriu de valori, standardele conform cărora se raporta la lumea exterioară şi se înţelegea pe sine însuşi sunt anihilate pentru a pregăti terenul schimbării ce va urma.

Dezgheţarea poate fi aplicată pe diverse căi. Prima ar fi detaşarea individului din mediul său social şi anihilarea deprinderilor sale zilnice. Lipsa contactelor interumane obişnuite îl va priva de posibilitatea unor confirmări exterioare ale manifestărilor sale, sporindu-i deruta. În închisori, în spitalele de boli nervoase, în aşezămintele monahale, în taberele de instruire ş.a.m.d., sistemul de regulamente interne, obligativitatea purtării unor veşminte specifice, aceleaşi pentru toţi, programul zilnic foarte riguros stabilit creează un cadru cu totul nou, complet diferit de cel cu care era familiarizat individul. În acelaşi timp, vechile deprinderi sunt uitate şi se formează noi obişnuinţe ce vor intra curând în reflex. O situaţie asemănătoare, deşi mai puţin evidentă, se întâlneşte şi în instituţiile de învăţământ, mai ales acolo unde funcţionează internatele. Nevoit să locuiască la cămin sau în campusurile universitare, tânărul se adaptează treptat unui nou mediu social, contactul cu cei de acasă devine dificil, programul de studiu şi regulamentele interne îi creează noi obişnuinţe. În acest mod, procesul de educaţie începe pe un “teren defrişat”, eliberat, în mare parte, de influenţa experienţei anterioare. La fel se petrece şi în armată. Regulamentul strict, încazar-marea, uniformele, lipsa contactelor cu cei de acasă îl dezorientează complet pe recrut şi îl fac mult mai uşor de instruit, mult mai obedient faţă de ordinele superiorilor.

Un studiu din 1954, efectuat în mai multe unităţi militare din Statele Unite, revela faptul că rezultatele militarilor erau cu atât mai bune, cu cât unitatea lor se afla mai departe de casă, iar contactele cu cei apropiaţi erau mai puţine.

În sistemele totalitare, după preluarea puterii, întregul sistem de legi este modificat într-un timp foarte scurt, se impun rapid noi deprinderi şi noi forme de comportament, mergând până la purtarea unor haine specifice, utilizarea unor alte formule de adresare ori respectarea unui nou program zilnic, astfel că, pe fondul stării generale de anomie, propovăduitorii noii doctrine au o aderenţă sporită în rândurile marii mase a cetăţenilor.

O variantă mai dură a acestei prime căi de dezgheţare este mortificarea eului. Ea se întâlneşte în special în unele secte religioase sau în lagăre. Individului i se iau definitiv toate bunurile personale, este privat, de multe ori, chiar şi de unele semne distinctive ale persoanei sale prin obligativitatea tunsului la piele şi a rasului, primeşte un număr în locul numelui, este supus unor munci sau ritualuri extenuante şi deseori umilitoare, personalitatea îi e complet anulată. Devine un “nimeni” cufundat în anonimatul celor mulţi.

Vechea sa identitate este complet distrusă. În unele culte satanice, novicele, pentru a fi rupt complet de vechea personalitate, este supus unor ritualuri ce implică desacralizarea şi profanarea unor simboluri unanim acceptate în lumea exterioară (i se impune să scuipe crucea, să jure că îşi va omorî părinţii sau prietenii dacă i se va cere, să facă diverse jertfe animale etc).

O altă metodă foarte utilizată pentru distrugerea identităţii O individului este privarea acestuia de somn. În completare se poate veni şi cu o nouă dietă precum şi cu noi ore de masă, ce sporesc dezorientarea persoanei. În unele grupuri se foloseşte regimul alimentar sărac în proteine şi bogat în glucide. De asemenea,
subalimentarea continuă a individului are efecte sensibile în subminarea stabilităţii sale psihice. În lagărele de concentrare naziste, metoda era generalizată. În România regimului Ceauşescu, întreaga populaţie a ţării, cu excepţia nomenclaturii, suferea de foame. Aşa-numitul “program de alimentaţie raţională” avea ca scop atât erodarea rezistenţei psihice a individului, cât şi ocuparea timpului liber al acestuia cu o permanentă alergătură după alimente, pentru a nu avea când să mai gândească. Trebuie remarcat şi faptul că, după căderea regimului comunist, iniţiatorul respectivului “program” a ajuns ministru al sănătăţii.

Dezgheţarea este realizată cu maximum de eficienţă în izolare, atunci când indivizii nu au posibilitatea întreţinerii unor legături cu exteriorul. Sistemele totalitare interzic cetăţenilor lor călătoriile în străinătate. În sectele extremiste, adepţii sunt aduşi într-o stare de dependenţă totală faţă de aşezământul grupului.

