Jonathan Black – Avraam, Parintele gandiri logice

IMG_20150914_084635

Există o poveste în Talmud despre Avraam, când era copil – Avram, cum i se spunea pe atunci -, care, ajungând la o anumită vârstă, şi-a întrebat tatăl unde îl poate găsi pe Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul.

— Fiul meu, făcătorul tuturor lucrurilor e aici cu noi, în casa asta.

— Atunci, arată-mi-l, te rog, tată, a spus Avram.

Tatăl său l-a dus într-o cameră secretă, unde i-a indicat doisprezece idoli mari, înconjuraţi de mulţi alţii mai mici, cu resturi de mâncare şi alte ofrande împrăştiate în faţa lor.

– Iată-l, fiule. Ei sunt zeii care au creat totul.

Avram a înşfăcat un drug de fier şi, furios pe părintele lui, a sfărâmat toate imaginile, mai puţin una:

– Ai adus păcatul asupra sufletului tău, acelaşi păcat pentru care strămoşii tăi au fost pedepsiţi cu Potopul. Tată, nu mai sluji astfel de zei, ca să nu cadă păcatul pe sufletul tău şi pe cele ale familiei tale!

Iată o serie de întrebări care vor fi unul din marile daruri făcute lumii de poporul evreu. Avraam, aşa cum a devenit mai târziu, a fost renumit în toată lumea antică pentru că a dus această nouă calitate printre oameni.

Familia lui Avraam era originară din Uruk, marea cetate cârmuită de Ghilgameş. Poate că acesta era încă în viaţă când s-a născut Avraam. Potrivit legendei iudaice, tatăl lui Avraam lucra pentru Nimrod, care se poate să fi fost succesorul lui Ghilgameş la tron. Unii chiar l-au identificat pe Ghilgameş cu Nimrod.

Dar, dacă am compara povestea lui Ghilgameş cu cea a lui Avraam, ar fi evident că avem de-a face cu altă mentalitate.

Tradiţia spune că Avraam a fost alungat din Uruk pentru că a refuzat să muncească la construirea Turnului Babei. Turnul Babel era cel mai înalt din marile zigurate sau piramide în trepte care dominau cetatea.

Pentru fiinţele spirituale cele mai importante era din ce în ce mai greu să coboare în zbor din ceruri pe pământ. Am făcut drum lung în această istorie, de la vremurile în care Dumnezeu umbla cu Adam şi Eva prin Grădina Raiului şi senzaţia de cunoaştere, chiar nemijlocită, a faptelor zeilor, pe care o găsim în miturile greceşti. Poveştile de viaţă dinaintea Potopului ne înfăţişează o paradă sclipitoare de fapte cereşti, care începe să pălească abia în timpul semizeilor. Eroii de după Potop, ca Rama şi Krişna, se luptă cu diavolii – în legendele cu Zarathustra, cerul este întunecat de atâţia demoni -, dar îngerii de ordin superior şi zeii sunt, fără îndoială, o prezenţă constantă pentru ei.

Potrivit lui Rudolf Steiner, preoţii din Egipt şi Sumer credeau că cel mai apropiat loc din care multe fiinţe puternice de rang înalt se puteau apropia de pământ din proprie voinţă e luna. Prin urmare, luna a devenit un fel de loc de escală, iar Marea Piramidă din Egipt şi ziguratele din Sumer erau construite special pentru a atrage fiinţele cereşti de pe lună.

Piramidele antice pot fi percepute ca un strigăt puternic de suferinţă, monumente închinate unei enorme senzaţii de pierdere – pierderea marii viziuni cosmice şi a măreţului scop unificator al universului. Asta se ascunde în spatele poveştii cu Turnul Babei. Atunci când Biblia spune că, drept pedeapsă pentru că au încercat să ia cu asalt meterezele cerului, oamenii au început să vorbească limbi diferite, se subînţelege că popoarele nu mai împărtăşeau aceeaşi viziune cosmică, ci vedeau doar la mică distanţă în tărâmurile spirituale nişte forme ca umbrele, care îi lăsau pe oameni învrăjbiţi unii cu alţii şi incapabili să-şi zărească scopul comun.

Avraam a avut sentimentul pierderii, senzaţia că îi lipsea ceva. El voia să găsească o logică a acestor bâiguieli, un sens, o structură, o unitate, dar nu avea să facă apel la zigurate pentru a-şi împlini dorinţa spirituală. Va elabora noi metode pentru el însuşi şi pentru omenire.

