Bogdan Ficeac – Spalarea Creierului: Experienta spirituala

O altă tehnică de schimbare este “experienţa spirituală”. Cele mai bine păstrate secrete ale recrutului sunt colectate treptat, eventual prin intermediul noilor săi prieteni din cadrul sectei, şi transmise liderului pentru a fi folosite mai târziu, în revelarea unei aşa-zise “experienţe spirituale”.

Spre exemplu, noul adept a avut o prietenă care s-a sinucis. Informaţia este pasată conducătorului, care, la momentul potrivit, în cadrul unor ritualuri specifice, o face cunoscută. Recrutul, ştiind că nu divulgase nimănui secretul sau fiind convins că cel căruia i-l împărtăşise nu îi putea trăda încrederea, ajunge la concluzia că liderul i-a citit gândurile sau a comunicat cu divinitatea. În consecinţă el ajunge să-şi ceară iertare pentru insuficienta preocupare de a deveni un “bun” membru al sectei, iar încrederea lui în lider devine de nezdruncinat.

În acelaşi timp, prin astfel de trucuri, conducătorul sectei capătă o aură cvasidivină. Şi cum lipsa de credinţă în divinitate este cel mai mare păcat al unui sectant, dar şi originea tuturor relelor din lume, noua identitate a adepţilor va fi lipsită total de atributul gândirii logice. În consecinţă, dependenţa adepţilor de sectă şi de liderul acesteia va fi totală.

Din nou, studiile de psihologie socială axate pe analiza tehnicilor de manipulare din cadrul sectelor arată că totuşi cea mai puternică presiune de influenţare a noilor membri vine din partea semenilor lor deja îndoctrinaţi.

Aceştia din urmă sunt absolut convinşi că ştiu exact ce le lipseşte nou-veniţilor şi îi “prelucrează” în consecinţă.

Veteranii au senzaţia că ei sunt singurii vinovaţi în caz că recrutul nu e destul de maleabil, de aceea îşi măresc eforturile şi presiunea până când obţin rezultatul dorit.

Pentru accelerarea procesului de creare a unei noi identităţi, membrii grupului sunt împărţiţi în subgrupuri, astfel încât recruţii să se afle permanent în preajma şi sub influenţa unor veterani de care să se lege şi sufleteşte.

Dar schimbarea nu implică doar inocularea unui sentiment de supunere necondiţionată faţă de liderul sectei sau inocularea unor precepte religioase cu totul noi.

Pentru a fi de durată, se urmăreşte crearea unei veritabile “mitologii” a grupului. Adepţii ajung, treptat, să-şi mărturisească între ei “vechile păcate”, să răspândească poveştile de succes ale sectei sau istorisirile cu aură mistică avândul în centru pe lider, să perceapă noua viaţă din cadrul grupului ca fiind singura posibilă pentru ei. Se naşte astfel un simţ al comunităţii, iar dependenţa sectanţilor de grup este definitivă.

Ameninţaţi cu părăsirea sectei sau cu dezintegrarea acesteia, ei vor alege sinuciderea, aşa cum s-a întâmplat în Guyana.

Trebuie adăugată şi observaţia că, pentru reuşita schimbării, o importanţă aparte o are mediul (fizic, dacă putem să-i spunem aşa) în care se află recrutul. După cum s-a văzut, izolarea este absolut necesară. Cele mai eficiente procese de schimbare au loc în închisori, spitale, internate, cazărmi etc. Liderii sectelor extremiste îşi duc întotdeauna adepţii în locuri izolate, departe de lumea înconjurătoare, unde orice contact cu exteriorul este anihilat.

Aşezarea sectei este ridicată din temelii, într-un loc virgin, la fel cum noua identitate a adeptului este reconstruită total, pe spaţiul liber obţinut prin distrugerea vechii personalităţi.