Hipnoza este o altă metodă, foarte puternică, pentru desfăşurarea procesului de dezgheţare. Extrem de eficiente sunt tehnicile hipnotice bazate pe utilizarea deliberată a confuziei pentru inducerea stării de transă. Confuzia rezultă atunci când individul este supus unui flux de informaţii contradictorii, comunicate în acelaşi timp. Spre exemplu, hipnotizatorul spune pe un ton autoritar: Cu cât vei încerca mai mult să înţelegi ceea ce spun, cu atât te vei
dovedi mai incapabil să pricepi vreodată. Înţelegi? Deşi, la o analiză mai atentă, fraza pare a avea sens, efectul ei imediat asupra subiectului este crearea unui sentiment de disconfort psihic.

Însă chiar şi în absenţa hipnozei, atunci când individul este menţinut mult timp într-un loc izolat şi supus permanent unor astfel de fluxuri informaţionale confuze, el va ajunge să-şi suprime din reflex gândirea logică şi să se comporte asemenea celor aflaţi împreună cu el în izolare. Controlul informaţiei îşi dovedeşte astfel
întreaga putere de manipulare a conştiinţelor. Individul nu mai are încredere în sine, ci se adaptează din instinct comportamentului de grup.

În majoritatea sectelor, starea de transă este atinsă prin meditaţii îndelungate, şedinţe de confesiune, rugăciuni, cântece în grup ş.a.m.d. În societăţile totalitare, acestea sunt înlocuite cu şedinţele comune de învăţământ politic, sindicat ori partid, cu scrierea unor nenumărate autobiografii, cu participarea la spectacole grandioase de venerare a liderilor, cu audierea şi interpretarea cântecelor patriotice etc. Chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate ca în cazul sectelor, starea de disconfort psihic totuşi apare şi, pentru eliminarea ei, individul se conformează din reflex normelor impuse de autorităţi. Mai mult, o eventuală încălcare a normelor îi activează profunde sentimente de vinovăţie, ruşine şi teamă de a nu fi pedepsit. Asemănările reflexelor de comportament ajung până la identificare.

Spre exemplu, a te ridica în picioare şi a părăsi biserica în timpul unei predici este la fel de inacceptabil ca a te ridica şi a părăsi sala în timpul unei şedinţe de învăţământ politic.

Revenind la metoda propriu-zisă de spălare a creierului, aceasta este considerată unanim drept forma extremă de îndoctrinare politică şi singura cu adevărat eficientă. Deşi au urmat căi diferite, atât ruşii, cât şi chinezii au desăvârşit-o. Americanii, prin câteva programe ultrasecrete ale CIA, au experimentat alt gen de metode, în care au utilizat hipnoza, drogurile, şocurile electrice, administrarea de diferite substanţe chimice ş.a.m.d. Au fost depăşite orice limite ale eticii medicale şi profesionale, au fost sacrificate vieţi omeneşti, însă rezultatele nu au confirmat aşteptările. Comuniştii ruşi şi cei chinezi şi-au păstrat “supremaţia” în domeniu, deşi nu au folosit tehnici “exotice” precum americanii, iar violenţa fizică a fost aproape inexistentă.

Metoda rusească de spălare a creierului începea prin izolarea prizonierului într-o celulă austeră. Gărzile care îl supravegheau permanent, prin rotaţie, îl supuneau încontinuu la tot felul de umilinţe şi înjosiri, pentru a-i crea senzaţia unei ruperi totale de lumea exterioară. Îi spuneau când să stea în picioare şi când să se aşeze, îi indicau în ce poziţie să doarmă şi îl trezeau când făcea o mişcare cât de mică, îi interziceau orice stimul exterior (cărţi, ştiri, conversaţii).

După patru-cinci săptămâni, prizonierul claca. Plângea, mormăia, avea halucinaţii, se ruga de unul singur. Din acel moment începea interogatoriul. În fiecare noapte gardienii îl duceau într-o cameră specială unde îl aştepta anchetatorul. Acesta nu îl acuza de nimic, ci se arăta convins că prizonierul ştie foarte bine de ce se află acolo.

La rândul său, prizonierul se străduia să-şi demonstreze nevinovăţia fără a şti de ce era acuzat. Ore în şir, nopţi în şir, cei doi treceau în revistă întreaga viaţă a prizonierului, în cele mai mici amănunte.

Apoi o luau de la capăt. Anchetatorul depista orice neconcordanţă şi o amplifica, prezentând-o ca pe o dovadă indubitabilă de vinovăţie. De câte ori prizonierul încerca să se justifice, anchetatorul izbucnea în râs, determinându-l să caute un alt răspuns, cât mai plauzibil.

După săptămânile de izolare şi de nesiguranţă, prizonierul încerca sentimente de uşurare şi de recunoştinţă atunci când se întâlnea cu anchetatorul, acesta fiind singura fiinţă cu care putea comunica. Mai mult, ajungea să se învinovăţească singur, pentru a face ancheta să avanseze, pentru a nu mai trăi în tensiunea aceea psihică insuportabilă. Treptat avea impresia că munceşte cot la cot cu anchetatorul pentru rezolvarea cât mai rapidă a cazului său.