In jurul anului 2000 î.Hr. a plecat din Uruk şi a lăsat zgârie-norii lumii antice ca să rătăcească prin deşert. Incerca să găsească un sens, un model, o unitate în toate acestea şi avea să reuşească prin intermediul unei serii de întâlniri tainice şi, în cele din urmă, al unei celebre probe, ale cărei adevărate semnificaţii s-au revelat, după cum vom vedea, într-o tradiţie mistică, secretă.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pleacă din ţara ta şi din casa părinţilor tăi, într-o ţară pe care ţi-o voi arăta eu.“ Iată prima referire la Ţara Făgăduinţei. Avraam avea 70 de ani când el, soţia lui, Sara, şi nepotul său, Lot, au pornit spre sud şi au ajuns în Canaan. Anii de foamete i-au obligat să renunţe la viaţa nomadă şi să stea o vreme în Egipt. Apoi, mai târziu, când a crescut numărul adepţilor şi al vitelor care îi urmau, Avraam şi Lot s-au despărţit.

După câtva timp, Lot a fost luat ostatic de un rege din partea locului, iar Avraam a înarmat şi a pregătit 318 adepţi ca să-şi salveze nepotul, Avraam sărbătorea eliberarea lui Lot într-un loc numit Salem, mai târziu Ierusalim, când a avut un vizitator ciudat.

„Şi Meihisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului (…) Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale. (Facerea, 14:18-20)

Melhisedec înseamnă „Rege al Dreptăţii”. în Vechiul Testament există câteva referiri la Melhisedec, în Psalmi 110:4: „Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.”

Aceste două scurte pasaje conţin tot ce are de spus Vechiul Testament despre misteriosul Melhisedec. Dar în Epistola către evrei se spune despre Iisus Hristos că este pentru totdeauna preot în felul lui Melhisedec, aluzie la Psalmul 110. Aşadar, despre Iisus se afirmă că ar fi un discipol al lui Melhisedec. Şi Pavel susţine despre cel din urmă că e „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”. Melhisedec este, fără îndoială, un personaj extraordinar, iar  pictorii şi arhitecţii au înţeles acest lucru. Avea să devină o figură foarte importantă în iconografia creştina.

Care e secretul său?

Găsim un indiciu în vechea scriere creştină Pistis Sophia, unde e numit „marele primitor al Luminii Veşnice”. Iată unul din titlurile lui Mânu, Fiul Soarelui şi supravieţuitorul Potopului în tradiţia hindusă – omul pe care noi îl cunoaştem ca Noe. Conform unei tradiţii talmudice, de copil, Avraam a plecat singur să înveţe la picioarele strămoşului său Noe.

Melhisedec e Noe deghizat, păstrător şi învăţător al străvechii înţelepciuni antediluviene. Nu a murit ca orice om. Aproape contemporan cu Avraam, Ghilgameş l-a căutat prin lume, dar nu a reuşit să treacă proba la care l-a supus Noe. Căzuse pradă „somnului”, nu reuşise să pună întrebările corecte şi aspiraţiile lui fuseseră mărginite şi materialiste. Acum Noe/Melhisedec îi împărtăşea Iui Avraam cunoştinţele sale despre viaţa veşnică, simbolizată de ceremonia pâinii şi vinului.

Apoi Dumnezeu i-a făcut lui Avraam o promisiune. I-a spus: „Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra. Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!* (Facerea, 15:5)

Ca şi călătoria lui Melhisedec, e o promisiune fără sens tainic. Dumnezeu nu vrea să spună doar că descendenţii lui Avraam vor fi la fel de numeroşi ca stelele, dar şi că vor fi rânduiţi ca stelele. Vor fi rânduiţi în douăsprezece triburi, aşa cum stelele sunt aranjate în cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului, iar destinele lor vor fi hotărâte de mişcările îngerilor aştrilor şi planetelor, potrivit unui plan şi model unificator.

Dar avea să se împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu? Părea foarte improbabil. Avraam şi Sara nu aveau copii şi erau deja foarte bătrâni.

Când a împlinit 99 de ani, Avraam a avut vizitatori şi mai misterioşi Stătea în cortul său, la adăpost de soarele amiezii. A ridicat privirea spre soare şi a văzut trei oameni apropiindu-se. A ieşit repede din cort să-i întâmpine, a făcut o plecăciune adâncă şi le-a oferit apă să se spele pe picioare. Apoi i-a rugat să se odihnească sub un copac, iar Sarei i-a spus să facă turte şi să aducă unt, lapte şi came ca să-i ospăteze pe musafiri.

Fără să ştie, se afla în “prezenţa îngerilor”, iar unul din ei i-a spus că Sara îi va purta curând un copil. Fiind într-un cort învecinat, Sara a râs când a auzit aşa ceva. Soţul ei avea acum 99 de ani, iar ea împlinise 90.