Având în vedere tehnicile de schimbare a identităţii în sectele religioase sau în diferite instituţii, se pot face şi alte numeroase paralele cu manipularea din sistemele sociale totalitare. Ideologia comunistă, spre exemplu, urmărea formarea “omului nou”. Procesul de schimbare includea izolarea între graniţele ţării, distrugerea a tot ceea ce amintea de trecut, reinventarea istoriei, exacerbarea cultului personalităţii, deposedarea cetăţeanului de tot ceea ce i-ar fi oferit un anume grad de intimitate şi cufundarea lui în anonimatul unei mase de manevră uniforme, includerea lui în tot felul de grupuri de îndoctrinare încă de la cea mai fragedă vârstă ş.a.m.d.

Eşecul sistemelor totalitare, mai ales al celor de sorginte comunistă, s-a datorat, într-o anume măsură, şi numărului foarte mare de indivizi a căror mentalitate trebuia schimbată. Procesul are şanse de reuşită cu atât mai mari, cu cât grupul este mai restrâns.

Şi totuşi nu aceasta este cauza principală a eşecului, ci supralicitarea. Într-un capitol anterior spuneam că una dintre cele mai recente concluzii ale cercetătorilor în psihologie socială este aceea că presiunea manipulatorului asupra individului nu trebuie să depăşească un anume prag. Depăşirea pragului echivalează cu declanşarea unui intens sentiment de frustrare.

Acesta va fi păstrat în interiorul individului, va fi ascuns de frica de represalii, însă, mai devreme sau mai târziu, va izbucni cu efecte incontrolabile.

Pentru reuşita totală a manipulării, individul trebuie să rămână cu iluzia că el a ales schimbarea, nu că i-ar fi fost impusă. Nu trebuie să uităm cât de preocupat era Goebbels ca programele lui de propagandă să nu depăşească limita peste care populaţia ar fi fost plictisită şi ar fi închis butonul radioului. Spre deosebire de el,
activiştii lui Ceauşescu au exagerat enorm manifestările de venerare a “cârmaciului”, iar efectul a fost exact invers celui preconizat.

Se cuvine aici o digresiune cu privire la diferenţa fundamentală dintre socialismul de sorginte moscovită şi socialismul democratic. Pentru cei care au trăit (şi au suferit) într-un sistem socialist totalitar, pare de-a dreptul bizară aderenţa pe care o au ideile socialiste în democraţiile veritabile, şi chiar în rândurile unei mari părţi a intelectualităţii occidentale. Această percepţie are la bază confuzia intenţionată pe care propaganda comunistă a creat-o printr-un vast sistem de dezinformare şi manipulare a opiniei publice interne şi internaţionale. S-a încercat inocularea ideii că socialismul este acelaşi, indiferent de căile prin care este promovat. Mai mult, chiar şi astăzi, când sistemele totalitare s-au prăbuşit, nostalgicii comunişti, în intenţia de a convinge cetăţenii că doctrina în numele căreia au militat era “corectă”, iau Suedia ca exemplu de ţară în care principiile socialiste (în special în ceea ce priveşte redistribuirea venitului) au avut câştig de cauză.

Or, tocmai aici se află deosebirea esenţială. În democraţiile autentice, cetăţeanul este liber să opteze pentru socialism, la fel ca pentru orice altă ideologie. De asemenea, el este liber să renunţe la respectiva doctrină atunci când nu mai este convins de eficienţa ei. În sistemele socialiste totalitare, cetăţeanul este forţat să se supună preceptelor ideologice impuse “de la Centru”, fără a avea nici o altă variantă. Mai mult, nesupunerea echivalează cu pedepse adesea insuportabile.

Standardul înalt de viaţă atins în Suedia se datorează tocmai sistemului democratic de acolo. Dezastrul din ţările est-europene a fost provocat tocmai de sistemul totalitar. Aderenţa pe care o au principiile socialiste în democraţiile autentice se datorează faptului că adepţii lor cred sincer în ele. Prăbuşirea “lagărului socialist” a fost posibilă pentru că oamenii nu au mai crezut în ideologia socialistă, poate şi pentru că au fost forţaţi s-o facă decenii în şir.

Citeste toata cartea in format PDF:

Bogdan-Ficeac-Tehnici-de-Manipulare

**

Your email is never published or shared.