Pe măsură ce treceau săptămânile, prizonierul îşi lăsa tot mai mult sufletul în mâinile anchetatorului, iar acesta, ori de câte ori obţinea o nouă mărturie, slăbea presiunea. Îi oferea prizonierului o ţigară, stătea cu el la taclale, îi spunea că este un simplu om care trebuie să-şi facă meseria. Dacă prizonierul întârzia să facă noi
mărturisiri, strângea din nou şurubul, arătându-se nemulţumit că i-a fost înşelată încrederea, că nu s-a colaborat aşa cum ar fi trebuit.

Pe măsură ce acuzaţiile la adresa lui începeau să se contureze, prizonierul îşi dădea seama că singura cale de a scăpa de acel calvar era mărturisirea completă. Altfel infernul ar fi continuat la nesfârşit. În nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, ajuns în această fază, prizonierul semna tot ce i se punea în faţă.

În Uniunea Sovietică de pe timpul lui Stalin, mărturisirea completă marca sfârşitul interogatoriului. După obţinerea ei, prizonierul era împuşcat sau trimis într-un lagăr de muncă. Din acest motiv, termenul de “spălare a creierului” este impropriu folosit în cazul procedurilor folosite de ruşi asupra prizonierilor. Izolarea şi interogatoriile constituiau, de fapt, doar prima etapă a metodei, cea de dezgheţare.

Spre deosebire de ruşi, chinezii au aplicat întreaga succesiune a etapelor, propunându-şi, încă de la început, sarcina ambiţioasă a reeducării prizonierilor. Pentru ei, obţinerea mărturisirilor complete reprezenta abia începutul. Pentru a trece la faza a doua, cea de schimbare, mutau prizonierul într-o celulă mai largă, alături de alţi deţinuţi. Aici avea loc îndoctrinarea. Din zori şi până în noapte, prizonierul îi studia, împreună cu ceilalţi, pe Marx şi pe Mao, asculta prelegeri de învăţământ politic şi se autoevalua în cadrul şedinţelor de autocritică. Supraveghetorii nu apreciau individual progresele, ci numai la nivelul întregului grup. Orice ameliorare, cât de mică, a condiţiilor de detenţie, depindea numai de “progresele” înregistrate de absolut toţi membrii grupului. Din acest motiv, fiecare prizonier era foarte atent la comportamentul celorlalţi, atacându-i violent pe cei care se dovedeau mai rezistenţi la îndoctrinare. În cele din urmă, “rezistenţii”, nemaisuportând presiunile exercitate de colegi asupra lor, se conformau comportamentului de grup. Imediat ei simţeau cum ceilalţi îi privesc cu simpatie şi chiar cu recunoştinţă.

Se crea astfel reflexul de supunere necondiţionată faţă de procesul îndoctrinării. Supunerea îl făcea pe prizonier să supravieţuiască în detenţie, să se bucure de consideraţia colegilor săi, să se cufunde în anonimat pentru a-şi reduce zbuciumul interior. Noul comportament atrăgea după sine, din cauza fenomenului de disonanţă cognitivă, remodelarea simţă-mintelor şi, în cele din urmă, a gândirii. În timp, prizonierul ajungea să creadă că numai credinţa în noua doctrină îi putea aduce stima celor din jur. El avea “revelaţia” că ideologia comunistă reprezintă “adevărul absolut”, că doar lui trebuia să-şi dedice viaţa.

Având în vedere acest proces de “spălare a creierului”, utilizat de chinezi asupra prizonierilor de război occidentali, se poate înţelege mult mai uşor cea de-a doua etapă a modelului de creare a unei noi identităţi şi anume schimbarea…

Schimbarea constă în a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simţi şi de a gândi. Astfel se umple vidul creat de ştergerea vechii sale identităţi şi i se creează noua identitate. În acest sens, aşa cum am văzut ceva mai înainte, procesul de îndoctrinare constă atât în tehnici evidente, convenţionale (ore de învăţământ politic, lecturi, ritualuri specifice), cât şi în metode subtile, neconvenţionale (includerea într-un grup şi supunerea la presiunile exercitate de acesta, crearea reflexelor de gândire ş.a.m.d.). Multe dintre tehnicile folosite în perioada anterioară, cea a dezgheţării, sunt utilizate, în continuare, şi în această a doua etapă.

Metoda chineză a demonstrat că cea mai puternică sursă de influenţă, în cadrul unui grup izolat, este reprezentată de dorinţa noilor prizonieri de a deveni asemenea veteranilor. Veteranii sunt percepuţi ca modele de comportament şi fel de a gândi, ca exemple de adaptare şi supravieţuire, ca indivizi care au scăpat de povara acuzaţiilor şi se află spre finalul unui extenuant proces de reformare a personalităţii. Novicele, disperat, confuz, aflat la limita rezistenţei tinde să urmeze din instinct experienţa veteranilor pentru a supravieţui.

Citeste toata cartea in format PDF:

Bogdan-Ficeac-Tehnici-de-Manipulare

**

Your email is never published or shared.