Alt înger l-a prevenit pe Avraam de distrugerea Sodomei şi a Gomorei, unde încă trăia nepotul lui.

Lot stătea la poarta Sodomei când a văzut nişte străini apropiindu-se. Ca şi Avraam, le-a făcut o plecăciune adâncă. I-a poftit în casă, oferindu-le apă să se spele pe picioare, şi i-a ospătat. Dar, când a venit timpul de culcare, Lot a auzit nişte oameni înconjurând casa, cerând să li se spună cine sunt străinii.

Ce-i făcuse pe locuitorii Sodomei atât de suspicioşi? Se simţeau vinovaţi? Simţeau oare că a venit cineva să-i spioneze şi să-i judece? I-au cerut lui Lot să-şi scoată afară oaspeţii şi, când el a refuzat, au încercat sâ dărâme uşa.

Misterioşii vizitatori s-au folosit de o putere supranaturală care i-a orbit pe atacatori, iar asaltul asupra casei n-a mai avut loc.

Apoi îngerii i-au explicat lui Lot că Dumnezeu avea să distrugă oraşul şi că el trebuia să fugă de acolo înainte de revărsatul zorilor, împreună cu soţia şi fiicele sale.

Când a sosit timpul, familia tot şovăia. Ingerii le-au spus să se grăbească. I-au luat de mână pe Lot, pe soţia şi pe fiicele lui şi i-au scos din cetate, ducându-i la adăpostul unui munte.

Când a răsărit soarele, „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul.” (Facerea, 19:24)

Avraam avea o sută de ani când Sara i-a născut un fiu. Femeia a spus: „Dumnezeu m-a făcut să râd, aşa că toţi care vor auzi de asta vor râde cu mine.” Şi-au botezat copilul Isaac, însemnând „cel ce râde”.

Băiatul a crescut mare, voinic şi mereu vesel. După ceva vreme, când Isaac ajunsese de 14 ani, Avraam i-a zis Sarei:

– Mâine o să-l iau cu mine.

Sara îşi iubea foarte mult fiul şi nu îi plăcea să plece de lângă ea.

– Te rog să nu-l duci prea departe şi să nu staţi prea mult.

Femeia a reuşit să zâmbească, dar în noaptea aceea nu a putut să doarmă. Când stătea trează în pat, Sara a avut o premoniţie, iar a doua zi de dimineaţă l-a strâns pe Isaac la piept, plângând încetişor:

– Băiatul meu, singurul meu copil, speranţa mea!

S-a întors apoi spre Avraam şi i-a zis:

– Să ai grijă de băiat. E atât de tânăr! Să nu-l pui să meargă în căldură.

Pe drum, Isaac a observat că tatăl lui strânge vreascuri pentru o jertfă.

– Tată, unde e mielul pentru ofrandă? l-a întrebat.

– Dumnezeul nostru te-a ales pe tine, făptură fără păcate, a răspuns Avraam, ca jertfă acceptabilă în locul unui miel.

L-a luat de umeri şi s-a uitat în ochii lui.

-Eşti fără de păcat? Este ceva rău în inima ta de care să nu ştiu eu? Dacă este, a venit timpul să-mi spui.

– Nu am… niciun regret, a spus Isaac.

După ce au mers trei zile au ajuns la muntele sfânt ales de Dumnezeu iar Avraam a construit un altar şi a pus lemne deasupra. Fiul său l-a ajutat, Apoi Avraam l-a legat de lemne.

– Leaga-mă bine ca să nu mă zbat! i-a cerut Isaac. Spune-i mamei că am murit cu mult curaj.

Avraam s-a întors cu spatele, să nu-i vadă Isaac lacrimile din ochi.

– Şi acum iute, tată, împlineşte voia Domnului!

I se ceruse lui Avraam să-şi jertfească fiul mult iubit pe care el şi Sara îl aşteptaseră atâţia ani? Acum îngerul Domnului l-a strigat din ceruri:

– Avraam! Avraam!

– Aici sunt.

– Să nu ridici mâna asupra fiului tău şi să nu-i faci niciun rău!

Şi Avraam şi-a ridicat ochii şi a văzut un berbec care îşi prinsese coarnele în desiş. S-a dus la animal, l-a luat şi l-a ars drept ofrandă, în locul fiului său.

Iată cum se iveşte iar filonul adânc şi misterios de sensuri ce se ascunde în întreaga poveste a lui Avraam. Coarnele berbecului prins în hăţiş reprezintă ceea ce în mistica hindusă se numeşte chakra coroanei, organul pereche al vederii spirituale, care, când e deschis, le permite oamenilor să vadă în lumea spirituală şi să intre în comuniune cu zeii, îngerii şi spiritele. Avraam îşi sacrifică această capacitate. Evită formele extatice, atavice ale religiei organizate în zigurate, şi răvăşirea simţurilor, care duce la viziuni haotice. Oamenii din epoca piramidelor tânjeau după forma vizionară a conştiinţei de odinioară şi, dacă nu puteau întâlni cele mai nobile fiinţe spirituale, se mulţumeau cu cele inferioare, chiar şi cu demoni. Avraam a înţeles întru câtva că omenirea va trebui să respingă această mentalitate atavică. Dacă realitatea spirituală era mai puţin la îndemână, mai puţin omniprezentă, omul va reuşi să-şi dezvolte capacitatea de a ajunge la ea.

Legenda lui Avraam este începutul poveştii despre căutarea Ţării Făgăduinţei şi, important, aceasta este istoria dezvoltării unei noi forme de conştiinţă. In istoria sacră, conştiinţa umană nu este niciodată statică, ci continuă să evolueze, iar în Facerea şi în Ieşirea, evreii sunt prezentaţi dezvoltându-şi noi facultăţi în numele întregii omeniri.

Avraam e numit uneori „părintele monoteismului” şi stă la temelia iudaismului, a creştinismului şi a islamului. E important să nu ne lăsăm în voia niciunui anacronism. Oamenii din vremea Vechiului şi Noului Testament şi cei din timpul Coranului nu erau monoteişti în sensul în care sunt unii astăzi – nu credeau într-o fiinţă divină total nediferenţiată sau în inexistenţa altor fiinţe spirituale distincte. Lumea rămăsese plină de alţi zei, îngeri, demoni şi alte spirite. Sf. Pavel recunoaşte existenţa altor zei în 1 Corinteni, 8:5: „Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu.”

Avraam a fost întemeietorul monoteismului, deoarece a intuit că există o mare Minte Cosmică la baza tuturor lucrurilor, una care planifică tot. Monoteismul nu însemna că nu există şi alţi zei sau fiinţe spirituale, ci că există un plan unificator în lume şi, foarte important, că omenirea va trebui să-şi dezvolte inteligenţa pentru a descoperi acest plan. Datorită monoteismului, omenirii avea să i se dea posibilitatea de a înţelege în întregime viaţa şi universul şi, pentru a reuşi, îşi va dezvolta facultatea gândirii susţinute, abstracte.

In drumurile lor, israeliţii treceau prin locuri aride şi neprimitoare. Foametea i-a mânat înapoi în Egipt, unde au ajuns sclavi. Traiul lor nomad a fost înlocuit cu viaţa printre monumente gigantice de piatră, obeliscuri, piramide şi temple. în ţara lui Isis şi Osiris se păstrau vechile cunoştinţe despre ceremonii. Civilizaţia egipteană era obsedată de moarte şi peisajul citadin semăna cu o vastă necropolă.

Cel mai vestit dintre israeliţi a ajuns prinţ egiptean. El şi fratele său Aaron vor concura cu magicienii egipteni la realizarea celor mai spectaculoase vrăjitorii.

Forţele materialismului i-au redus la tăcere pe marii învăţători ai lumii Zarathustra şi Krişna. Lumina mesagerilor zeului Soare a pălit şi din China s-a răspândit o nouă formă de înţelepciune, detaşată de tărâmurile spirituale. Ii învăţa pe oameni să fie prudenţi şi să-şi vadă de interesele lor materiale.

Dumnezeu şi îngerii au avut întotdeauna intenţia ca spiritele umane să cadă în ghearele materiei, dar ei cădeau prea repede şi prea departe. Oamenii nu numai că au fost treptat izolaţi de tărâmurile spirituale, dar şi unul de altul. Au apărut noi forme de cruzime.

Pentru prima dată în istorie auzim de tiranie, sclavie, exploatare şi masacre.

Pe zidurile templelor de la Karnak, Egipt, sunt basoreliefuri imense care glorifică atrocităţi. Cum nu mai aveau viziunea ordinelor superioare de îngeri înălţânduse spre marea Minte Cosmică, oamenii au ajuns să vadă ordinele inferioare de fiinţe spirituale ca pe cei mai mari zei. Pretindeau că una sau alta din aceste fiinţe era zeul tribului sau cetăţii lor şi, printr-o răsturnare stranie şi cumplită, Dumnezeul lui Avraam a devenit şi zeul războiului.

Your email is never published or shared.